din povești se clădește omul
salcie plângătoare
care-și șterge lacrimile pe suprafața lacului
și știe să negocieze cu vântul
gemând a furtună
sau brad ca o praștie întinsă spre stele
verde când ai zice că nimic nu mai este
altceva decât zăpadă
și care dizolvă primăvara în parfumul propriilor
muguri
sau lemn de foc pentru care secolele de poezie n-au fost
decât așteptare și pentru care totul a fost fără sens
până a avut ocazia să îngenuncheze în fața
toporului și flăcărilor
să-i încălzească pentru o noapte pe cei cu pielea subțire
el, cu inele cât zeci de ei.
cu povești se și dărâmă omul
din rădăcini
și uneori își prinde toate visele de un puf de păpădie
poreclindu-și tragedia zbor
și alteori se scurge, cuvânt cu cuvânt,
înapoi în pământul infertil în care ar fi vrut
să crească.
