sindromul aniversar

două frunze de octombrie

daltoniste

se privesc una pe alta

prin anul vâscos care n-a 

trecut

și nu văd deosebirile dintre ele

și își aglomerează textura una într-alta

și își jefuiesc una alteia culoarea negării

până când nu rămâne decât praful 

din ambele.

*

știu ce se va întâmpla

pentru că 
trăiesc asta de 365 de zile

și experiența, ca lupul: 

își schimbă peisajul, niciodată natura

pentru că, pentru că

atunci simțeam pe sub piele 

umflăturile rănilor 

pe care încă nu aterizaseră cuvintele-cutremur 

să le facă răni

pentru că, pentru că

deja trăisem destrămarea asta

249,984 de ore

și dacă dezbrac straturile de poveste

văd că prima oară a fost doar un timid, nerostit

de ce.

știu ce se va întâmpla:

mii de noiembrii 

- și unele în plină vară -

se vor privi una pe alta în oglindă

privindu-se în oglindă

și tot așa 

până la infinit

și o pată de sânge uscat 

mai mult.

între atașament și autenticitate (nu se pune semnul întrebării)

am făcut-o. am scos din mine

un ou de durere, mare cât negarea struțului.

am a-morțit înainte de vreme

și așa am inventat toamna

cu circul ei de culori vii care se aștern

în formă de frunze, să nu mai vezi moartea.

am făcut-o. am stors esența ta în cupa măruntaielor mele

și nu știu dacă zeama pe care am înghițit-o ca pe ultima speranță

este otrăvitoare, dar știu că este mai limpede

decât singurătatea amară care nu se îneacă 

nici într-un ocean de amețeală. 

te-am presat ca pe un pește pe uscat

în amigdala mea alunecoasă, un everest al luminițelor

de la capătul tunelelor unde știi că nu te mai așteaptă

nicio iubire - nici măcar cea de sine. 

mi te-am presat să nu-mi mai ieși dintre coaste

pentru că mi-am donat inima unei cauze nobile -

salvarea speciilor pe cale de dispariție

de la conștientizare și inutilitate. 

pentru că sângele care încă îmi curge în vene

curge în ritmul dorului. nicidecum nu vorbește

rațional și rece de viu, limbajul modern al conectării cu sine

undeva fără niciun tu 

doar pentru că a contat prea mult al său

inconsolabil nu.

Teroarea (aproape) fără cuvinte

gâfâie
bufnițele în inima mea

de atâta noapte
cu lună nouă
care nu se mai învechește a lumină

au făcut întindere
la înțelepciune

și uită-le: învinse



de tremur.




de lacrimi acrite
din care a rămas doar conturul de umed




de buhuhu și de nuul
care iese prin buze
îmbrăcat în frac de bada






și de picioarele care nu pot nici acum să fugă
și de ochii lipiți care nici acum nu cred în deceul lor firesc


și de brațele care mai degrabă s-ar lăsa cuprinse
decât să lupte cu himera pierderii.






monștrii înving de fiecare dată
chiar dacă se țin la o eră glaciară distanță
de iubirea mea ca un vulcan
insomniac.





până și vulcanul din mine
este îngrozit de oceanul
în care se varsă



căci oceanul îl va stinge
de fiecare dată.






și tremur
în lumânări
și tu nu îmi vezi/crezi/agreezi/visezi/tratezi
nici încălzirea globală din gîtlej.

un alt fel de dor

astăzi

te văd în fiecare om

care îmi adresează un cuvânt cu margini netezite.

mă privești ca atunci, cu ochi de foc mocnit, 

încăpățânat, gata să mă învăluie dacă încearcă gerul

să-mi muște o firimitură din inimă.

doar că astăzi

nu ești tu. este un străin care se apleacă

să-mi recupereze vreo semilună

ce mi-a căzut din zâmbet și s-a ciobit puțin de gresie.

nu ești tu. este o cunoștință 

care nu mi-ar recunoaște sufletul nici dacă i-ar sta sub nas

dar care merge cu mine la braț, să nu alunec 

pe patinoarul fiorilor.

nu ești tu, dar te recunosc după iubire

în fiecare mână care se întinde

spre mine ca spre o floare de cireș

flirtând cu vântul ...

exercițiu de imaginație

imaginează-ți

cum e

să vină cineva alb pe tălpi

de la plutire

fără să fi călcat pe uscat vreodată,

să se fi murdărit de nisipul îndoielii

ori de brațele elastice, cadaverice

care totuși se întind după tine

ca după ultima lumânare vie într-un uragan de indiferențe.

imaginează-ți cum ți-ar fi

ruptă. folosită - poate greșit. cu riduri de lumină sub ochi

de nu mai ai destul loc să plângi.

și vine cineva împovărat doar de iluzii, mare cât

pământul când își umflă pieptul de aer

urmând să-i spună lui atlas cât de zbor

își simte el spatele de planetă albastră.

*

da, domne. tu și cu ai tăi sunteți

mătase ecologică, neprihănită

de vreo omucidere, de vreo gravitație

care v-ar putea deturna

din drumul spre rai -

raiul persoanelor

cu tălpi albe

și suflet de spini.

introiecţii

ai avut dreptate. mi-a rămas din tine:

căldura moale în gîtlej

ca un acasă în voce, o îmbrăţişare în surdină

din interior spre periferia rece a singurătăţii 

şi un pitic în ţinuturile deşertice din creierul meu

care-şi face treabă cioplind pietre

cu reguli fără scop şi cu sensuri care se pierd

ca fluturii prin spărturile plasei de siguranţă.

piticul bate din picioare

de nervi că oamenii sunt ca picăturile de ploaie -

unici fiecare în felul său de a nu asculta

înţelepciunea lui de un metru patruzeci

şi urechi înfundate cu pagini de carte

iar căldura mi se cuibăreşte în muşchi -

urmând prezentul după miros

şi după urmele fine de vitalitate,

mă îndrumă, fără grabă, spre ieşirea

din labirintul de sufocări.

o zi în care nu doare

și vine o zi

când te trezești fără durerea

pe care ai crescut-o de când părea pui orb de pisică,

pe care ai ținut-o în brațe când

îți șoptea că-ți cântă serenade ghena

și-ți mai turna un pahar de vin.

te trezești

că plouă și nu-ți mai recunoști ecoul în mirosul de renunțare al picăturilor

deși nu faci niciun efort să-ți astupi urechile sau să-ți salvezi amarul de la înec.

singură-cuc

- știi pe de rost povestea, știi că ți-a fost milă să îi dai un picior

când a deschis ochii și s-a îndrăgostit de portocaliu

și-ai înțeles că era tigru, că îi era poftă de inima ta făcută fâșii,

intuiai încă de atunci că ... poate

era doar o chestiune de timp și de oase până când să se repete istoria,

să mori și să îți conștientizezi fiecare clipă de vid, să fii nevoită

a-i picta tu doliul în negru, după propriul suflet mușcat -

dar nu îți mai amintești

nici în ruptul capului

nici în moalele inimii

de ce

ți-a putut deschide puiul de tigru iubirea

ca pe o ușă cu senzori de cruzime

și de ce

ai considerat mârâitul lui indispensabil

pentru a mai curge sângele în tine

mai mult decât ai crezut în igiena propriilor vene.

așa se întâmplă, vine o zi

în care stai în poziție de drepți, fără motiv,

doar pentru că îți cântă viața în mușchi

o baladă fără alte personaje ori artificii

și pentru o singură clipă

te întrebi cine mai ești tu acum

când e liniște, nu se aude nici ploaia măruntă în jurul tău

iar inima îți dansează lin

spunând că muzica ta preferată

- cu tunete și poezie dusă la extrem -

a fost o escrocherie.