punctele lucioase

constelaţiile sunt desene
pictate cu neant pe cerul nopţii.

în constelaţii trăiesc -

în hydra am cunoscut
cel mai mult întuneric,

dar cu crucea sudului
nu m-am mulţumit,
atât de singură
între pereţi de nimic.

dragonul mi-a ars graniţele
în timp ce îl iubeam cu privirea

şi carul mare s-a răsturnat
deşi am ameţit de moarte, intenţionat,
ca să nu-i mai simt lipsa
de verticalitate.


în constelaţii mă răzbun pe cer
că-i şi el muritor.

că planetele îşi dau ultima suflare
prea devreme după prima naştere.

că ceea ce cândva
a fost soarele cuiva

astăzi îi înghite sufletul
pe nemestecate

şi-i sfărâmă oasele
până devin
praf pe o carte

pe care nimeni n-are răbdare
să o citească până la capăt;



dar, pe ultima sută de metri,
îmi amintesc
să unesc punctele lucioase

şi atunci mi se vede inima
şi atunci văd miliardele de stele
care dau formă întunericului meu.

atunci abia reuşesc să măsor,
în litri de poezie,

cât am crescut.

reciprocitate II

pui
sare pe rana
din care a ieşit
poezia

şi eu
îţi mângâi sufletul
cu ghearele
drept
recunoştinţă

urim şi tumim

lumina curge prin
venele mele
ca nişte râuri de întuneric
dansând spre acelaşi ocean

ale cărui valuri
se bifurcă
în eu şi în tu,
în da şi în nu,
în aer şi în pământ -

ce voi respira la anul?
cine contează cel mai mult?

groparul aruncă peste mine
lopeţi de cer pentru care plătesc
cu moalele capului (eu sunt groparul,
dar tu decizi
când se îngroapă cei morţi şi când
cei vii).

la ce adâncime ne putem întâlni
peste aripile amorţite ale unei singure
clipe?
de ce ne coacem unul pe celălalt la lună,
în mii de feluri timp de patru săptămâni mici
şi iar, şi iar, şi iar?

de ce ne iubim aşa, ca nişte criminali în serie
unul pe celălalt, cu briceagul cald
şi cu îmbrăţişarea de argint sterling
şi cu ţipătul de poezie înnodată
de nu ne iese ca lumea din gâtlej?

văd că mi-e un an întreg de tine şi mi-e poftă de somn.
uit leoaicele care au răgit în măruntaiele mele.
uit de păunii mândri ce m-au curtat
când eu mă vedeam când negru, când alb,
fără tu, fără cap, doar un noi ca o pajură
patinând în ritmuri diferite
amândoi pe venele tale ca nişte fâşii de lac îngheţat.

se zbenguie trecutul în mine ca un sugar neconsolat.
zbiară viitorul în tine că s-a terminat nisipul meu
şi-acum îmi rămâne doar diamant tocat.
stele pe care mi le-am decupat din ochi şi le-am făcut confeti
pentru tine, eroul meu, să ai de ce mă vindeca.
pentru mine, crucea ta, să am de ce mă pleca
înaintea focului care eşti. eu, lemn. eu, supus.

dar în spatele întrebării se află prea mult gri.
cotoare de măr pictate cu nori care plâng lacrimi de ulei.
durerea, dincolo de ţipetele noastre ieftine.
o poziţie ... mai moartă decât orizontalul.
o mare cu orizont. ninsoarea pudică la răsărit
când, vezi tu, până şi luceafărul de dimineaţă
îşi ia adio
şi trebuie să ridic universul pe umeri de una singură
din nou. şi să crap de ziuă ca şi cum aş putea.

da, în spatele întrebării, s-ar putea să rămâi
o umbră transparentă al cărui singur rol este
să mă acopere pe mine
într-o pătură groasă de iubire
care mi-a rămas mică şi s-a descusut.

aşa că îmi văd de lumina blestemată
şi de întunericul incurabil
şi de istoria pe care o tot repetă
oamenii din era de piatră, cu arme de foc.



şi nu întreb.

calea de mijloc

când pasărea trebuie să migreze
dar nu-i iese zborul din pene,

ce-i de făcut?

se consolează cu ceaţa
sau măcar cu un nor
mai călător decât ea

şi când vine zăpada,
îşi spune că albul ei spumos
seamănă cu norul călător
sau măcar cu un cotor de nor

şi când îi cucereşte inima Iarna,
joacă scrabble cu frigul.
îl invită la un vin fiert şi-un vis prăjit.

îşi preface amorţeala în acasă -

aşa nu va mai trebui niciodată
nici să migreze, nici să moară,
nici să zboare şi nici să trăiască.

pui orfani şi poveşti nedorite

glandele lacrimale ale cerului
au secat.

un pinguin orfan
se înveleşte cu păturica de nori
şi visează la o lume
în care discurile nu sunt de foc
ci de vinil.

lipa-lipa, îşi lasă urmele somnambul
în formă de poveste
pe inima mea
şi a ta

şi a umbrei noastre care, tot aşa,
este o poveste scrisă fără cerneală şi fără voce,
doar în paşi
pentru că nu am fost atenţi unde călcam
şi am alunecat
într-o flacără pe care cineva, cândva
a lăsat-o în inima mea şi-n inima ta
într-un colţ de seră în care nu trebuia.

pentru că nu se ţine parastas pentru cei care încă respiră

destinul negru în cerul gurii
cască.

astăzi ningea
în mintea mea -

să albească
toţi şi toate:

cântecul păsărilor
plecate,

locul unde ai fost
cel mai fericit
al cărui contur
s-a îmbolnăvit
de ceaţă
ca o acuarelă de amator

şi căldura miraculoasă
a mâinilor tale

pentru care
mă şterg din catastiful celor vii
cu o îmbrăţişare
ca o radieră.
spasm de cauciuc.

tabula rasa.

nici măcar o lumânare
să-mi pomenească numele

nu ştie unde, căci nu sunt moartă,
dar nici lumină nu se mai poate numi
aburul care încă-mi iese pe gură
din inerţie, din teamă şi din alb.

în oglinda crăpată a ochilor lui

după a o mie una moarte
din istoria mea,
am învăţat, literă cu literă,
să trăiesc în altcineva -

eram o geană de soare
pe sub care el vedea
verdele pădurii
în fiinţa mea.

vântul cânta în vocea lui
cu acorduri de frunză,
mă modela pe mine
într-o melodie

pe care aproape reușisem
să o memorez, să o respir,
să o inspir în mugurii timizi
care erau inimile altora,
încă nealfabetizați în arta
de a trăi în cineva


când ceva s-a schimbat.
i s-a ridat fruntea de fulgere
şi mi-a pronunţat numele
ca pe un cuvânt abstract într-o limbă
străină.


încă sunt eu în altcineva -
un fir de nisip în ochiul lui.
lacrima care cade doar din cauza
încălzirii globale din braţele mele
defrişate de iubire, inconştiente,
dăruite prematur unei noi lumi.
galbenul firului de iarbă
care s-a săturat să aştepte trecutul
la fiecare război.

după a o mie doua viaţă,
î n c o t r o ?