formă de supraviețuire

ies amintirile la suprafață
ca niște bule de aer
să arate că a rămas ceva viu
în adâncurile mele.

vlagă

zilele ţestoase

se târăsc

purtând mereu

greutatea carapacei

de negare

frecându-şi continuu

burta de noroiul

cotidianului

ascunzându-şi compulsiv

carnea din culoarea căreia

s-au pierdut una câte una

toate razele soarelui

zilele ţestoase

se deplasează încet

cu înţelepciunea zecilor de ani

care se ridică unii peste alţii

ca un zid

şi văd până departe

şi ştiu unde vor ajunge

rezilienţă

mai mică decât un punct

faţă în faţă cu soarele

care îmi arde existenţa

până devine crocantă, o coajă de viaţă

pe o virgulă în punctuaţia sistemului solar;

răpită de vânt

când nu eram

decât trei miligrame

de posibilitate,

hrănită cu frig

la sânul electric al furtunilor,

nemângâiată în poalele muntelui -

î n f l o r e s c .

din generaţiile de sacrificiu

care au venit şi au trecut înaintea mea,

ţes petale;

în dimensiunea mea delicată, uşor

de călcat în picioare,

îmi forjez scut;

din zilele caniculare

de vară severă,

la focul de tabără

al cuvintelor descurajante

care mi-au rămas în gâtul-tulpină,

naşte în mine un invincibil verde.

sunt suflet în miniatură.

ţip fără sunet

prin parfum.

darul transparenței

"îmi curge ură prin vene" scria
și prin adolescența ei ca un lac limpede
se puteau vedea peștii multicolori otrăvitori
din adâncuri
fără ca soarele amiezii să îi ardă libertatea.

punte

"plouă a doua zi la rând
și îmi simt degetele mici
de la picioare
atât de reci", spunea el

și ea se enerva cu grație,
doar dintr-o sprânceană,
și eu mă gândeam "doamne,
ce noroc
să ai pe cineva
căruia să îi împărtășești
cel mai mic gând!"

Cugetarea curgerii despre curenţii acvatici

Distanţa
este o substanţă
lichidă:

întotdeauna ia
forma şi culoarea
relaţiei
în care o torni.

distanţare existenţială

nu mai vreau să mă viziteze;

doamna cu coasa îmi coase

gura până la nod, până la

noadă, până la coapsele

amorţite

în care a îngheţat dansul

întotdeauna pe nota greşită.

muzica la două chitare

nu se termină niciodată în sincron

în momentul  minuţios calculat

la milisecundă şi în rarele ocazii

când se termină în minutul

calculat, tot rămân scame de linişte

amară pe tricou şi între dinţi

şi zecimalele bine punctate dinainte

dor.

nu mai vreau să mă viziteze.

avem o viaţă în mâinile făcute căuş

ale unei copile care a încercat, dar

n-a reuşit să zâmbească niciodată

pentru că ştia unde se duce

deja înainte de a învăţa să meargă,

ştia că

îi va curge printre degete

totul. de la proza pe care o poartă

în picioare în loc de pantofi, în lipsă

de bani, până la poezia prost aliterată

a vârfului degetului inelar

de la mâna stângă a unui stângaci

hipersensibil la atingere. ştia că

pe drum vor fi pietre, multe pietre

funerare, şlefuite de timp

mai mult decât de orice

râu zglobiu din râsul ei - dacă ar fi fost -

până când, bătută de drum, vânătă

la linia de final, îi va cădea corpul

cum îi cade fisa unui analfabet funcţional,

cum cade frunza când miroase toamna târzie în aer

şi tot ce a trăit ea vreodată

şi bucuriile cât o viaţă de fluture

şi dorul şi durerea

se vor transforma la loc în

fum.

vremelnicií

nu găsesc cuvintele
pe care le strânsesem în barbă
și le legasem cu fundă lichidă
să ți le dăruiesc.

nu găsesc ochii
pregătiți să topească
toate ghețarele
și apoi să privească
soarele în față
curgându-mi în vene
ca și cum nimic nu s-ar fi
oprit.

nu te găsesc decât pe tine
într-o colecție de poezii,
majoritatea nescrise
undeva la o clipă-lumină
sub pământul frunții mele.

îmi ești
mereu prezent. timpul se dilată
în gândul meu la tine.
se albesc toate - de la rădăcina
firului de păr, prin floarea de măr,
până la portretul detaliat
al ultimelor zile, care se vor estompa
pe hârtia vieții, odată cu mine.

în braţele pierderii

şi te trezeşti a doua zi

cu ochi de ceaţă

lipiţi pe cerul gurii

şi pentru un moment

binecuvântat

nu ştii de ce

şi când îţi aminteşti

ai putea sparge termometrul

cu temperatura tristeţii

de pe pielea ta.

şi îţi vine să cânţi şi îţi vine să taci

în aceeaşi respiraţie

şi îţi vine să mulţumeşti

pentru zborul uşor ca un zmeu de pânză

mai sus de orice durere

şi îţi vine să înjuri zei în care nu crezi

pentru maratonul al cărui câştigător

primeşte trofeu doar o cupă de durere

şi de moarte.

şi totul continuă.

vocea ta curge în proză spre mare.

norii adunându-se ca un cadou

din partea cuiva pe care nu-l vei mai vedea

n i c i o d a t

ă

...

au pe margini şi în miez

vine de soare grapefruit.

lumina se întoarce să te privească

de zici că-i este teamă să nu te uite.

şi vrei la mare ca în uter

şi vrei să vorbeşti de acum numai

o limbă în care el n-a rostit

niciun cuvânt niciodată

şi vrei să spui din partea lui

toate cuvintele de argint

pe care nici el, nici tu

nu le-aţi atins cu vârful limbii niciodată -

dar limba e străină

şi sănătatea şubredă

precum un leagăn

dărâmat demult de vecini.

şi uiţi ideea înainte de a deschide gura

pentru că nimic nu repară

firele subţiri din care este făcută povestea noastră

cu dezarcorduri între subiect şi predicat

şi, asta e, te trezeşti

şi este deja a doua zi

şi tu cu ochii tâi de ceaţă lipiţi nu ai putut-o crede

nici pe prima.

suprarealiştii ar fi mândri

o să mă îmbuib cu poezie

ca un curcan

de ziua recunoştinţei:

verbe tocate mărunt,

sos de sfaturi

utile pe jumătate,

un vârf de linguriţă

de piper şi superlative

fin măcinate

şi râsetele din jurul mesei

care continuă în ciuda

tăcerii mele

ipotetice.