Saturday, August 29, 2015

adio

paşii curg.
cinci ani şi încă număr.
monede ieşite din uz
şi talismane norocoase
pentru un sceptic.

mă fac cascadă
eu cu paşii mei.
aici se curge numai în jos,
nu există direcţie corectă sau greşită.

apele tale m-au spălat
de zdrenţele unui eu din mozaic,
pământ drag.
iar acum te calc
în picioare. te iau în stăpânire
pentru că tu
ai devenit o umbră în inima mea.
colţul unde soarele n-a ajuns
să dea cu mătura lui de lumină.

îmi fac fotosinteza greşit cu tine.

paşii curg.
îmi transpiră sufletul.
acum sunt chirurg; operez emoţii.
uneori tai cu bisturiul
firul greşit la câte o bombă cu ceas
şi nu se întâmplă nimic
când ar fi trebuit
să se întâmple totul.

dar tu mă apeşi, îmi presezi pieptul
între două nuanţe de iubire
care nu se asortează
sezonul ăsta.
tu faci să mi se întâmple totul şi jumătate
când n-ar trebui să se întâmple
decât paşii noştri împreună, o licărire în ochi,
câte un verde nou la fiecare popas.

paşii mei singuri
se răstesc la promisiunea ta.
ţi-ai improvizat o rădăcină peste noapte
şi nu mai am loc alături de tine ...

ploaia
ne desparte,
dar paşii mei încăpăţânaţi
se aud mai tare decât ploaia
şi aici nu există
direcţie corectă sau greşită.

adio ţie
sau adio mie.
ceva s-a crăpat
şi braţele noastre din lemn
sunt murdare de sevă,

dar încă nu se ştie
cine a ucis pe cine.

în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

convalescenţă după adolescenţă

muzica poartă o mască de lumină astăzi.
îi este ruşine că i-au crescut sânii
- muguri de durere -
şi a devenit ţipăt
şi s-a spart ca valurile mării
pe malul gâtului unei domnişoare
dulci-mare.

muzica te urmăreşte obsesivă
cu un refren care se lipeşte
de tălpile umede ale sufletului;
crede că se oglindeşte în ochii tăi,
dar de fapt te priveşte
fix în nudul zâmbetului
şi îşi taie aripile şi îşi taie elanul
şi îşi taie pofta de lună coaptă
ca să se oglindească în tine
şi să vadă fetiţa de cinci ani,
omul de zăpadă cu faţa galbenă,
sania şi jucăria mai importantă decât
oricine;
stelele care nu aveau să moară vreodată, ci doar
mergeau să facă nani dis-de-dimineaţă.

dar astăzi, ea este un ritm propriu.
un ocean întreg.
istoria ei din gheaţă care se temea să se topească
şi din picături de apă care credeau că aburul e sfârşitul lumii.
istoria ei este un arc, un curcubeu în care se zbat
săgeţile de culoare ca nişte comori ce aşteaptă să fie înţelese.

astăzi
sau poate mâine,
un strigăt după ajutor
sau poate o sămânţă în ajunul recoltei,
muzica melofobă se priveşte
în oglinda unui ecou.
i-a rămas mic refrenul
şi iată ce echilibrat a învăţat să danseze
în miezul propriului zâmbet nud,
chiar când tu, zeu necredincios,
te uitai în altă parte.

muzica melofobă trebuie să moară.
astăzi sau poate mâine, baladă sau horă;
dar liniştea care se va naşte din ea
va fi altfel decât vidul bolnav de alb necugetat
care a fost înaintea ei.

Wednesday, August 19, 2015

chinurile noptii

corpul meu este doar o vaza
in care floarea somnului isi deschide petalele
una cate una, pana la ultima
picatura de amorteala -

dar flacarile de durere ale patului
imi tot deschid cu incapatanare ochii
precum un soare senil in miez de noapte
care a uitat cum se apune.