Wednesday, May 29, 2013

(la) revedere



în mijlocul unul vis ciufulit
de idei, pereţi mov deschis
şi fotografii greşite artistic,

te-am întâlnit din nou;

te mângâiam ... ca pe un gând viu
pe care nu îl poţi atinge decât cu
umbra unei dorinţe de mână.

o surpriză
în încâlcirea mea de realitate
cu ochi mişcători care se uită pe sine
fugind pe sub pleoape,

ţi-am gustat vocea
ca pe un cadou

prea mult aşteptat.

Saturday, May 25, 2013

Curaj



Din cutia toracică, am picurat în tine
un strop de cuvânt, ulei esenţial
din floarea adevărului. Mi l-ai cerut
ca o febră cerându-şi iertare pentru boală;
mi l-ai cerut fără să ştii ce vrei, rătăcită
în labirintul propriilor tale rădăcini.
Şi iată: nebună, am răsărit în ochii tăi,
înflăcărată de viaţă în cimitirul viselor
pe care l-ai construit cu mare trudă,
os cu os din oasele copiilor tăi psihotici,
fără o firimitură de lacrimă drept pomană.
Şi iată, am răsărit în miezul irişilor tăi
care nu şi-au privit niciodată culoarea,
m-am dezbrăcat de tot întunericul, ca şi cum te-aş fi crezut -
te-am orbit
picurând în tine, din cutia toracică, un singur strop
de ulei esenţial din floarea adevărului meu.



Monday, May 20, 2013

(de)formare




în ţara lui ca-şi-cum,
nimic nu este.

*

pulberea de pe drum
îţi trage ochiul în ţeapă
pentru păcatul capital
de a fi văzut

muntele
care alăptează eternitatea
cu apă proaspătă de izvor

şi sânul copac
care înfloreşte
când stai cu umbra lui
chiar dacă nu întotdeauna înţelegi de ce
mugurii, îndrăgostindu-se de zare,
se deschid.

*

asta era
când mă plimbam la pas
într-o pădure de lumini şi călduri;

dar acum
nu trebuie să îndrăznesc mai mult
decât să ghicesc conturul lui dumnezeu
şi să unesc puncte pe care numai eu le
văd
în jurnalul ăsta de doliu
în care nu

lăsaţi fructul să-şi jelească părinţii.


Sunday, May 19, 2013

[clipa de plumb



clipa de plumb
îmi atârnă de picioare,
mă leagă de tine
cu zale de viaţă
pe care tu nu le vezi,
dar eu le simt
cum mi se târăsc încă pe sub piele,
mărturisire făcută
cerului deschis ca o rană
când nu te asculta
nimeni …


ochi înstelaţi (cu stele căzătoare)


importantă

casa călătorului

în poziţie fetală
la mila orizontului

nepieptănată
de trei luni
noi

se îndrăgosteşte
de stăpânul
iubitor al pământurilor
străine

cu inima ei de sisif

adoarme
la picioarele
prafului
care poate

cine ştie

o va mângâia
cu palmele fine
ale răsăritului

şi ea
va fi de aur

24
de carate
de sacrificiu
cu glazură din iubire arsă

Friday, May 17, 2013

Ceea ce nu ştia fructul când a adoptat un vierme



Secretul
mare cât un copac bătrân
dansează numai cu vântul.
Are rădăcini,
dar a uitat unde -
aşa că-şi păstrează speranţa
până la ultimul strop de sevă ruginită
în seiful ceţii.
Nu vrea să ştie
de ce doare dioxidul de carbon
până în miezul celui mai mic inel,
demult ascuns în sânul scoarţei,
sau de ce se zbate verdele
înainte şi înapoi, într-o pendulare permanentă
între fluturi şi fulgi de zăpadă
ca şi cum fiecare primăvară
ar fi un soi grav de amnezie.
Nu, mulţumesc, lumina
nu îi colorează transpiraţia de la subraţ
domnului măr ionatan
care poartă în cotor o pădure întreagă
şi preferă să cadă decât să-şi simtă
propriul gust.
Despre blasfemii, curcubee şi cer senin
putem vorbi şi-n altă viaţă, în alt univers,
cu altcineva decât
frumosul
tânăr care a adoptat cu generozitate
un vierme mărunt,
complice
să poarte Secretul mai departe
ca pe un ecou
care de fapt nu oferă niciodată un
răspuns.

Monday, May 13, 2013

meditaţie



simt
corpul meu
întins
pe pâinea realităţii

o câmpie
trasă în patru direcţii
de încăpăţânarea orizonturilor

şi totuşi
abia acum
mă regăsesc
în fiecare copac

aud
cum fierbe seva
în venele pământului
din care mă nasc
pe mine însămi

prin cezariană

tai burta mamei vulcan
cu bisturiu din rază de soare

îmi observ ţipătul
ca pe un musafir
care ştie că e binevenit
înainte ca eu să fi învăţat
să îl primesc

simt
cum îmi înmugureşte buricul
bucuros de despărţire
îmbălsămat cu durere
fragil
ca diamantul confundat cu un ciob de sticlă

îmi miros
începutul şi sfârşitul
le intuiesc din gustul experienţei
le omenesc cu o o cupă de lacrimi spumante

aici şi acum
în ţinutul preafrumosului
în stil de răsărit
sunt martora mirată
a felului în care mi se deznoadă muşchii
la cea mai mică atingere a ta
care mi s-a imprimat pe pânza umerilor

mă zdruncin de onoare
la şevaletul fiinţei mele
pictează întruna
cei mai mari artişti

îmi gâdilă omuşorul
ca un măr aromat
loial grădinii

mă inund
de cadoul
liniştii
prezentului
ca un fluviu
pe care nimeni nu l-a instruit
să curgă

şi totuşi

chiar aici

deasupra ochilor tăi
după ce m-ai privit
şi m-ai retuşat prin văzul tău în culori
vii

simt cum
continui să mă întind
bolborosesc
căci m-am molipsit de la tine
suspin
fac valuri în mine
pe care apoi le mărturisesc fără ruşine

da

aici şi acum
deja sunt
nimic mai mic
şi nimic mai îndrăzneţ
fără să mă mai compar
sunt
marea

sărbătoresc cu pescăruşii




Wednesday, May 8, 2013

excursie în stomacul domnului vezuvius




mă arunc
în miezul limbii
ca un gust fără nume
sau cu nume tocit
de toţi vorbitorii
fără sens, netăcătorii.

lumânări în loc de corp
şi flăcări în loc de suflet,
magma lui vezuvius
a lăsat omenirii o moştenire
de preamult
în monede ieşite din uz

şi cum însuşi aurul face riduri,
n-are rost să sap în mine
după virusul istoriei,
după febra sensului,
după numele gustului care sunt
când papilele gustative au fost abolite

ca nişte cărţi periculoase
în imperiul oaselor.




imnul nicăieriului



molia
evadează din sine -
trece de toate zidurile
ostile, din piatră, îşi rupe
aripile în straturi imperceptibile
de zbor şi de uitare a zborului.
molia evadează din sine
cu un zâmbet amar-acrişor
pe piciorul stâng -
către ceea ce a crezut din toată
micimea inimii ei
că era
lumină.



moarte cu cremă de cappuccino



se contractă
Timpul
a jucat la cărţi şi a pierdut
s-a pierdut pe sine
ca o zebră beată între roşu şi verde

moare Timpul
şi îngheaţă ritmul în sângele dansatoarelor anorexice
îngheaţă luna în pas alergător pe cer
urlând la lup
mi-e foame
de secetă
de secunde la plimbare pe cadranul unui ceas vechi
şi mi-e dor
să mai însemne ceva cuvântul vechi

acum nici culorile
nu se mai şterg

au fost aşa
palide ca o lumânare neaprinsă
dintotdeauna



Tuesday, May 7, 2013

magie neagră involuntară



crucea
cu ochii închişi
ghiceşte în palma
unor fragmente de nimic,
şopteşte în barbă
numele tău
ca pe o incantaţie -

magia neagră, involuntară
ca un spasm muscular
când alerg prea mult după cai
verzi cu picăţele de nicăieri
pe pereţii bisericilor în care nu cred
(dar mă rog) îmi ţâşneşte din schelet.
mi se crapă oasele
sub presiunea vieţii tale -
o tonă de porţelan extra fin
în grija toreadorului … bravo,
aşa creativitate! aşa sfârşit în spirală
care împlineşte zece ani şi merge spre
infinit!

oare cât mai are rost să credem
în bau-bau?
flirtez cu nemernicul
întuneric-în-loc-de-carne
de prea mult timp fără succes mai mare
decât
o firimitură de zâmbet scârbos în colţul gurii.

da, ştiu, sunt mesia în ţara orbilor surzi.
acum vreau doar să mă târăsc un minut. am zburat deja
prea mult pentru cineva care nu
a avut niciodată aripi.



Piscina


faci sărituri de la trambulină
în poezia
cu apă adusă din marea neagră
în cerul gurii
şi mă priveşti cu ochii tăi, ăia
prea plini de metaforă ca să mai încap şi eu în albul lor
înnorat printre rânduri, subtilităţi de fonetică
licenţiată poetic
pe care aproape nimeni n-are timp să le mai citească.

te scufunzi
în repetiţii şi litere, fără avertisment,
fără tub de oxigen,
mă tragi de vârfurile degetelor mari de la picioare
şi îmi pierd
echilibrul pe bârna realităţii,
de dragul tău, vis sărat
cu lacrimi degresate!

arta
este mai importantă pentru tine
decât viaţa care abia mai fumegă slab
în craterul tău de corp
uitat.
înoţi
din pasiune pentru febra musculară, nu ca să te ţii la suprafaţă.
respiri ca să se audă
curajul plămânilor tăi de a sfida aerul

şi mă simt trădată
de rimele pe care le porţi drept costum de baie
pe frigul ăsta din mine
când îmi spui că în zăpadă se înoată ca într-o poezie cu miezul zemos,
nu se dă jos de pe maşini cu lopata, cu nodul gordian în gât şi
fără mânuşi -

şi nu, dulceaţă, nu pun punct
dupa capodopera ta
dedicată mie

Sunday, May 5, 2013

lumânarea care se stinge




lumânarea care se stinge
se învoieşte etern de la serviciul
pur şi simplu
de a-şi lăsa lumina să contureze
moliile moarte la picioarele sale.

întunericul
parcă-i mai întuneric, te îneacă
împiedicată-ntr-un pârâu de buimăcie -
tocmai
îţi lăsaseşi ochii să zburde nesupravegheaţi
şi (aşa-ţi trebuie!) s-au îndrăgostit de flacără

chiar în clipa când
învăţa
arta kitsch de a îşi dărâma fiinţa -
ca piesele de domino, văzul tău
preia căzătura contagioasă, dar asta
nu se vede.

urmăreşti lumina asta mică ce te-a ghiftuit de atâtea ori -
deja pâlpâie - făcându-şi vânt cu un evantai din ceară topită -
te holbezi la ea ca şi cum
te-ai crede vânt
în împărăţia cerurilor, o minune
atât de grea pe umerii naturii, încât

tu eşti responsabilă pentru
lumânarea care se stinge
în sufletul vecinului de peste drum.




Wednesday, May 1, 2013

a Atinge



rozele îmi înfloresc
în miezul amprentei

cum înfloresc aripi
din rădăcina
înfiptă în ochii
cerului

şi împreună inventăm
zborul stând pe loc.

petalele
plâng rouă
cu capul adăpostit
în poalele terrei

mai puternice decât istoria.

miros
inodorul timpului
în respiraţia unui porumbel curajos

şi parcă se dilatează
cutia toracică a universului:
în sfârşit, e loc destul

pentru pace.