Saturday, June 30, 2012

muzei mele actuale


tu mǎ întrebi
în limba melodioasǎ
a prezenţei
o mie una de ecuaţii
la care nu trebuie
sǎ ştiu
sǎ vreau
sǎ rǎspund
altfel decât
printr-o metaforǎ
care se încheie cu
semnul întrebǎrii

şi asta-i frumuseţea
noastrǎ.

hai sǎ te întreb şi eu:
de ce
naiba
îţi cumpǎr plicuri fǎrǎ timbru
şi-ţi scriu în propriul sânge
dedicaţii fǎrǎ destinatar?
ce valoare are arta mea
fǎrǎ fond?
un om care-şi ţine r-
re-
resp-
respir-
respira-
respiraţi-
respiraţia?
dar, ca de obicei, nu tu trebuie
sǎ îmi rǎspunzi.
braţele tale, strânse puternic în jurul meu,
sunt întotdeauna un ecou
al poeziilor tragice pe care le-am scris
demult, demult de tot, înainte sǎ te cunosc.
iubirea noastrǎ, de unde încep şi unde mǎ termin,
nu este niciodatǎ o afirmaţie

şi asta-i durerea
mea

pe care, sâc mie, sâc ţie, sâc lumii întregi
n-o s-o împart cu tine
în veci.


Friday, June 29, 2012

o zi fără tine


dragul meu,


o zi fără tine
e ca o mare fără valuri
în care n-a murit nimeni
şi în care nu s-a scufundat
niciodată
niciun titanic.

o zi fără tine
e cafeaua fără cofeină
după ce nopţi la rând
am dormit câte două ore
şi-n rest am pictat cu degetele
îndrăgostite
portretul unui om fără faţă.

într-o zi fără tine
mă voi simţi cel mai bine,
mă voi coace în mine însămi,
sinceră şi nedecojită.
într-o zi fără tine
nu voi mai avea nevoie
de raze ultraviolete
ca să-mi simt pielea.

într-o zi, voi face cunoştinţă
cu mine, cea din spatele tău,
domnule soare.


cu sinceritate,
o floarea soarelui
care nu se mulţumeşte
cu extazul şi-atât.

o chestiune de perspectivǎ


stejarul cel bǎtrân
la umbra cǎruia nu s-a scris nicio poezie
se închinǎ la umbre;
poate, cândva, vreo strǎinǎ
şi-a odihnit capul în poala lui verde crud
şi, pentru o clipǎ, el a gustat o fǎrâmǎ din soare.
lumina este periculoasǎ, avertizeazǎ el florile.
eu duc greul întregului cer pe umeri şi
pǎdurarul mi-e singurul sprijin.

aşa îşi alinta crengile în vânt
stejarul cel mult-prea-bǎtrân,
privind duios pǎdurarul cum fredona un cântec
în timp ce-şi ascuţea ferǎstrǎul.


Thursday, June 28, 2012

mi-am spus nu mie însămi






mi-am spus nu mie însămi
de opt ori şi-am dărâmat optul.
am făcut un banc prost
pe seama muşcăturilor de şarpe veninos
din sufletul meu
şi-am aşteptat ţinându-mi respiraţia
să râdă toţi, să se tăvălească soarele pe jos
ţinându-se de burtă
şi să mă ardă din rădăcini.

cum era să risc
să îţi zgârii orgoliul din sticlă
cu unghiile mele atent rotunjite?
cum era să refuz să-ţi şoptesc ţie da
când puteam atât de uşor
să îmi spun nu mie însămi?

n-am crescut ca să mă umflu
ca un balon argintiu pe cerul nopţii
manipulat prin aţă ieftină
de un copil care ştie ce vrea
şi vrea să creadă toată lumea
că mări întregi
se ridică la o mişcare a degeului său mic
şi îngenunchează din nou după dorinţa lui.

n-am învăţat gramatica vieţii
ca să vorbesc
în numele meu
şi al nimănui altcuiva.

Wednesday, June 27, 2012

vocea bunicii


pe vocea bunicii
şi-au lǎsat amprenta
romanţele.
un fel de iubire
prea mare pentru cuvinte,
un fel de rai
prea mare pentru cer,
un fruct prea aromat
pentru curtea din spate -
s-au cristalizat toate
odatǎ cu zecile de ani
în coardele ei vocale.

dar din fruct
picurǎ zeama.
i se crapǎ coaja
şi, deşi bunica, superstiţioasǎ,
ceartǎ soarele
cǎ nu-i anotimpul potrivit,
ceartǎ planetele
cǎ nu s-au aliniat ca la carte,
îl ceartǎ pe dumnezeul cuibǎrit în sufletul ei
cǎ a comis genocid
sub influenţa altruismului
în filmul mut al tinereţii -

poate greşeşte. poate sticla de nectar nu-i destinul
perelor prea coapte pentru curtea din spate.
bunica mea şi-a stors vocea din corp
de bunǎ voie şi nesilitǎ de nimeni. lichidǎ,
ia forma oricui.
în inima ei, ruginesc romanţele rând pe rând,
dar ea încǎ se mirǎ
cǎ toate rândunicile pe care le-a hrǎnit cândva cu dragǎ inimǎ
acum migreazǎ spre ţǎrile calde.

uneori, mi se face frig între cuvintele bunicii.


Tuesday, June 26, 2012

la care mǎ gândesc negândindu-mǎ




mi-e foame sǎ fiu înghiţitǎ.
o îmbucǎturǎ mare pentru gura ei micǎ.
mi-e poftǎ de buzele ei
decojite ca un strugure pentru un copil rǎsfǎţat.
într-adevǎr, ea a primit
întotdeauna pe cine a dorit,
uşa casei sale fiind mereu deschisǎ
ca hârtia coloratǎ în care ţi s-a împachetat cadoul.
uneori simţi nerǎbdarea cum îţi curge prin vene
şi sfâşii pielea de pe carnea darului
iute, ca-ntr-un vis; alte dǎţi, îl zgâlţâi puţin
şi observi cǎ nu sunǎ întocmai ca ceea ce ţi-ai dorit -
îi desfaci funda cu atenţie, mai mult din politeţe,
te prefaci graţios şi, pânǎ la urmǎ, cu încetişorul,
tot acolo ajungi. tot vei deschide cutia într-o bunǎ zi.
poate ai învǎţat de mic sǎ spui “mulţumesc”
sau poate abia aştepţi sǎ îl dai altcuiva, ca leapşa,
ca o boalǎ contagioasǎ.
oricum ar fi, ţi s-a dǎruit ceva
ce nu ţi-ai fi cumpǎrat de unul singur.
iar astǎzi, departe de viitor, mǎ doare ca un nod gordian în gât
vitrina
care rânjeşte rǎutǎcioasǎ la mine
şi-mi face semnul pǎcii, îmi trimite bezele.
citesc pe faţa ei cǎ nu-i nevoie sǎ aştept
sǎ i se facǎ lu’ moş crǎciun milǎ de mine.
mai e doar o lunǎ albastrǎ, doar o lunǎ albastrǎ
îmi cântǎ. eu nu mai aud. îi simt vibraţia de tobǎ în piept.
vise de plumb, îmi ureazǎ, într-o lume de plumb -
asta dacǎ nu îţi permiţi tu
sǎ te culci pe un nor pufos, sǎ te trezeşti
mai uşoarǎ, uşoarǎ, ca un ecou al fiinţei care ai fost,
atât de uşoarǎ încât nu mai eşti
decât o razǎ care se odihneşte dupǎ apus.

îmi strǎlucesc ochii. ştiu cǎ ea vrea sǎ-mi fure
toate diamantele din privire, dar nu mai conteazǎ.
îmi scort portofelul pentru a n-şpea oarǎ
şi numǎr câţi bani am mai adunat.
poate de data asta
am, în sfârşit,
destui.




drepturi de autor pentru o greşealǎ



am pierdut
un licurici
în scrumiera
întunericului -

acum
mǎ plâng
cǎ nu mi-am câştigat
privilegiul
de a percheziţiona
la pielea goalǎ
stropii de ploaie.

strig furt, dar
un drac
îmi şopteşte
cǎ nici nu ştiu
dacǎ cerul mǎcar era
fumǎtor.

fir-ar ea sǎ fie
de sinceritate
dusǎ la extrem
pânǎ devine
minciunǎ:

eu simt
ultimul oftat al pǎdurii
în foaia de hârtie subţire
pe care sunt obligatǎ
sǎ mǎ semnez.




Sunday, June 24, 2012

puterea de a îţi pune întrebǎri



mǎ întreb
dacǎ mǎ învârtesc în jurul propriei axe
prea mult,
mǎ întreb
dacǎ îmi bate inima în prea puţine feluri
pe minut,
mǎ întreb dacǎ nu cumva
a venit timpul
sǎ strǎlucesc.

mǎ întreb
de ce te tot învârteşti în jurul meu
ca o matcǎ fǎrǎ stup,
mǎ întreb
dacǎ eu sunt singura ta albinǎ
lucrǎtoare, singura ta şansǎ
de supravieţuire.
tu, se pare, nu vezi
cǎ eu de fapt sunt regina tânǎrǎ
şi am nevoie sǎ roiesc
din stupul tǎu îngust,
nicidecum sǎ te hrǎnesc pe tine.

dacǎ tu te mǎsori în milimetri
şi eu în ani luminǎ,
îmi dau voie sǎ mǎ întreb,
de ce rǎmân în lumea ta
unde mǎ vomitǎ cerul şi mǎ înghite marea?

puterea îmi deformeazǎ braţele.
îmi conţin presiunea propriei gravitaţii
ca pe un fetus de redecizie.
sub semnul întrebǎrii, pot fi oricine.
sub semnul întrebǎrii, pot sǎ te aleg
sau nu.
picurând din streaşina curiozitǎţii, pot
sǎ mǎ rǎzgândesc.

merg pe sârma realitǎţii.
mǎ clatin spre stânga, spre dreapta,
spre tine, în mine;
am curajul sǎ pun fiecare pas
în faţǎ.

câtǎ verticalitate în haos!
cât de importantǎ ai fost tu în mine!
oare cât de liberǎ pot eu sǎ fiu?

mǎ întreb
dacǎ mǎ învârtesc în jurul propriei axe
prea puţin,
mǎ întreb
dacǎ îmi bate inima în prea multe feluri
pe secundǎ,
mǎ întreb dacǎ nu cumva
a venit timpul
sǎ vezi cǎ ai orbit demult.



Saturday, June 23, 2012

arcaş nepriceput



ţi-am aşezat mǎrul pe cap
sǎ-mi arǎt mie însǎmi
cât de precis am învǎţat sǎ ţintesc
dupǎ ce m-a antrenat domnul destin
prin cele mai inumane metode;
însǎ calculele nu mi s-au potrivit cu firescul naturii.
mi s-a îndrǎgostit sǎgeata de o razǎ de vis
care se odihnea cuminte pe pieptul tǎu
şi te-am nimerit pe tine, am nimerit dimineaţa,
am nimerit cântecul pǎsǎrilor şi a amuţit universul.
am nimerit luna. am omorât timpul.
am rǎnit grav ceaţa. mi-am ochit din greşealǎ
propriile cuvinte
şi mi-am spart vocea în mii de cioburi.
am doborât stelele una câte una
şi oamenii care se strânseserǎ în jurul meu
şi-au pus atâtea dorinţe,
încât data urmǎtoare
mi-a trecut sǎgeata fix prin cotorul mǎrului,
doar sǎ nu fiu nevoitǎ sǎ recunosc.
sǎ te recunosc. sǎ mǎ recunosc pe mine
o baltǎ mustind de viaţǎ
la picioarele tale
neclintite în perfecţiunea lor,
când rolul meu era altul, sǎ fiu un nor undeva deasupra ta
şi sǎ descopǎr soarele.



Friday, June 22, 2012

despre vocea mea din cârpǎ


pânǎ nu demult, o foloseam
sǎ lustruiesc pantofii
doamnelor şi domnilor
mai demni decât mine.
le fǎceam tǎlpile lunǎ
cu zâmbetul ei ca o stea
cǎzǎtoare.

astǎzi,
puţin câte puţin,
centimetru cu centimetru, decibel cu decibel,
îi descopǎr feminitatea.
ne luǎm de mânǎ. o sprijin
sǎ se ridice.
vocea mea ca o cârpǎ
poate curǎţa şi diamante.

îmi voi broda pe ea
ceva frumos -
un suvenir pentru mine însǎmi
din ţinutul cântecului.
apoi, voi crede într-un basm
şi voi zbura pe ţesǎtura-i caldǎ.

curând, mai curând decât am visat,
mi se vor bulbuca ochii de iluminare:
vocea mea nu este şi nu a fost niciodatǎ
o cârpǎ.


Cuvântul



mi-e poftǎ de fructele zemoase
ale Cuvântului.
am nevoie sǎ mǎ scufund în vitaminele lor,
sǎ-mi ungǎ sufletul.
ce hrǎnitoare mi-ar fi
din mâinile tale atotputernice!
eu aş fi copilul. mi-aş tǎcea fericirea
din piept pânǎ în vârful picioarelor,
chiar dacǎ încǎ n-aş şti sǎ îmi ţin capul sus.

vreau fructele alea
sǎ-mi alunece alene pe limba recunoscǎtoare,
numai cǎ n-am plantat sǎmânţa Cuvântului
în solul fiinţei mele.

*

Cuvântul
este o plantǎ unicǎ, interzisǎ în post.

mai bine îmi cred grǎdina inimii infertilǎ
decât sǎ mǎ hrǎnesc
din adâncul pǎmântului.
pe fiecare frunzǎ, vǎd pete de
silabǎ care roşeşte la rǎsǎritul soarelui. arde.

tu mǎ arzi. eu mǎ ard.

mi-e teamǎ cǎ mǎ vei porecli incendiu
şi cǎ aşa-mi va rǎmâne numele, pângǎrit de un foc pǎcǎtos
dacǎ renasc, mǎ înconjur de albine şi fluturi
şi adaug la refrenul cântecului privighetorii din mine Cuvântul
nu.


Wednesday, June 20, 2012

trădare


pădurea
îmbrăcată-n rochie de mireasă
plânge la poalele muntelui.
soarele a parăsit-o
în faţa altarului.
iubirea în care au fost botezaţi amândoi
zace acoperită cu un giulgiu de gheaţă.

la fel şi mie, mama natură
mi-a smuls frunzele într-o bună zi.
mi le pictasem ca pe o dedicaţie specială,
un mulţumesc secret
pentru tinereţea pe care ea şi-a petrecut-o
schimbându-mi scutecele din lumină;
dar iată că ea a considerat mai potrivit
să mă pedepsească
pentru iresponsabilitatea de a îmi fi colorat frunzele
prea mult.

te-ai expus? a ţipat la mine,
acum simte-ţi fiecare fruct
în bătaia vântului meu cel mai aprig.

Tuesday, June 19, 2012

adevǎrul meu



mama şi tata.
capete plecate ca nişte nori îndrǎgostiţi.
ploaie de priviri în lumea mea.
eu, primǎvarǎ. mǎ vǎd ca prin ceaţǎ
şi mǎ confund cu pǎmântul. mǎ confund cu norii.
mǎ confund cu dragostea.

adevǎrul meu
se scrie fǎrǎ litere.
adevǎrul meu se plânge.
se spalǎ pe sine
cu umbra palidǎ a unei lacrimi
şi se şterge cu un zâmbet în loc de prosop.

sunt o luminǎ care nu şi-a gǎsit steaua.
ziua îmi trec prin pǎr pieptǎnul cald al soarelui.
noaptea încalţ pantofii de praf cosmic ai lunii.
am nevoie de ei ca sǎ trǎiesc
mǎcar încǎ pentru câteva sute de mii de
minute

şi minutul e greu în lumea mea.
mǎ cocoşez sub povara a şaizeci de secunde.
îmi rǎguşeşte sufletul.

adevǎrul meu
se scrie în îmbrǎţişǎri.

*

cum simt cǎ e trǎdare? simplu.
tu îmi aduci abecedarul
când încǎ nu-mi pot pronunţa corect
nici numele.

iar de la abecedar, trecem direct la eseuri lungi
despre aplicaţiile fizicii cuantice
în domeniul autodezvǎluirii
la persoana a treia, fǎrǎ drept de autor, fǎrǎ drept de practicǎ,
fǎrǎ dreptul tǎu la iubirea mea
şi la confuzia între mine, soare şi marea din mine care îl reflectǎ orbitor
sau între mine, luna mea dragǎ şi crengile exagerat de elastice cu care o îmbrǎţişez.

aduci dicţionare. îl citezi pe aristotel
incorect.
poate ai puţin dreptate în felul tǎu
când insişti cǎ eu nu sunt nici mama, nici tata,
cǎ eu sunt propria stea şi voi creşte din lumina asta sǎlbaticǎ -
dar încǎ nu existǎ “eu”.

*

încǎ nu ştiu adevǎrul meu.
nu ajung la el.
îl vǎd doar, ca pe cerul senin,
când îi privesc pe ei în ochi
şi din zâmbetul lor
mǎ priveşte înapoi pacea
fǎrǎ strop de furtunǎ.


Monday, June 18, 2012

Unui cinefil



Te invit sǎ renunţi la artǎ
ca la orice alt viciu.
Închide ochii pentru un minut,
sǎ nu te mai înşele.
Ascultǎ-ţi plǎmânii
dacǎ ai curajul sǎ respiri
chiar şi în pauzele publicitare.
Ai savurat tu vreodatǎ
filmul vieţii tale?
Oare mai ştii cum se numesc actorii
şi care sunt personajele fiecǎruia?
Dacǎ te consideri cinefil adevǎrat, priveşte-ţi
umbra ca pe un documentar.
Auzi muzica de fundal a sentimentelor
care ţi-au rǎmas rǎbdǎtoare în muşchi,
aşteptând sǎ le acorzi mǎcar un dans.
Şi, dacǎ vrei sǎ ai parte de punctul culminant,
dǎ-ţi voie sǎ atingi povestea. Asigurǎ-te
cǎ niciodatǎ nu joci curat. Lasǎ amprente
pe tot ecranul fiinţei tale.

icoanǎ pictatǎ de o atee



îngroşi haloul
ca pe un porc care se crede
cel mai iubit în ajunul crǎciunului.
câte aplauze! pe terra o dor umerii
de atâţia oameni ridicaţi în picioare
pentru tine.
doar, vai, nu cumva
sǎ se ridice cortina înainte de a te fi machiat;
doamne fereşte sǎ te vadǎ cineva
când te dezbraci de pictoriţa din tine
şi cea mai micǎ matryoshka dinǎuntrul tǎu
râde
la liturghie ca la un banc prost.
tu iubeşti expresia artisticǎ, nu divinitatea
din aproapele tǎu.


numitorul comun




ca o fracţie, nu sunt număr întreg.
am sufletul fracturat.

*

eu vreau marea,
dar ea vrea cerul.

ea sare cu mâinile întinse până la refuz
să şterpelească un nor, dar eu înot
împotriva curentului.

eu vreau, vreau cu disperarea
unui nou-născut fără mamă, vreau
să mă împrietenesc cu gravitaţia; dar
ea, fană loială a stelelor,
îşi doreşte de-o viaţă să se înece
într-un val de praf cosmic
şi să moară-n braţele lor.

eu şi ea
privim mereu în direcţii opuse
chiar dacă asta înseamnă să orbim pe rând,
să îşi ardă fiecare ce are mai sfânt –

amândouă sperând să ne limpezim.

*

ca o fracţie, noi suntem
bogate împreună: dăm rest
pâna la ultimul strop de forţă.




Sunday, June 17, 2012

slăbiciune




cât de vulnerabil
se simte curcubeul!
se justifică prin furtună
până se rup norii de mila lui
şi îi fac loc pe cer
să existe.

de la atâtea lacrimi irosite,
culorile îi pălesc.
ce nod în gâtul lui dumnezeu, curcubeul
care a uitat că este o promisiune
de bunăvoinţă.




Saturday, June 16, 2012

gelozia iernii


ceaţa rupe verdele brazilor
din miez, de unde sunt ei mai mândri.
ianuarie urlă
din adâncul plămânilor -
o lună fumătoare
fără picătură de
foc.
soarele roşeşte
şi se ascunde în spatele pământului.

aşa-mi încep eu anul -
rătăcind între paginile cu colţuri îndoite
ale unui caiet plin-ochi
de lecţii scrise în cerneala invizibilă
a durerii.

mâine
promit că voi învăţa
uşurinţa zborului.
dar astăzi ... astăzi
fiecare ac care cade are ecou.
astăzi te rog doar, dă-mi voie
să fiu avalanşă
pentru cinci minute
şi prefă-te pentru o clipă
că degeri de la atingerea mea.

Friday, June 15, 2012

rapsodia unei păpădii



suflă-mă
la timpul potrivit.
sculptează-mi un sărut
din buzele tale,
din căldură şi ploaie.
noaptea asta, aşterne-mi tu
culcuş în inima ta,
pe iarba proaspătă,
până se lipeşte de mine
mirosul vieţii.
am încredere, legănându-mă
între rădăcini şi cer.
tu vei şti cel mai bine
cum să mă dăruieşti vântului.





Wednesday, June 13, 2012

o inimǎ în colţuri



o inimǎ în colţuri
este sǎmânţa neîncolţitǎ
a iubirii mele
plantate în stânca sufletului tǎu.

da, se pare cǎ cer prea mult;
nu-mi poţi suporta şi valurile
milioane de ani
şi, când am o zi seninǎ,
sǎ te laşi mângâiat din interior
de lumina mea cea mai caldǎ.

ori îmi supoti rǎzboaiele,
ori mǎ înveţi sǎ aduc pacea
ca şi cum ai îndruma mâna unui şcolar
care scrie pentru prima oarǎ;

eu am ales cine sǎ-mi fii
când mi-am înnodat rǎdǎcinile
pe inelarul tǎu stâng.

acum mǎ împing curenţii
cei mai reci, cei mai contradictorii.
mǎ dau jos din picioare.
îmi lovesc capul într-un ciob de vis.
tu mǎ dezveţi sǎ înot; eu te dezvǎţ sǎ mǎ iubeşti.

nimic din mine nu va mai creşte
în pǎmântul fertil al braţelor tale;
dar este prea târziu sǎ alegem altceva -
sǎ îmi suporţi rǎzboaiele
pentru cǎ numai aşa voi avea singurǎ inspiraţia
sǎ aduc pacea.

dacǎ e prea târziu, n-am ce face
decât sǎ scriu milioane de pagini
în cartea istoriei noastre
şi mi se îndoaie inima din hârtie la colţuri
ca filele unui caiet de proastǎ calitate.

Tuesday, June 12, 2012

reţetǎ de luminǎ



luna - o portocalǎ decojitǎ
pune la punct
gustul amar al nopţii.



cinematograful unde preţul unui bilet este vizionarea filmului



mǎ uit la filmul
în care unii oameni
se uitǎ la un film
despre drumul spre cinema.
mi se plictiseşte mâna dreaptǎ.
îmi amorţeşte sufletul
în aşteptarea punctului culminant,
ca şi cum aş aştepta o junglǎ
în mijlocul deşertului.
mǎ doare popcornul
ca un picior fantomǎ
cu care nu am dansat cât aş fi vrut
... îmi încetineşte inima
cǎci a început genericul de final
şi încǎ nu am bǎtut corect ritmul
iubirii.
citesc printre lacrimi – nu se ştie ale cui.
numele actorilor, nicǎieri.
doar pseudonimele personajelor
care au jucat alte personaje.

te privesc pe tine
cum porţi o sutanǎ ţesutǎ din ceaţǎ
şi nu te vǎd, oricât mi-aş încorda
culoarea palǎ a irisurilor.
tu nu ştii sǎ te arǎţi
iar eu citesc subtitrǎrile atât de atentǎ
încât nu te-am ascultat nicio secundǎ.

mǎ întreb doar, înainte sǎ adorm
şi sǎ visez oameni care viseazǎ -
oare cât de singur trebuie sǎ fii tu
în lumea ta din sticlǎ
unde singurul scop pe care îl poţi concepe
este sǎ inventezi o lume din sticlǎ?

sau poate de fapt
eu sunt protagonista
şi tu numai un ecran
golit de mişcare,
în care mǎ reflectez
şi refuz categoric sǎ mǎ recunosc
pe mine?


Sunday, June 10, 2012

promisiuni


Mǎ uzi dintr-o stropitoare fermecatǎ,
care face apa proaspǎtǎ de izvor
sǎ se usuce înainte de a mǎ atinge.
Nu înţeleg
de ce te mândreşti aşa mult
cu grǎdina ta unde ofilirea este
o artǎ.

Într-o zi cu prea mult soare,
când nu-mi vei mai fi atât de drag
cum îţi expui tu încheietura
viselor
şi îmi arǎţi gǎurile stropitorii tale fermecate,
nu mǎ va mai înduioşa vulnerabilitatea ta.
Atunci îţi voi ţipa numele
în ureche, fǎrǎ cenzurǎ;

la fel ca stropii tǎi de apǎ
ce refuzǎ sǎ mǎ hrǎneascǎ,
şi seminţele mele
vor uita sǎ încolţeascǎ.
Ajungând pe buzele tale,
fructele îmi vor fi devenit
nimic mai zemos
decât o mânǎ de cuvinte
cancerigene.

Deşi astǎzi, pentru încǎ un minut,
pentru încǎ un strat de flori, sunt îndrǎgostitǎ
de dulcile tale trucuri magice
cu care îmi încânţi singurǎtatea.


Saturday, June 9, 2012

iarna

(între hibernare şi patinaj)




îmi va fi dor de tine
cum îi e frunzei dor
de toamna artistǎ
care a pictat-o mai frumos
decât toate doamnele elegante
care au cǎlcat-o vreodatǎ
în picioare.

îmi vei lipsi
cum îi lipseşte aerul
vidului
şi soarelui, umbra.

unele bǎtǎi de inimǎ
sunt atât de melodioase,
încât meritǎ preţul morţii
plǎtit cash
din puşculiţa copilului de demult
care, fie şi pentru o clipǎ,
a simţit ce înseamnǎ sǎ fie
nemuritor.

octombrie ridat
se îndrǎgosteşte de culoare
şi încǎ jongleazǎ abil
cu visuri şi dimineţi care vin prea repede,
cu clipele de zbor şi cu gravitaţia ...
fiecare adiere poate fi ultima
suflare a pǎmântului

şi mǎ întreb cât curaj îmi trebuie
sǎ dansez desculţǎ cu tine
când în jurul nostru se construieşte iadul,
cǎrǎmidǎ dupǎ cǎrǎmidǎ
smulse toate din sufletul meu.


Thursday, June 7, 2012

muc de ţigară

sunt un muc de ţigară
la nasul focului -
m-am adăpostit
în nara stângă a incendiului
dintre doi oameni
care deţin prea multe
extinctoare
şi nu se mai obosesc
să verifice la oglindă
cât din sufletul lor este flacără
şi cât din mine, cenuşă uscată.
n-are pădurea batistă
cu care să mă dezlipească
pe mine, pata de culoare
care strică peisajul.

eu port nerespiraţia în mine
ca pe o promisiune.
ca pe verigheta
unei văduve.

nespus


eşti nespus, i-am reproşat.
eşti mută, mi-a răspuns.
atunci învaţă-mă să vorbesc! am rugat-o.
învaţă singură să te rogi, m-a provocat.
am învelit-o în aripile mele
şi ea m-a târât prin noroi.
zboară alături de mine! mi-am găsit în sfârşit vocea,
dar era prea târziu, căci aripile mele
deveniseră hârtie ruptă, mânjită
pe când ea ... ea era lumina.
îşi luase zborul demult, crescuse mare, nespus
de mare, mai mare decât valurile, mai mare
decât o pot iubi eu.
străluceşte pe cer în fiecare zi
şi niciodată pentru mine.
orbeşte-mă! m-am sacrificat eu.
priveşte-mă cum răsar! m-a batjocorit ea.


transfer în trei acte


eşti omul meu de zăpadă
preferat -
îţi ofer primăvara inimii mele
şi îmi cad ţurţurii de la streaşina ochilor
când tu mi te topeşti în braţe.
te strâng şi mai tare, te răpesc
în sufletul meu tropical
să nu suferi de frig.

*

mă cred deşert
şi mizez pe o singură
picătură de apă.
ai zice că nu mi-e sete,
ci poate doar poftă
de moarte.

*

oare cum se face
că, în lumea mea
din nori frânţi,
orice două picături de apă
sunt identice
şi nu există doi fulgi de nea
la fel?
de ce merg desculţă iarna?
de ce am alergie la iarbă?
nu mai ştiu cum miroase
viaţa.

Wednesday, June 6, 2012

o lene mai mult decât etică

(pe care ţi-o voi mărturisi mai mult ca perfect)


spun te iubesc
printr-un milion de
împunsături -
eu şi scorpionul
care îşi sărută libertatea.

am ambiţia
să îţi las amprente pe suflet
fără să te ating.
să fiu a naibii dacă nu
îţi vei aminti de mine
ca de cea mai mişcătoare
poezie fără cuvinte!

numai că în realitate,
scorpionul a fost pus la insectar
fără prea mare efort.
un mic sacrificiu
ca şamponul pentru copii, fără lacrimi.
ochii tăi perfecţi
nu pot fi pătaţi
de prezenţa mea plină de colţuri îndoite.
tu ai învăţat să fii mandala
în care fiecare punct se găseşte
la locul potrivit, în momentul potrivit,
lăsat de mâna potrivită.

iată, îmi cususem viaţa
şi o împletisem în jurul tău
ca părul lui Rapunzel, poate aveam
să urc spre tine pe raza unui vis -
dar s-a făcut dimineaţă
mult mai devreme decât mă aşteptam
să prind curajul de a închide ochii
şi să vin spre tine
ca om, nu ca insectă îndrăgostită de o idee abstractă.


Sunday, June 3, 2012

Egocentrism



Cerul se şterge la nas cu o galaxie
ca şi cum i-ar aparţine
toţi sorii, toate planetele şi tot
întunericul.
Oamenii roiesc. Lor le pute inima
a ploaie. Ei nu ştiu
durerea şi egoismul puiului de zeu
care nu se crede în rai.
Pentru ei, fiecare lacrimǎ pe care o plânge el
este o moarte în miniaturǎ,
dar nu-i de cuviinţǎ sǎ ţinǎ doliu dupǎ ei înşişi.
Ei nǎpârlesc, îşi schimbǎ pielea în prietenie
şi uitǎ ... fac amnezie în şir.
Au ajuns pǎcǎtoşii sǎ-l ierte pe cel
care se autoproclamǎ dumnezeu.
Oamenii obişnuiţi
îşi îngroapǎ morţii în tǎcere.
Ei nu-şi permit hainele negre.
Eu, în schimb, plâng pânǎ se înceţoşeazǎ linia orizontului
şi pǎsǎrile îşi sperie zborul. Cântecul
se furişeazǎ prea sus, iar vocea mea rǎguşitǎ fuge ca nebuna
dupǎ el, într-un joc de-a v-aţi ascunselea pe viaţǎ şi pe moarte.
Pǎmântul gâfâie din adâncul sufletului. Vulcanii ofteazǎ în mine
şi, uite-aşa ... locuitorii cei mai inocenţi ai Pompeiiului
se îneacǎ în cenuşa mea
de om care nu se crede phoenix.