Saturday, December 31, 2016

calea curajului

contra curentului
înoată stânca

- în sfârşit -

se reflectă
 în ochii celor de pe mal
că orizontul o îmbrăţişează
oriunde s-ar găsi.

acum se încrede
în valuri. în plăci tectonice.
în trecutul care intră pe fereastra norilor
la fiecare răsărit, un cântec de pescăruş
ce seamănă întotdeauna cu cel de ieri,
iar fiecare apus parcă vine mai devreme
şi îndrăzneşte mai multă lumină.

*

mi-am pus lumina în cuvinte.

mi-am luat inima
în dinţii din spatele ceţii
şi nu s-a crăpat nici de data asta.

am lăsat mantia de viitor
să-mi cadă de pe umeri
şi am mers desculţă
pe plaja visurilor
transformându-le,
piatră înfrântă cu piatră înfrântă,
în realitate limpede
izvorâtă din adevărul
pe care l-am purtat în piept
ca pe o broşă de speranţă
aproape mereu.

*

stânca ştie să privească înapoi                    
până dincolo de furia vulcanilor,
puterea cu care au purtat-o pe umeri
toată viaţa ei de floare din piatră.

îi iubeşte cu marea şi cu zarea
pentru istorie
şi pentru pata de noroi cea mai colorată
de pe promisiunea lor încălcată.

stânca învaţă să sară
fără paraşuţă de cuvinte calde
direct în sânul mării
care a născut-o greşit.
scuipă ţărână pe nări
şi se face una cu trilioanele de picături.
provoacă focul din propriul gâtlej,
îl linguşeşte cu ţipetele ei tăcute.
îi permite să o stingă
şi
împreună ajung pe ringul de dans
al unui an trăit pe calea curajului
şi al poeziilor şterse
cu radiera rostirii.

*

iată-ne aici, acum,
un fel de potecă invers
din crengi de copac, licurici,
frunze vii şi flori presate.
picioare care au renunţat să zboare
şi, pe ultimul mililitru de oxigen, au învăţat
arta de a merge,

ştiinţa de a lăsa urme
şi zâmbetul ca de lună
al celor care păşesc pe ele
cât încă nu au renunţat
la ideaţii de iluminare
şi la tentative de zbor.


Friday, December 9, 2016

paralele



două urlete
la fel
și menite să nu se cunoască niciodată
se zbat
de părți opuse ale marelui zid al liniștii.

unghiile mâinii negre se lungesc
și țipă
după un fir de păr de care să mai atârne 
o clipă.

degetele mâinii palide ca luna plină la flux
caută disperate, prin movile de noroi și curiozitate,
o cale de cântec și lumină
spre tine, mamă,
oricine sau orice ai fi tu.

dar, în tabloul ăsta
labirint al sufletelor pereche
ale neantului,
eu, cunoscătoare a tuturor nuanțelor de moarte,

uneori sunt pictorul
care le împletește strigătele de ajutor
într-o îmbrățișare șoptită.






Credit pictură :Adrian Cosma

Friday, December 2, 2016

un tunet


m-a lovit,
plat
şi jegos de lumină care distruge,
dintre urechile lui ca două cremene.
vocea lui era ca cerul
din care credeam că am fost izgonită cândva
pentru că mă durea spatele
de trecut şi de viitor şi de piele înroşită
şi de iubire care mi-a ieşit cioburi, cioburi
din cutia toracică
şi cum altfel să-mi explic agonia, decât
că poate, cândva, înainte de frică,
am avut aripi.

buzele lui
numai bune de sărutat cu marginea ascuţită a tristeţii mele
s-au apărat.
m-au lovit
fix între pre-supusele aripi fantomă

şi, în loc să se oprească universul în loc,
să albească şi să înceapă să se micşoreze
că eu sunt muritoare
şi că el îmi plesneşte poezia cu dosul palmei unui cuvânt surd,

eu am plâns
şi el a tăcut
şi, printre scântei,
a fost loc de viaţă,
dar moale şi pâlpâindă

căci cremenele au fost udate
şi între noi nu mai există foc;

doar lacrimi
şi binecuvântările tăcerii
dintre cuvinte,
care încălzeşte.

iată. plouă.

cioburi, cioburi de iubire,
după ce au tăiat cerul cu cruzime,
hrănesc trandafirii călătorind spre
înmugurire.


Friday, October 21, 2016

stockholm



rămân
ca un vierme sub pleoapele putrezite
ale nopţii cu tine
pentru că încă mai ai din când în când
cicatrici de soare pe piele
şi nu ştiu dacă mai am timp
să găsesc ceva mai luminos
la care să-mi fac fotosinteza
decât inima ta -

inima ta
ce ocupă prea mult spaţiu
în aerul pe care îl respir
prin nările sufocării
te inspir
lacomă de iubire, vai, cât întuneric!
îmi uzez dinţii ca pe nişte sculptori
constructori de piramide
care îşi trăiesc viaţa să te dezbrace de cer
până se văd zeii cu ochiul liber
dar nu în viaţa asta
şi poate tot raiul
a fost doar o mitologie
creată, folosită, acum doar hieroglifele de ea.
acum doar uitarea de mine.

m-am uitat
în tine
şi zărind atâta umbră
te-am confundat
cu o oglindă
ca să cred că este un privilegiu nebănuit
să rămân în corpul tău bântuit

- da, încă îmi pot face fotosinteza
mică, dar esenţială
la razele sorilor
cicatrici de bunătate
ce-ţi ies din când în când pe piele.


Friday, October 14, 2016

pumnul în stomac

flăcările din ochii lui.
pereți de carne rupți în fâșii.
fluturi morți peste tot.

mă mir de amintirile
cu zbor și culoare
când el era altcineva
iar eu eram om.

Thursday, October 13, 2016

izgonirea dintr-un loc care nu a existat

mi-ai fost sirenă
în urechile mele din celuloză.
m-am îmbibat de iubirea ta
ca de apa vieții despre care se cânta în basme
și am uitat intenționat
că basmele nu sunt pentru copii
iar picioarele mele s-au mai murdărit de pământ înainte.

tu mi-ai fost sirenă
și eu ți-am căzut în plasă.
inversați, îndrăgostiți,
tălpile tale mi-au ajuns până la frunte
și nu am observat, de bucuria unui sărut părintesc
în seara fiecărui anotimp al sufletului.

am ajuns dependentă de tine
cum e marinarul dependent de cerul
de peste triunghiul bermudelor.

m-ai hrănit cu căldură aproape digerată
direct din sufletul tău de zbor liber.
m-ai Bine-Cuvântat până am renăscut
și, privindu-mă prin ochii tăi, m-am crezut, în sfârșit, Poezie.

era paradisul coborât de jos în sus
cu nori de zahăr și curcubeu
acolo, la tine în brațe, mirosind a cafea
proaspătă cu aromă de posibilitate
și a semințe încolțite de încredere.

*

brusc,
am Știut.

mi-am amintit că nu există ocean,
ci doar tsunami în așteptare.
au avut ecou în mine toate viețile
pe care le-am murit înainte
lângă sirene mai modeste decât tine.

mi-am amintit pentru că m-ai izgonit
cu o lovitură de cuvânt.
o ploaie ca un bici. nici măcar furtună.
doar un bobârnac de frig banal,
demonstrativ fără curcubeu -
o promisiune a lipsei de speranță.

ce rușine!
să fiu izgonită brutal
dintr-un loc care niciodată nu a existat,
de dragul căruia am plâns sânge real
și mi-am vândut visurile unui măcelar
ca și cum i le dăruiam lui făt-frumos.

ție.

tu, care mi-ai fost sirenă atât de dragă
încât am încercat din toți mușchii iubirii mele de copil maidanez
să uit, să uit, să uit pentru totdeauna
că sirenele nu există.

dorul și mirosul oceanului
și culorile pe care nu le-am putut crea singură decât orfane de curcubeu
s-au asortat prea mult cu ochii tăi fierbinți
când îmi spuneai că sunt fum, că îmi merit focul
și că tu nu mă vei lăsa să îmi dau degeaba ultima flacără.

*

iată
cât doare;
acum și tu mă vezi
prin ochii mei -
un blestem
care nu a fost niciodată poezie.

Saturday, October 8, 2016

ochii ăia albaștri

când nu te mai caut,
te deschizi
ca un nufăr
subnutrit de speranță.

în ochii tăi albaștri
se încruntă cerul
ca și cum ar trebui
să citesc printre rânduri
o pagină goală

sau poate doar sufletul meu
este deja prea cărunt.


astăzi te recunosc pe jumătate,
cu gura căscată și ochii
precum niște comori agorafobe
care tînjesc, totuși, să fie găsite
de tine
și să mă recunoști
în mirarea și iubirea
și iertarea și remușcarea
și susul și josul
pupilelor mele dilatate
când îți gustă din nou
vocea.


ochii ăia albaștri.
norii de furtună
care aleg să rămână
tăcuți, pe cer, gri
și cumva senini.


între timp, eu am învățat
să fac fotosinteza -
soarele trece prin mine
și știu că nu rămâne neschimbat -

dar tu, oare ai învățat
să deznozi limba verdelui
din vechiul meu albastru neconsolat?


tu nu te încrunți.
lacul adânc care ți-e suflet
nu reflectă cerul însorind din mine,
cel puțin, nu la suprafață.
astăzi nici eu
nu am aruncat pietre în lac
să fac valuri;

dar mi s-a ridat inima
unde nu te-ai uitat tu niciodată
nici când ne priveam ochi în ochi
și când m-am uitat în toare oglinzile
azi, să văd dacă mai e rămasă în mine
vreo firimitură de seninătate,
să ai după ce mă recunoaște,


nici eu nu m-am recunoscut --


dar în ochii ăia albaștri
știu să citesc și să te regăsesc,
pentru că în ochii ăia albaștri
eu m-am născut și am murit
cândva, demult, într-o zi cu furtună și soare.

Saturday, October 1, 2016

şi vom inventa o limbă nouă

luna îşi ţese pânza de linişte
în inima mea ghiftuită
şi ştiu că eşti aici, ca aerul;
miroşi a ploaie
în ochii mei de secetă.
ai culoarea împăcării
în inima mea ca o furtună de nisip.

aici e noapte.
o noapte sfântă.
noapte sfântă a cărei cheie sol s-a pierdut.
de aici începem un drum fără cuvinte.
un drum pe urmele unei poezii
care aşteaptă dinainte de timp
în pântecul meu - aşteaptă vocea ta
ca o îmbrăţişare, vocea ta dulce-acrişoară
în nările mele înfundate cu cenuşă şi cu trecut.

Monday, September 26, 2016

când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă
cum nu mă mai arătasem niciodată
se simţeau ca nişte sori
pe pielea mea de găină,
arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul
ca pe o explozie
din care nu voi şti niciodată
ce stea sau univers
o fi răsărit
sau dacă, poate, nimic.

orbecăind
prin labirintul cuvintelor
cu un baston alb
de vis căruia nu credeam
că i-a venit timpul,
m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,
am devenit mai puţin decât o cratimă,
trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva
ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple
un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,
înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja
îmi înotau organele interne, ca nişte peşti
zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat
când adevărul meu se reflecta în ochii tăi
şi habar nu aveam cum
pentru că orbisem de la prea multa lumină
a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,
normal că nu am aflat niciodată
dacă sunt şi eu soare.

Friday, September 23, 2016

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:
îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,
în stil cubic, iar voi veţi vedea numai
idei abstracte pentru viitor
şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji
ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa
prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept
să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer
ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,
şi mă întreb dacă mă veţi vedea,
printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,
cât un licurici speriat de întuneric.


Tuesday, September 13, 2016

... de nescris


un străin mi-a scris muzică adânc în carne
cu vârful urechii lui, aproape ca şi cum
s-ar fi ferit să atingă mai multe vase de sânge
decât era absolut necesar

şi îmi amintesc.

cheia sol a trecutului
îmi descuie inima
indiferent de câte ori
schimb yala.

mă simt acasă
aici, între braţele calde ale frigului
cu care m-am învelit de mică

şi pe care numai eu îl pot scoate din arhivă,
dintre ecuaţii matematice şi hertzi,
ca şi cum dintre sunete aş putea extrage
însăşi rădăcina de muzică a fiinţei mele.


Saturday, September 10, 2016

o contemplare a ireversibilului

la marginea unui sunet,
stau drepţi, în vârful limbii,
cu ochii măriţi
şi mă întreb dacă a sosit
momentul să sar
în groapa adâncă
ce mi se cască la picioare
ca o eliberare leneşă,
care este cuvântul.




o contemplare a ireversibilului

la marginea unui sunet,
stau drepţi, în vârful limbii,
cu ochii măriţi
şi mă întreb dacă a sosit
momentul să sar
în groapa adâncă
ce mi se cască la picioare
ca o eliberare leneşă,
care este cuvântul.



Friday, September 9, 2016

dinozaurul care citea în stele

înţelept, înaripat,
primise o scânteie
din focul stelelor
în ochi
şi, orbit
de mai multă strălucire
decât era pregătit,
a început să le citească pietrelor destinul
în amprentele zeilor.
a zburat primul şi a ţipat
că nu îi ajunge nimeni la gheare ...

numai carne, sânge şi os,
naivul de dinozaur
cititor analfabet în stele:
când a venit un meteorit,
neîmblânzitul expert
şi prejudecăţile lui
şi neamul lui
şi scânteia din ochii lui,
care era un nimic în inima universului,
au pierit.


Thursday, September 1, 2016

oracolul

arzi marginile eului meu
la flacăra lumânării care ești,
pentru efect artistic

și, ca să te pot iubi în continuare,
te ascult ca o oarbă anosmică
prefăcîndu-mi sufletul, atom cu atom,
într-o foaie subțire de hârtie.

lupta pentru sensul vieții

mă țin strâns de un fir de poveste
să nu cad în abisul ochilor lui
în care eu sunt praf de copilărie întoarsă pe dos
prizonieră-n fascicolul de lumină divină care este el.

îmi repet cuvintele ca pe o rugăciune pentru sens.
îmi transpiră degetele și fac bășici
de la disperarea cu care mă țin
de perspectiva asta asupra istoriei,
fereastra preferată prin care îmi privesc viața
dimineața când cafeaua e prea amară
și cred că nu mai există zahăr în lume.

nu îmi permit să uit ce nuanță mi-au părut ochii lui
ieri la 19:37:59 sau cum i s-a crăpat vocea
ca un tunet când i-am arătat că poartă în spate nori
și mă privește numai prin ei.
dar cu atât mai puțin îmi pot permite
să uit ce rol joacă nuanța și tunetul crăpat
în povestea de bronz oxidat a vieții mele.

Wednesday, August 31, 2016

viaţa într-un murmur

eşti o pădure
cu bube de rubin                                                                         
care nu trec,
dar îţi pun în valoare
cântecul de verde al privighetorii
prin hăţişurile de vânt
şi de pământ.
tu ştii să vezi soarele
altfel decât ceilalţi,
ca pe un mozaic de străluciri
pe nervura câte unei singure frunze
şi din acea singură frunză a ta
prinde rădăcini un nou cer.

maturitate, crăpături şi lumină

eu am voinţa să suport orice crăpături
ca să mă fac ziuă, mi s-a lăudat ea
privindu-mă cum îmi lăsam puii de lacrimă
să zburde nestingheriţi pe obrajii
cerului din emisfera mea.

îmi pun o dorinţă, m-am temut să răspund
căci superstiţiile sunt un delict
în ţările străine ale anumitor suflete.

*

când a ars-o soarele până la os
şi i-au ruginit ochii de durere,
eu eram acolo, deşi îmi era încă noapte.
aş fi dat foc şi stelelor căzătoare ca să nu crap
de ziuă
pentru că acum câteva luni eram umbră
şi am crescut mare întuneric
în pântecul frigului
şi mi-e frică să fiu exilată de aici
pentru că nu ştiu dacă mi-am câştigat
dreptul la soare.

dar ... când pe ea a ars-o soarele până la os
şi s-a înserat şi i-a fulgerat sufletul
şi era încă oarbă şi nu înţelegea
cât de frumoasă este, printre nori şi luna nouă
a puilor ei de voce care au evadat
din curtea strâmtă a părinţilor,
eu eram acolo, intactă, netrăită şi gata să mă ofer
fâşii de umbră oricărei călătoare obosite de-atâta furtună.

*

vrei să te învelesc în aurora boreală
ce mi-a crescut pe pielea de găină
când te lăudai că ai învăţat să nu plângi?

Sunday, August 21, 2016

ceea ce meriţi



fiecare fir de iarbă
îşi merită verdele,
aşa-mi spuneai

când încă erai soare
şi aveai destulă lumină
pentru toţi

şi la propria-ţi lumină      
mă vedeai pe mine
îndoindu-mă
că pot dărui lumii,
din seva mea păcătoasă,
flori.

*

puţi a spini
şi rareori îţi mai simt
parfumul de trandafir,
aşa mă striveşti azi
sub talpa aspră a unui cuvânt.

te-ai chircit
alb şi rece
şi verdele nu mai e de ajuns
să merit înaltul senin
în ochii tăi.

*

îmi zboară seminţele
în toate direcţiile
şi nu ştiu dacă vor găsi pământ
să se mai nască iubire din ele

şi tu ai uitat
că aproape mă conviseseşi
că şi păpădiile suntem flori.

nu orice fir de iarbă
îşi merită verdele,
mi-ai şoptit azi dimineaţă
când plângeam rouă,
dar ai în miezul tău
un strop de lumină din lumina mea
şi nu sunt pregătit să renunţ
la lupta de a te transforma
în altceva.

*

rămân sub ochii tăi.
statuie de ceară verde.
un fals. un vas care să conţină
viaţa artistului

şi da, pentru că rămân în muzeul dedicat ţie,
îmi merit picăturile care se topesc la flacăra zilei de ieri
şi curg din mine pe podeaua de piatră
şi sunt măturate de aici
şi rămân de fiecare dată mai puţin eu.



Tuesday, August 9, 2016

adevărul inimii


în pași de dans pe ringul de box al vieții, 
transformă amețeala în zbor
ca și cum nimic nu ar fi mai ușor decât gravitația, 
nimic mai lichid decât o piatră adevărată. 

ea este o mare. valuri, valuri de mirare
sub genele divine ale orizontului
din picături, mii de picături de sudoarea lunii.

continuă să plutească, știind că nimeni nu îi înțelege adâncurile 
și totuși un univers întreg cunoaște pământul 
prin prisma ochilor ei albaștri. 

Friday, July 29, 2016

nimici

munca unui suflet întreg
minus bucăţi de hârtie -
iată valoarea morţii.                          

cel puţin în ochi orbi.
cel puţin pentru oamenii
care au renunţat
la propria lumină.

Thursday, July 28, 2016

ipostaze ale creşterii

ţi-aş înflori în palmă
dacă nu m-ar zgâria amprentele tale.

*

m-aş întregi cum întregeşte soarele
spectacolul dimmineţii pe scena de nori a cerului
sub ochii tăi, dacă nu ar avea culoarea ceţii.

*

sunt o mare
când mă trimiţi la colţul sufletului tău
drept pedeapsă pentru păcatul de a fi prea eu -

gândeşte-te ce valuri aş putea face
dacă ai fi pământ şi m-ai susţine
şi ai avea curajul
să îţi schimbi numele în “planeta albastră”
pentru că m-ai cunoscut pe mine.

*

dar parcă aş fi pasăre
şi tu, cu foarfeca, ai gândi
că înaltul tău ar fi mai senin
dacă mi-ai decupa aripile.


Wednesday, July 27, 2016

albul peretelui: contemplare

simetria tronează asupra camerei:
la dreapta, trei crăpături.
la stânga, inima mea.

astăzi, au coborât tablourile
plictisite de culoare
şi de poveşti atât de diferite
de tot ce s-a întâmplat cu adevărat
pentru ca, pe o pânză ori hârtie,
ele să capete viaţă.

e ziuă si nu aprinde nimeni lumina.
dinspre nord, numai zvonuri și bârfe despre soare.
patru pereţi goi ridică o statuie în cinstea albului,
ca o bătrâneţe neaşteptată în mijlocul jocului de-a călătoria iniţiatică
de mână cu regina goliciune care a stabilit un regim totalitar
în miezul meu de ţesut moale şi cenuşă care a fost cândva iubire.

nu se ştie când sau de ce.

e ca o zăpadă din hârtie creponată
într-o zi de arşiţă despre care ştii că ar fi trebuit
să fie doar un coşmar copiat după kafka, dar
nu te poţi trezi
şi scamele de hârtie cu minciuni rupte
sunt acolo unde le-ai lăsat

dar nu mă uit la ele, nu. la televizor sunt interesanţi azi puricii.
se simt ca la ei acasă în uterul de alb si de nimic
în care îmi duc existenţa ca pe o cruce, deşi nu duce
la nicio religie mare şi doar la prea puţină
culoare pictată în obraji cu pensula mică.

respir adânc.
îmi amintesc să citesc literele prezentului
între paginile boţite ale camerei
din miezul meu de castană coaptă
şi aruncată înainte sau mult după termen.
acolo îmi priveam eternitatea in ochi
ca şi cum ar conta lipsa asta de foc
şi cenuşa şi iubirea
din care n-au ieşit destule scântei de poezie
cât să ţină de frig sau de cald.

dar mai devreme sau mai târziu, trebuie
să îmi îmbrac pielea gata de năpârlit într-un pattern floral,
să recitesc minciunile ca pe o rugăciune,
ca şi cum aş avea miez şi un sâmbure din adevărul iubirii în miez,
pentru că n-am voie să nu privesc dincolo de alb
dacă vreau să îmi pot ajuta musafirii să vadă întregul curcubeu
care le răsare dintre coaste.

dar eu? eu mi-am îngropat curcubeul
în alb, la şapte metri sub tălpile tale
şi simt groază la ideea să îl deshumez,
să văd ce-o mai fi rămas din el
între ideile viermi şi parazita uitare. 

Sunday, July 24, 2016

monştrii cu ochi de soare


mă lupt cu fiecare
din adâncul oaselor
şi, după fiecare
monstru cu ochi de soare
urmează altul
parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,
mi se strecoară şi câte un
hoţ de buzunare cu ochi de lună
pe sub pleoape şi-mi fură somnul
când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii
de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost
avertizată că există baubau
şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji
asfinţituri roşii
ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă
pentru tot restul vieţii
cât de talentat îmi este sufletul
la arta sângerării ...
totuşi eu am avut
curajul
să uit.

să zâmbesc oglinzii.
să iubesc lumina din tine
reflectată în mine.
să privesc oamenii în ochi
şi să îi văd pe ei, nu doar
răsărituri care mi-ar putea aduce
sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut
dincolo de picăturile de ploaie
prin care lacrimile mi se vedeau
ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul
mai mult decât cinstit
de a construi, cuvânt cu cuvânt,
curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut
fără oglinzi şi caleidoscoape
drept în plămânii uneori prea leneşi
să respire altceva decât pământ,
tu
mi-ai dat
şah mat
şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet
dinţii de soare
trădător
iarna

*

şi acum
tăcerea mea -
ca everestul.
eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb
mă escaladează
pe mine.

pe mine - 
întotdeauna complement,
niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -
tot un dar de la tine.
prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste
iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine
în faţa publicului
mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist
care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt
fiecare monstru cu ochii de soare,
rând pe rând, să nu mă doboare
chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare
să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,
subsemnata, supusa umbră,
singura parte din mine
spre care încă mai priveşti.

Thursday, July 21, 2016

rainbowness


vorbim despre ţările calde.

eu sunt o culoare şi tu
eşti o nuanţă diferit, dar
te strecori între liniile conturului meu
ca o coţofană care pretinde
că îi sunt ochii de aur
şi vede în mine viaţă
care n-ar exista fără ea.

tu eşti cuţitul
şi eu untul.
mă văd prizonieră
în forma pe care mi-o dai,
deşi iubeam ploaia
cum se îndrăgosteşte de gâtul meu
până la topire
ca un sărut al curcubeului
înfăşurat în jurul coardelor tale vocale
când mă mângâi cu un cuvânt greu de rostit
şi eu te îmbrăţişez cu o tăcere greu de tăcut.

nu vrem să plecăm.
eu, pentru că am învăţat să mă îndoiesc de aer,
să nu mai cred că m-ar purta mândru
spre un loc mai bun decât braţele tale.
tu, pentru că mi-ai învăţat fiecare piatră
din drumul de ţară care sunt, şi ştii că duc acasă,
şi ştii că fără mine nu ai fi învăţat
să zbori plin. să zbori şchiop.
nu ai fi aflat că ai aripi
dacă nu eram eu să urlu de dorul tău
până când mi s-a rupt inima şi din miezul ei de foc reciclat
au ieşit muguri de aripi ca ale tale.

nu vrem să plecăm.
aici plouă. aici ne punem culorile împreună
într-un cântec pe acoperişul mamă.
aici suntem noi înainte de eu.
dar printre cuvintele umede,
aici eşti tu înainte de noi.

te iubesc şi mă iubeşti
în picături de ploaie
spintecate, din care se naşte
Speranţa,
dar vorbim despre ţările calde.
acolo unde doare să fim noi
pentru că acolo eşti prea tu
şi rămân prea puţine fâşii de curcubeu
în care să mai fiu eu. 

sensul giratoriu din suflet

e roşu
zâmbetul tău la care aştept
să cresc prea mare pentru mormânt.
îmi amorţeşte viitorul sub greutatea trecutului,
dar merg înainte
autodeclarându-mă daltonistă de dragul inimii tale

galbene
ca o frunză toamna
care nu îşi mai poate ţine cuvântul de onoare
de astă primăvară

şi uite de asta, data viitoare când se face verde
şi îmi înfloreşte cineva în piept,
o să uit intenţionat cum se iese
din sensul ăsta giratoriu care eşti tu în sufletul meu
pentru că aici macar ştiu ce mă aşteaptă.

Sunday, July 17, 2016

am descoperit fabrica de caleidoscoape din corpul meu

sunt ca marea.

ce face marea?

curge,                                ce să facă?
muşchi. rezistenţă.
pietre. alge. solzi de peşte.
când nu poate respinge luna, se îndrăgosteţte de ea,
o rupe de pe cer cu picături-picături din valurile care i se sparg
şi o transformă în dans.

şi luna                               ce să facă atunci?
explodează în cântec.
pulsează ca sângele spumant al unui înger.
ţipă. din adâncul craterelor. naşte
un pui viu de lumină
pentru marinarii orbi
şi pentru copiii care trebuie să înveţe ce-i aia copilărie
pentru că oricine se poate juca atunci când vede cerul senin
şi orizontul pare la o sămânţă de curaj distanţă, dar
îţi trebuie ceva noapte în adâncul inimii
ca să te poţi juca printre gheţarii care se topesc în jur
când valurile se ciobesc deasupra ta şi cioburile lor îţi intră nepoftite în ochi.



Sunday, June 19, 2016

realizare

când amintirea
iese în relief
din hârtia fotografică
pe buzele tale,

iată aroma prezentului!

*

când iubirea
dintr-o fotografie înceţoşată
îţi iese precum căldura
prin toţi porii,

iată adevăratul dans
al inimii!

lecţie de ascultare activă

dialect de Foc al cărnii,
nu te cunosc!

nu aşa, sub formă de cântec ars
şi întărit. şi risipit. şi colecţionat
în compartimente de plumb
între omuşor, laringe şi istoria
care nu poate să-şi mai conţină
rănile doar în copaci morţi la datoria
de a respira -

şi ăsta e rolul meu, să traduc trecutul
dintr-o masă omogenă de umbre care ustură,
în ceva ce poate fi înţeles
de sugari şi adulţi deopotrivă,
să forţez cheia sol şi să eliberez
ţipetele prizoniere din deşertul ăsta fără uşi
pe care continuăm să îl ţesem
ca pe o tradiţie de familie
împrumutată de tot universul.

vrei să te arunc la coş
ca pe o aripă fantomă
care încă mai poate învăţa
să zboare?

vrei să te dezgrop pentru a onora
strămoşii fără nume
care au uitat să te stingă
înainte de a adormi la sânul mamei terra
şi au fost certaţi de viitor pentru imprudenţa
de a naşte pui vii de întuneric?

astăzi, aleg să ascult.
tu sari din măruntaiele pământului
până la soare şi înapoi
vii mai puţin arsă, la fel de rotundă,
dar mai cântec. mai ritmată decât te ştiam.

astăzi, te ascult
cu urechi de cerneală
şi schelet de hârtie.

astăzi, eu sunt
şi tu eşti
în mine
o poezie
fierbândă
de viaţă
într-o limbă moartă

şi te respect

pentru că fără tine
nu aş fi putut ţine lupii
la distanţă
când nu eram pregătită
să fac nimic altceva decât
Foc.


un fel de aselenizare

după patru ani,
norii cruzi cu zeamă de soare
de care ţi-a fost poftă mereu
sunt cea mai de preţ comoară.
un vis înregistrat la reportofonul nopţii,
păstrat în arhivele secrete ale iubirii.

tu nu ştii ce înseamnă pentru mine
braţele tale ca nişte crengi
către cântecul de privighetoare
care este raiul,
după patru ani de dans
spre tine pe ritmul tăcerii.

tu nu ştii
cât înseamnă pentru mine
să fac pasul ăsta tremurat
către tine.        

rumeguş din miezul destrămat

greutatea anilor
ca zăpada
mi se ghemuieşte în păr,
naşte pui vii
pe care nu-i mai recunoaşte
dacă i-a atins cândva inima ta însorită
şi astăzi e iarnă.

gravitaţia este o îmbrăţişare întoarsă pe dos.
un basm de trezit copiii la 3 noaptea.
o sugativă care a supt şi albul din foaia de hârtie a sufletului
şi rămâne doar nimicul. şi rămân eu sperând
la un perete gol
şi visul de a nu mai visa niciodată.

Saturday, June 11, 2016

lecţie de astronomie

toate sistemele solare
explodează din nimic
înăuntrul inimii tale
şi se extind
în formă de cer
până la infinit şi înapoi,
îşi pleacă frunţile ridate de negru
până se fac praf cosmic
căzând din ochii tăi
spuma valurilor unei mări de iubire
în care se îneacă zeii
şi din care se naşte omul.

Tuesday, May 31, 2016

înalta trădare

cândva demult
aveam verdele hotărât al frunzelor în plămâni
cândva demult
tu îmi erai soare şi conştiinţa mi-a aţipit
şi-am uitat ce-i ăla timp
cândva demult

de atunci
m-ai fiert la foc mic în iubire prea mare
până mi-au apărut vânătăi de zâmbet
pe genunchii în care stăteam fără să-mi dau seama
şi de atunci
numele tău pe buzele mele
are gust de sfârşit şi de pământ şi de nimic

dar parcă n-aş pleca încă de-aici
pentru că îmi miroase a ploaie inima
şi mi-e poftă de curcubeu
dar nu de orice curcubeu
mi-e poftă şi mi-e viaţă numai de curcubeul
care se ghiceşte între frunzele arămii
cu care umbra ta mi-a acoperit inima

cândva demult
aveam verdele hotrât al frunzelor în plămâni
şi foşnea cu vocea ta
dar acum sunt doar vânătăi de zâmbet în moalele capului
şi muşcături turbate din miezul de ceaţă al stomacului
şi eu nu vreau să plec vreodată de-aici
pentru că îmi miroase a ploaie
şi mirosul de ploaie este cel mai curcubeu cadou pe care îl voi primi
şi eu aş prefera să mor aici
între braţele tale arămii ca nişte frunze strânse peste sufletul meu
care a uitat că înainte de tine el era curcubeu

Sunday, May 29, 2016

cine face fotosinteza



scurg vulcanul din suflet
picătură de lavă
cu picătură de lavă
până când din el creşte
o bucurie simplă de sevă.

aşa înfloresc miracolele
ca nişte păpădii
care, neştiindu-şi locul,
îşi lansează în vânt
seminţele de lumină

când îmi asum
responsabilitatea
să răsar.

ce surpriză, când
sufletului meu (h)rănit
aerul îi răspunde cu verde.

ce artă, a zâmbi până când
ochii îmi sunt doar tulpini
către mugurii de iubire

şi Văd, în sfârşit,
picăturile de lavă
în loc de vulcan.


Friday, May 27, 2016

Lor

Din carnea şi sângele meu fac portretul
lor, al celor pentru care ţin soarele pe umeri
chiar şi când se înnegreşte în miez ca o gaură.

Lor, celor care din umbrele lor au împletit
leagăn pentru lumina mea,
le promit
că voi fi răsărit şi mâine
cu miros de cafea şi de curcubeu proaspăt.

Wednesday, May 25, 2016

teren minat


faţă în faţă cu tine,
îmi înec paşii
ca pe nişte pisoi
mult iubiţi.

în spate, ei ar fi
victimele paşilor tăi
mai rapizi şi mai aritmici
decât ai mei,
nişte tigri
care nu îşi recunosc
strănepoţii.

la stânga, spre estul
care era cândva inima ta,
sunt doar ruine acum.
continuă doar un război rece
şi mă tem că din cauza ta
îmi va face pneumonie
istoria.

în faţă, pe cel mai drept drum,
mă aştepţi cu braţele deschise
ca nişte săbii îndrăgostite
de sângele curgându-mi pe obraji;
mi-e groază să te privesc în ochi
şi să îmi dau seama că a îi deschide
pe ai mei către tine
nu schimbă nimic, căci coşmarul
a evadat din noapte şi mi-a asediat
fiecare minut ca o coală de hârtie
goală de sens.

la dreapta, să fug cu prietenii spre alte zări
este ilegal în ţinutul gâtlejului tău
şi poate de asta dai drumul din lesă
tuturor gândurilor cu incisivi de ţipăt
să facă zdrenţe din mine
şi să le dăruiască cerşetorilor
drept experienţă coaptă
până i-a crescut zeamă de înţelepciune
în măruntaie.

înăuntru, explodează cerul
într-un tunet
şi eu, asurzită, mă prefac în confetti
de lumină la apus
sfâşiată de ghearele nopţii
din vocea ta plată.

nu am unde să mă duc. stau nudă în faţa ta, nemişcată
ca ideea unui copil pedepsit pentru că a respirat adânc.
virgină vestală dinainte de a mă naşte, doar veghez
ultimul foc din mine, să nu se stingă.

Monday, May 16, 2016

tsunami şi secetă



i.

vin peste mine
valuri domino
o dată cât un oftat al lunii modeste
şi data următoare cât lăcomia soarelui
cu os de nori între dinţi
şi urlet de om cu suflet bun în zâmbet.

mă înec în apele trădătoare
care curg pe lângă mine ca şi cum nici nu aş fi fost.
înotul îmi uită corpul ca pe o tradiţie desuetă
în vreme de război cu zeii de sare ai oceanului.

la vreme de furtună, ce provocare
să respir!


ii.

nimic.
un vid cald ca uterul unei mame imune la iubire.
aerul este o radieră şi totul se şterge ...
de la cel mai mic oftat până la cea mai oceanică lacrimă.
obrazul meu devine o dună de nisip.
nimic.
nimic prea mult.
doar setea surdă cu care m-am obişnuit.
doar dorul care nu mai doare la înălţimea timpului -
pentru că, între atâta nisip, îmi amintesc
fir cu fir, cât de piatră a fost sufletul meu
ca să ajung astăzi aici.




cuvinte târzii

culeg pentru tine cuvinte târzii
ca lacrimi din bărbia copacilor
care nu au ştiut să-şi îmbrăţişeze luna
cât era noapte.

îmi îndoi ochii
şi îmi modelez inima
pentru că acum mai am doar linişte
din care să îţi creez
aceste cuvinte târzii ... atât de goale de silabe
pe cât încărcate de sens.

mă întind spre tine
pe un vers ca o ramură subţire
şi mă prefac în umbra ta.
şi tac în cor cu lumina ta
mai pală decât aş fi vrut
şi mai preţioasă decât am ştiut.

mă sparg de malul trecutului ca un val.
mă împinge vântul către tine
şi renaşte în mine iubirea
... ca un cal troian?

stau la margine de drum şi culeg
zgomot alb pentru ieri
din praful rămas de pe tălpile tale;
nu am nimic nou să-ţi ofer;
doar că astăzi, pentru un minut, 
în onoarea ta -
întunericul de negrăit din gâtlejul meu
este Altfel.


Saturday, May 14, 2016

ADN-ul unui vis în timpul siestei


















În pântecul cerului, se ţes culorile viitoarei lumini
cernute printr-un nor. Se va naşte, rebelă,
trecând printre graniţe de ramuri înfrunzite şi cântec de pasăre
şi, poate, unele raze vor ajunge pe pământ
să scrie destinul cu numere romane.

Viaţa de sus în jos trece şi prin mine
ca un blestem binevenit. O caniculă care vrea,
când creşte mare, să se facă poezie,
să dea lumii-napoi înzecit, o meditaţie
de umbre la care să stai şi să te aştepţi
până devii un tu mai tu decât erai înainte.

Aşa cum fără orbi, nu există lumină adevărată,
nici fără nori nu există cer senin; dar uneori, dacă
priveşti până în inima de întuneric a soarelui la amiază,
vei observa cum se naşte întreaga lume 
din zdrenţe de ceaţă
din care, cu atenţie şi răbdare,
chiar tu poţi scrie un nou destin.









Foto: Raluca Dinescu

şase ani de căutare

şi nimic despre clipa când m-am simţit
mină de creion tocit la vârf şi la rimă.

şase ani şi am învăţat, quark cu quark,
că şi cristalele cresc -

tu ai gâsit seminţe de lumină
uitate adânc în pământul ochilor mei
şi eu le-am cusut, rază cu rază,
până am confecţionat un nou soare.

în şase ani de căutare
ai timp să-ţi tai mâinile
şi să sângerezi din suflet,
ai timp să nu îţi mai recunoşti amprentele
şi să-ţi dezmoşteneşti sistemul solar, construind altul ...

în şase ani, singurul lucru
de care nu ai timp, este să nu fi
cea mai importantă stea
măcar pe o faţetă a unui diamant
cu nume propriu şi spirit de strălucire.

în şase ani de căutare, se schimbă
până şi legile fizicii.

cântec pentru cel asurzit şi amuţit

al treilea război mondial deja s-a petrecut
în ochii tăi, dinainte de primul cuvânt,
dar după ce ai întins mâna
şi parcă ai simţit că aerul trebuia să fie
altfel decât mercurul dintr-un termometru spart
de prea multe stele şi prea multă durere.

condamnat la viaţă cu luna nouă plină de puroi în coaste,
te-ai folosit de un artificiu şi ţi-ai promis
într-o noapte de 1 ianuarie, să explodezi
şi să sperii toţi câinii mai vagabonzi decât tine
pe strada spre visurile care ţi-au fost furate.

te-ai dizolvat în plămânii duşmanului
ca o otravă care cândva a fost apă vie,
o iubire căreia i-a fost mai uşor să se prefacă
în nimic strălucitor decât în braţe deschise.

te privesc abia acum, prin oglinda transparentă
a timpului ca un râu crud, ce nu curge decât
spre ocean, pierzându-şi valurile şi uitându-şi izvorul;
abia astăzi te văd pe tine
în locul chipului meu de paria colorată
prea în afara conturului

şi eşti o poveste minunată în pântecul copacilor,
niciodată scrisă,
o pădure defrişată de dragul poluării.
un vis pierdut, necunoscut
doar de dragul tragediei ...

emoțională





vată de copilărie arsă
cu raze de soare pe obraji
și umbre de vis pe amiază

se întinde pe cer ca un iulie leneș
ce lungește ziua ca pe elastic,
doarme în prag, să nu mă împiedic
de furtună.

norilor le curg balele de zahăr
pe limba mea încărcată de poezie.
o mie de cuvinte îmi curg din trecut ca mătreața
dar tot ce contează este cât de diferit tăcem
la final.

Thursday, May 12, 2016

despre respect şi cai mov pe pereţi


eu văd lumea prin altă culoare decât tine.

complementaritatea noastră ţipă din irisuri,
ţipă ţipătul ploii, ţipă pe acoperişul inimilor noastre
ca un câine căruia tocmai i-a murit omul.
ca un sens care şi-a pierdut viaţa şi acum umblă pe străzi,
suflet nud în căutare de carne şi de uitare şi de lumină.

toată treaba asta cu fâşiile diferite spintecate din maţe de alb
a devenit de-a dreptul existenţială între tine şi mine -
separaţi, surzi, bolnavi de singurătate-mpreună,
ne luăm la trântă pe sârma unei emoţii
cu echilibru şubred şi data de expirare trecută
de două secole şi-o stea norocoasă.

astăzi, tot ce vreau este să tăcem tăcerea lunii împreună.
să nu mai conteze plânsul norilor -
să avem inimi cu coajă de pepene
şi curajul să ne privim în ochi
când eu simt cai verzi în copaci
unde tu crezi că alăptezi mânji mov pe pereţi înguşti.

astăzi tot ce vreau este să şoptim în cor că niciunul dintre noi
nu cunoaşte încă lumea din tot albul sufletului,
dar nici nu o pângăreşte din tot mâlul braţelor uneori prea scurte
sau limbii uneori prea aspre şi agramate în lipsa de structură a Iubirii.

Saturday, May 7, 2016

labradorit

al şaptelea val de lumină
mi se sparge de fălci
şi mă udă cu spumă de zâmbet.



Monday, April 25, 2016

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

Saturday, April 9, 2016

calea leoaicei rănite

leoaica îşi linge rănile
cu limba ei
maternă ca apa de mare
desalinizată;
a învăţat, din anii
ce i-au fost scrişi
cu incisivi în blană,
să asculte.
să se asculte.
să fie.
să înfie
speranţa ca pe o rază
de soare trădător
care te luminează
doar o dată într-o viaţă

şi acum leoaica rănită
ştie
să prindă între labe
sămânţa luminii
înainte să îi îngheţe în inimă
şi o plantează în grădina haitei sale
din pământul umed de lacrimi al căreia
primăvara răsare mugurele de căldură
al unui soare nou.

Thursday, March 24, 2016

terapia prin coşmar

fragme
nta
t.

*

frunzele înşelate de culoare
se miră de toamnă, de galben şi de moarte -
ghioceii le şoptiseră altceva
când se băteau în piept cu clopoţei albi.

*

nu.

elemente chimice
care nu se topesc.

poezie incurabilă
în prima noapte fără insomnie
şi
încredere terminală
în străinul care arată aşa cum tu desenai îngerii
când erai mic şi nu ştiai
că aşa arată monştrii.

*

ciuperci exagerat de jucăuşe
ca tot pământul să ştie
că sunt otrăvitoare -

dar omul şi-a tăiat rădăcinile
crezând că îi vor creşte aripi
şi nu mai ştie. şi le devorează.

*

e groază roz şi iubire-ntre picături de sânge cu ploaie.
eşti tu ca un reportofon la care mi-am înregistrat
acele părţi de viaţă pe care le-am cântat cel mai fals

şi cel mai cu suflet.

le-am ţipat. le-ai primit.
pe unele acum le ştergi,
cu altele te ştergi la fund
şi cu restul îmi ţeşi un labirint

fără ieşire.

*

eu, în toată povestea asta-

cheia care se aruncă singură în mare.
sirena ce renunţă la picioare, la dans
şi la voce
pentru un basm.
pentru un cerşetor îmbrăcat în prinţ.
pentru că a văzut filmul, dar nu a citit cartea …

*

ruleta rusească
între doi laşi încăpăţânaţi:

eu n-am curaj să trag
nici cu gloanţe oarbe.

tu n-ai curaj să nu tragi
nici cu vorbe.

*

terapia prin coşmar
nu se bazează pe dovezi,
nici pe spirite:

este tremuratul fără furtună.
este furtuna din pântec.
este pântecul meu desenat de tine în aur
pe zăpada proaspătă din ochii mei

(şi, în primul rând, este lipsa mea de
căinţă pentru păcatul capital
de a refuza să citesc ultimul vers
înainte de a îl accepta pe cel mai frumos.)


Wednesday, March 23, 2016

când inima îşi face plinul cu linişte

o cameră albă se întinde ca untul
pe pâinea corpului tău.
în mijlocul vidului, nu rămâne
nici un milimetru pentru întuneric
sau pentru zgomotul iubirilor
făcute bucăţele şi vândute drept puzzle
pentru copii care nu înţeleg imaginea finală.

când inima îşi face plinul cu linişte,
pompează culori din caleidoscop, le amestecă
până se aude cum se sparge încet durerea
de pereţii venelor epuizate.

când inima îşi face plinul cu linişte,
i se lărgeşte câmpul vizual şi
zăreşte
un mic ciob din Liniştea ce i-a fost promisă
de când timpul, de când viaţa şi de când Chinul -

pentru că, atunci când îşi face plinul cu linişte,
inima se şterge pe sine câte puţin,
ca omul desenat din beţe la doi ani
de care copilul era mândru
şi adultul se ruşinează.

gustă aroma de ofilire a umbrei din tine
şi puiul de întuneric din pântecul tău
va tăcea pentru încă o zi.

GROAZA


monstru sidefiu din lumină
cu două capete şi un sfert de
ceasornic în loc de inimă. bate
vântul ca turbat la fereastra
ochilor săi. bate şi îi deschid,
c-aşa se cuvine; deschid larg
gura şi-mi ies pe ea cuvinte
ca sărutul cerului de către aburul
trenului pe care îl pierd azi
şi în fiecare zi de acum încolo.

Groaza îşi botează urmaşii
în sânge care nu curge,
în gheţari cât un ocean întreg
care se topesc şi cad pe păr
vertical, în sus, ca un miracol
întors pe dos şi cu mânecile-nnodate.

urcăm împreună pe un munte cu sens unic
spre un fel de paradis care în limba noastră înseamnă iad
co-creat din vârfuri rupte de creioane colorate,
plastilină, primul râset al unui copil născut aproape mort
şi puţin din catifeaua ruptă care a fost cândva
vocea ta pronunţându-mi numele
lângă o promisiune sfântă, ca laptele lângă o ceaşcă de cafea.

şi luna călăuză? ca o omidă,
şi-a dat arama de fluture pe faţă
şi mi-a zburat din stomac
şi-a lăsat fereastra deschisă
şi-a intrat în locul său tot
Întunericul.

PEDEAPSA

soarele îngheţat, care încă mă orbeşte,
este doar o căpşună care a explodat de prea mult dulce
într-o zi de iulie când m-ai certat cu nori şi cu fulgere
pentru că, obişnuită, m-am aşteptat
la căldură.

nu mai există nimic
valoros în polenul ăsta.
albinele au uitat demult gustul meu.
mă apropii de cer ca de o uşă fără clanţă
şi n-am încotro, prizonieră
între braţele tale de fier ruginit şi de vise
mucegăite ...

Sunday, March 20, 2016

acel moment lipsit de verde

se închid stelele
ca ochi obosiţi.

întunericul
nu mă cuprinde -

noaptea nu îmi vede umbra
pe asfaltul încă umed al viselor.

lumina îmi arde miezul
într-un final -

urme gri de suflet
sunt tot ce rămâne

când câte un copac
sau câte un tu

stă înalt şi ţeapăn
între mine şi soare.

Saturday, March 12, 2016

ipohondria primăverii

primăvara tuşeşte frunze. copaci înfrunziţi parţial
la început de martie. iarbă amestecată cu zăpadă
ca nişte piese de puzzle prost potrivite.
are coşuri de lumină rece pe piele,
muşte şi fluturi să-i poţi număra pe degetele
de la o mână ...

şi primăvara cu ghioceii săi subţiri ca un gând
se crede toamnă
şi îşi plănuieşte iarna ca pe o melodramă.
ameninţă că se face artificii de crăciun
pentru că i-a fulgerat inima
un ultim fulg se zăpadă ...

îşi ascunde pudică merii înfloriţi.
iritaţia de viaţă din oase
îi inflamează acum gâtlejul
şi-i ies pe gură păsări cântătoare ...

fiori de schimbare
cuprind pădurea
bolnavă de mişcare;
îi înverzeşte vocea
şi suspină după pruncul de frig
care a fost şi (crede că) nu va mai fi.

Monday, March 7, 2016

cu susu-n jos: ghici în ce mână ţin iubirea

(şi alte jocuri de-a viaţa)



ce să vezi, ce se poate întâmpla
când absenţa ta aburindă
se lipeşte în fiecare gaură din istoria mea
ca de-o oglindă,
un frig care nu discriminează
ai soarelui dinţi albi ca infinitul, iarna,
sau pielea sa galbenă?

te port cu mine peste tot. eşti
pata oarbă din inima mea.
partea care n-a primit mesajul
propriei străluciri. eşti
pumnalul pe care-l păstrez în buzunar.
eşti sângele căruia-i e dor şi lene
şi prea poezie să curgă
după tine, în jos pe cărarea de munte
a amintirilor
cu conuri de brad şi zile de copil care păreau luni
albastre, umbre pe ceafa zeilor şi pereţii vieţilor
noastre,

când nu ne cunoşteam, când răul era bine
şi binele, un basm
în care eu încă mai credeam
şi pe care tu încercai să-l scrii, la fel ca mine,
dar în altfel de cerneală
de nemurire.



Sunday, March 6, 2016

vestigii şi seminţe de lumină



părţi de lumină
se joacă de-a v-aţi ascunselea
cu perdeaua de întuneric
pe care ai ţesut-o ca noaptea
când, cu ochii larg închişi, refuzam
să dorm.

lumina ta este, cum ai spus:
ca o floare.
a înmugurit printre bălării
şi a explodat în petale de miracol.
m-ai molipsit de lumină
incurabilă.

astăzi văd
că lumina ta, ca orice floare,
s-a ofilit.
o mai păstrez, vestigiu
al unei poveşti sfinte, presată
între paginile unei cărţi groase
de istorie.

acum îmi rămâne doar o fotografie
cu un trandafir la întâmplare, pe care
soarele ce l-ai purtat în piept
cât ai putut
a pictat un univers întreg de culoare

şi cel mai nepreţuit dar:
seminţe mici, nevăzute
din lumina ta, care au avut timp
să prindă rădăcină
în miezul umbrelor mele.

astăzi, plantez şi eu, modest,
câte o sămânţă
unde nu se aşteaptă nimeni,
cu lumină din lumina ta.



Saturday, March 5, 2016

rupt



părţile rupte atârnă la uscat.
curge din ele seva mustind de viaţă.
curge din ele verdele, crud încă,
atât de crud pe cât braţul tăietorului
care ar fi vrut doar puţină căldură
în căminul lui strâmt, aurit.
părţile nu sunt destule. nu formează
imaginea din oglindă,
nici ciocănitoarea ce a învăţat să tacă
după ce i s-a tăiat aripa dreaptă
pentru că a crezut în copac.

nu, dragul meu;
seva curge, dar nu sunt părţi de lemn rupte.
nu ai renunţat numai la un ciot pentru căldură.
ceea ce este rupt, s-a rupt din miez.
ceea ce s-a rupt se mai ţine
de ultimul fir de păr al unui dumnezeu
la care drumeţul cu dor de umbră
se poate ruga doar să moară.



Monday, February 29, 2016

creanga care cade


creanga care cade
strigă din rărunchii copacului care a născut-o -
oarbă, către cer. nu vede aripa ruptă a ciocârliei
care se sprijină pe ea.
nu îi aude cântecul. pentru creanga în timp ce se rupe,
istoria se scrie cu sevă.
cântecul nu face parte din istoria care se scrie astăzi -
tot pe foi de copac uitat.
creanga cade. ciocârlia îşi continuă existenţa
cu triluri sau cu sânge.
soarele expiră o rază lungă cât o zi de iulie
şi gata.

Saturday, February 27, 2016

Şoapta


îmi Şoptesc ţipătul.
numele tău cu gustul unei singure boabe de strugure
în gura-mi însetată.
deşertul m-a cunoscut; cândva îi intrasem sub piele
şi numai vocea ta m-a trezit din coşmarul de nisip
care-mi era paradis.

m-ai condus în ţara zborului şi a petalelor rebele.
ne-am scăldat în mări secrete - căci din noi izvorau
zilele limpezi şi soarele cât o iubire de-argint.
din noi izvorau munţii şi uneori erupţiile vulcanice.

în noi era cuibul întregului cântec din univers

pe care am fost nevoită să îl Şoptesc
ca pe ceva ascuns
şi am imigrat ilegal într-un tărâm al magiei.

am Şoptit împreună gloria
ca pe o viaţă-ntreagă în fiecare secundă,
dar gâtlejul de om nu-i făcut pentru asemenea
acte de vitejie în secret.
am răguşit. ne-a ruginit iubirea în voce.
doi fumători înrăiţi de iluzii, am căzut
pradă sevrajului
şi astăzi, munţii care au izvorât din noi
sunt prea grei.

dacă şovăim? este numai din cauza Şoaptei
din care s-a născut un big-bang neprevăzut.
prea multe stele se cer acum alăptate
din bunătatea sânilor noştri de păcătoşi.