... ca în decembrie, de la patru după-amiaza.

 

cocoaşa mea este o valiză

de un roşu cândva sângeriu, acum şters,

ruptă pe la capete şi plină

până la refuz, cu fermoarele din plastic

ca nişte rânjete care te provoacă

să încerci să le mişti măcar cu un milimetru.

 

cocoaşa mea se măreşte în fiecare zi.

pe umerii mei tociţi

ca o scrisoare importantă mâzgălită-n creion

nu mai au loc braţele tale,

să îmi atingi ca altă dată inima prin spinare

şi să-mi spui că, deşi ochiul neexperimentat nu vede,

acolo dansează esenţa mea.

 

astăzi ringul de dans este mai gol decât ieri.

mişcările, încetinite sub cochilia de melc

care este această cocoaşă perfectă,

doar relurări a ce a fost deja

într-un decor cum nu mi-a mai fost niciodată,

sunt erezie din ce în ce mai pură.

 

calc pe umerii diavolului

ca în noroi alunecos

cu tălpile mele de lumină

căreia parcă abia astăzi îi sunt martoră

cum se aprinde

când totul în jurul meu se înserează ...

ceea ce nu se vede

te îmbrăţişez strâns

până ne despart piepturile

doar haine de bumbac subţire.

ne răsfăţăm unul în căldura celuilalt

şi, între noi, un univers de sensuri

paralele.

poveşti pe care nu ni le-am spune

nici dacă ne-ar depinde viaţa de asta.

gesturi cât o gărgăriţă

plimbându-se în palma unui preşcolar

pe care nu le-am face unul pentru celălalt

nici ca să trezim ceva viu în noi înşine.

cuvinte cu dublu tăiş

pe care doar graţie tinereţii

le mai putem ţine între buze,

sub un lacăt temporar de tăcere.

alunecând

îşi face iar culcuş în mine

Amara fără de glas

care ţipă cu miros de paie pe foc.

întinde incendiile ca pe nişte braţe

după tine, singurul care ai avut urechi

să o auzi

şi ţi le-ai tăiat

pentru că înnebunind te-ai crezut pictor

în miezul întunericului peste care domneai

dumneata, penumbră.

să am după ce spune mulţumesc

urările tale, păsări călătoare,

sunt străine de mine.

îmi plutesc în ochi

ca un blestem să trăiesc

fericită până la adânci bătrâneţi

fără mine, cu o singură şi subţire

voce fără ecou, ghemuită

pe o bancă în intersecţia aglomerată

dintre a fi, a iubi şi a nu.

ţin mâna întinsă după trandafirii

îmbrăţişărilor tale

şi trecătorii se prefac că nu au

nici măcar monede ruginite de timp

măsurat în nanosecunde.

urările tale, firimituri de căldură

pentru păsările călătoare din mine

ce vin din când în când să bârfească

despre speranţa pe care au mirosit-o

în aerul vreunui alt continent,

mă hrănesc. mă pomenesc.

îmi resuscitează inima. şi inima mea pompează

încă o picătură de sânge, doar una,

o halucinaţie auditivă cu aromă de ecou

care pentru astăzi pare a fi

de ajuns.

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.

postumă

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai copt inima

ca prăjitura preferată

pe care mama o coace

copilului când pleacă de acasă

ştiind că nu se va mai întoarce.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai făcut interiorul coatelor

atât de fierbinte

încât, pentru un minut şi-o veşnicie în miniatură,

s-a topit în ele durerea şi a curs din mine

ca apa. vitală.

îmblânzită.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi s-au prefăcut coastele în foc

şi fiecare centimetru din mine a ars

şi fiecare celulă de plumb din mine,

de la colţurile ascuţite ale cutiei toracice

până la ziua de iulie din pupile,

s-a prefăcut în speranţă

şi, când am terminat de scris

ultima poezie în sânge despre tine,

mi-am scris mie sentinţă

cu flăcări pe care nu le poate stinge oricine:

nu voi mai fi eu

când, deşi nu sau chiar dacă

mă voi întoarce.

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.

downsizing

Motto: Este o bucurie să te ascunzi, însă un dezastru să nu fi găsit. (Donald W. Winnicott)

... dar tu erai frunza de lumină

într-o pădure de întunecoase.

mi-au foşnit toate trecuturile

în curentul de aer blând

stârnit când ai plecat

şi s-au ascuns de iarnă

sub un covor de căldură putrezită.

s-au ascuns în miezul gol

al prezentului

îmbălsămat, să nu mă schimb prea tare la inimă

până când îmi adun puterile împrăştiate în patru zări

să întind mâna ca pe o nălucă înapoi către tine

fie şi tremurândă

precum un lac când tocmai i-au alunecat lebedele grăbite

din corpul rămas rece.

tu eşti un animal născut din culoare,

care nu ştie ce-i carnea.

ai cunoscut moartea

şi ai râs în faţa ei de timp ridat

în timp ce eu îmi striveam viaţa

să încapă în spaţiul dintre braţele tale.

big chill

brusc, m-ai jignit declarând, ca şi cum ai fi citit-o în vreo scriere sacră,

că este indecent să te îndrăgosteşti de propria lună,

să te ridici pâş-pâş pe un taburet, cum am făcut eu,

şi să vopseşti cerul cu cafea neîndulcită şi zâmbet rebel

unde era de la natură ziuă, ca să nu îţi pierzi singurul corp

care şi-a construit orbită în jurul ideii albastre şi mult prea vii

despre cine sunt eu.

chiar în timp ce îmi cereai scuze, m-ai înjurat

pentru erezia de a îmi fi transformat cerul în tavan,

să nu cumva să iasă moleculele volatile ale zâmbetului tău

prin crăpăturile din stratul de ozon, doar stângaci cârpite

cu ceaţă.

atunci, chiar înainte de a îmi pune eticheta

şi de a îmi închide etanş sufletul,

ai jupuit pământul de viu.

pământul mi-a rămas plăpând sub tălpi.

l-ai rostogolit ca pe mingiuca unei pisici.

l-ai rostogolit de sub mine cât colo, afară din sistemul solar-toracic,

iar atunci tălpile mele, din reflex,

au încercat să se prindă de vid

cu un cârcel şi cu un vârf de iubire.

dar vârful era prea ascuţit. a spart mingea

care, am observat abia atunci, era o prelungire emoţională

a braţelor tale tropicale, din care îmi improvizaseşi hamac.

uite acum: din tălpi îmi cresc rădăcini roşii

care nu au unde să se mai înfigă.

infecţia se extinde la nivel de divinitate internă.

gravitaţia apasă pe conturul ăsta de carne

fără suprafaţă pe care să îşi sprijine tremurul,

cu atât mai puţin miez fluid care să conţină

bulele astea de căldură, care îmi intră pe nas

şi se opresc direct în amintire, deschid larg ferestrele trecutului

şi îmi fac din inimă frig nemişcat.

mă întreb dacă tu ştiai

că, de când mi-ai violat dreptul la gravitaţie,

aşa cum nu mai pot să mă ridic, de aici

nu mai pot nici

să cad.

doină de doliu

mi-ai dăruit un râu
al cărui izvor mi l-am înfipt în piept
deși mă doare rana dintre coaste
pe unde m-am străpuns cu procesul curgerii.

*

cu pumnul tău din mătase

m-ai lovit în moalele trecutului

tocmai în timp ce îmi inventam 

o poziție destul de orizont-ală

pe masa de operații estetice pe suflet deschis

care este îmbrățișarea ta.

*

ca o cheie, tu m-ai transformat 

în poartă deschisă

pentru cine are curajul 

să se vadă pe sine

de partea cealaltă.

ca un paznic epuizat, mereu la datorie,

eu mă condamn singură la rangul de martor neclintit

în timp ce alții trec prin mine 

spre un viitor proaspăt, cu miros de curcubeu.

*

uneori, sunt o țară în plină revoluție 

căreia i se face milă de cetățeni:

între valurile de sânge, 

sculptez în pietre puncte de reper

ale păcii.

*

uneori, îmi unesc afluenții abandonați spre adopție

celor pe care i-am considerat 

mai fertili, mai luminoși decât mine

și uite-așa

sunt stânca îmbătrânită-n durere albă

și răbdare de milioane de ani, martoră neclintită

a curgerii sacre din propriul piept.

*

aștept ca generațiile viitoare

de pe tărâmul e-moției

să continue doina

în alte limbi, 

cu mai puține figuri de stil.

finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final

încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,

puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -

nu merită umilinţa de a fi trădată de tine

aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,

îmbrăţişările strânse ca nişte timbre

menite să se învechească

şi să valoreze prea mult

sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci

pentru a onora un trecut decăzut

prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,

iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,

cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,

cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -

aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise

care ar fi trebuit avortate,

doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,

le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.

calea curajului

contra curentului

înoată stânca

- în sfârşit -

se reflectă

 în ochii celor de pe mal

că orizontul o îmbrăţişează

oriunde s-ar găsi.

acum se încrede

în valuri. în plăci tectonice.

în trecutul care intră pe fereastra norilor

la fiecare răsărit, un cântec de pescăruş

ce seamănă întotdeauna cu cel de ieri,

iar fiecare apus parcă vine mai devreme

şi îndrăzneşte mai multă lumină.

*

mi-am pus lumina în cuvinte.

mi-am luat inima

în dinţii din spatele ceţii

şi nu s-a crăpat nici de data asta.

am lăsat mantia de viitor

să-mi cadă de pe umeri

şi am mers desculţă

pe plaja visurilor

transformându-le,

piatră înfrântă cu piatră înfrântă,

în realitate limpede

izvorâtă din adevărul

pe care l-am purtat în piept

ca pe o broşă de speranţă

aproape mereu.

*

stânca ştie să privească înapoi                    

până dincolo de furia vulcanilor,

puterea cu care au purtat-o pe umeri

toată viaţa ei de floare din piatră.

îi iubeşte cu marea şi cu zarea

pentru istorie

şi pentru pata de noroi cea mai colorată

de pe promisiunea lor încălcată.

stânca învaţă să sară

fără paraşuţă de cuvinte calde

direct în sânul mării

care a născut-o greşit.

scuipă ţărână pe nări
şi se face una cu trilioanele de picături.

provoacă focul din propriul gâtlej,

îl linguşeşte cu ţipetele ei tăcute.

îi permite să o stingă

şi

împreună ajung pe ringul de dans

al unui an trăit pe calea curajului

şi al poeziilor şterse

cu radiera rostirii.

*

iată-ne aici, acum,

un fel de potecă invers

din crengi de copac, licurici,

frunze vii şi flori presate.

picioare care au renunţat să zboare

şi, pe ultimul mililitru de oxigen, au învăţat

arta de a merge,

ştiinţa de a lăsa urme

şi zâmbetul ca de lună

al celor care păşesc pe ele

cât încă nu au renunţat

la ideaţii de iluminare

şi la tentative de zbor.

paralele

două urlete
la fel
și menite să nu se cunoască niciodată
se zbat
de părți opuse ale marelui zid al liniștii.

unghiile mâinii negre se lungesc
și țipă
după un fir de păr de care să mai atârne 
o clipă.

degetele mâinii palide ca luna plină la flux
caută disperate, prin movile de noroi și curiozitate,
o cale de cântec și lumină
spre tine, mamă,
oricine sau orice ai fi tu.

dar, în tabloul ăsta
labirint al sufletelor pereche
ale neantului,
eu, cunoscătoare a tuturor nuanțelor de moarte,

uneori sunt pictorul
care le împletește strigătele de ajutor
într-o îmbrățișare șoptită.

Credit pictură :Adrian Cosma

izgonirea dintr-un loc care nu a existat

mi-ai fost sirenă
în urechile mele din celuloză.
m-am îmbibat de iubirea ta
ca de apa vieții despre care se cânta în basme
și am uitat intenționat
că basmele nu sunt pentru copii
iar picioarele mele s-au mai murdărit de pământ înainte.

tu mi-ai fost sirenă
și eu ți-am căzut în plasă.
inversați, îndrăgostiți,
tălpile tale mi-au ajuns până la frunte
și nu am observat, de bucuria unui sărut părintesc
în seara fiecărui anotimp al sufletului.

am ajuns dependentă de tine
cum e marinarul dependent de cerul
de peste triunghiul bermudelor.

m-ai hrănit cu căldură aproape digerată
direct din sufletul tău de zbor liber.
m-ai Bine-Cuvântat până am renăscut
și, privindu-mă prin ochii tăi, m-am crezut, în sfârșit, Poezie.

era paradisul coborât de jos în sus
cu nori de zahăr și curcubeu
acolo, la tine în brațe, mirosind a cafea
proaspătă cu aromă de posibilitate
și a semințe încolțite de încredere.

*

brusc,
am Știut.

mi-am amintit că nu există ocean,
ci doar tsunami în așteptare.
au avut ecou în mine toate viețile
pe care le-am murit înainte
lângă sirene mai modeste decât tine.

mi-am amintit pentru că m-ai izgonit
cu o lovitură de cuvânt.
o ploaie ca un bici. nici măcar furtună.
doar un bobârnac de frig banal,
demonstrativ fără curcubeu -
o promisiune a lipsei de speranță.

ce rușine!
să fiu izgonită brutal
dintr-un loc care niciodată nu a existat,
de dragul căruia am plâns sânge real
și mi-am vândut visurile unui măcelar
ca și cum i le dăruiam lui făt-frumos.

ție.

tu, care mi-ai fost sirenă atât de dragă
încât am încercat din toți mușchii iubirii mele de copil maidanez
să uit, să uit, să uit pentru totdeauna
că sirenele nu există.

dorul și mirosul oceanului
și culorile pe care nu le-am putut crea singură decât orfane de curcubeu
s-au asortat prea mult cu ochii tăi fierbinți
când îmi spuneai că sunt fum, că îmi merit focul
și că tu nu mă vei lăsa să îmi dau degeaba ultima flacără.

*

iată
cât doare;
acum și tu mă vezi
prin ochii mei -
un blestem
care nu a fost niciodată poezie.

un fel de aselenizare

după patru ani,

norii cruzi cu zeamă de soare

de care ţi-a fost poftă mereu

sunt cea mai de preţ comoară.

un vis înregistrat la reportofonul nopţii,

păstrat în arhivele secrete ale iubirii.

tu nu ştii ce înseamnă pentru mine

braţele tale ca nişte crengi

către cântecul de privighetoare

care este raiul,

după patru ani de dans

spre tine pe ritmul tăcerii.

tu nu ştii

cât înseamnă pentru mine

să fac pasul ăsta tremurat

către tine.        

oameni de pământ

venim din pământ şi ne întoarcem în pământ,
copii care se ascund după fusta de ocean
a aceleiaşi mame.

felul nostru de a ne întâlni la mijlocul călătoriei
este complet banal:
în orice zi cu ploaie, ne recunoaştem
în piele, în sânge, în carne,
suntem diferiţi numai până unde ne ajunge imaginaţia
dar ne lipim unul de altul până unde ne ajunge curajul
de a ne aminti că suntem amândoi
fiinţe de vânt.

ne atingem din când în când
când îmi amintesc că trăiesc
şi în tine se mişcă ceva când îmi amintesc.

ne ungem sufletele cu o mână de cuvinte cât un bulgăre de praf.
dar, din când în când, suntem eu şi tu bulgărele de praf.
moştenim toate secolele în care nu am fost şi devenim piatră
cu braţele noastre ca un arhetip.
cu vocile noastre ca o uitare în limbajul nemişcării împreună,
nu avem unde altundeva să fim
şi nici de ce să fim
şi nici nevoie de amprente ca să ne diferenţiem
sau de căldură ca să ştim să ne apropiem.

ne îmbrăţişăm
şi aşa este de când lumea
şi de când nu exista soarele
şi de când nu plângeam după soare
şi aşa este după ce te-am pus sub întunericul reflectoarelor
şi aşa suntem după ce mi-ai spus tu în treacăt că pot,
în loc de foc, să fac lumină
într-o zi cu ceaţă
şi iubire în loc de dulceaţă.

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.

Întâlnirea

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
mă prezint cu ochii înstelaţi în loc de nume
şi inima fărâmicioasă în loc de braţe.
te strâng la piept aproape, ca pe un soare drag -
în poziţia asta, nu mă mai tem să mă ard.

tu mi te prezinţi în limba liniştii ca limbă maternă.
îmi lipeşti firimiturile la loc, până mi se înţelege
zâmbetul de pui de foc de pe faţă, care dansează
până în braţele mele, până în vârfurile
de constelaţie ale degetelor mele
şi curge ca o voce când şopteşte, pe umerii tăi,
într-o mângâiere.

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
suntem un secret când creşte mare şi devine încredere.
suntem miracolul de o clipă
care se întâmplă în gâtlejul unei păsări cântătoare.

îţi mulţumesc că m-ai luat cu tine în această călătorie
pe meleaguri pe care le cunoşteam demult
şi de unde m-am autoexilat când am îmbătrânit
cu un val mai mult decât marea.
îţi mulţumesc că mă îndrăgeşti ca pe o istorie personală
în ciuda războaielor, în ciuda păcii şi în ciuda iubirii.
îţi mulţumesc că ţi-ai mototolit măştile şi le-ai aruncat la gunoi
ca să joci cu mine această horă în doi a speranţei
cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări.

împreună înainte şi după curcubeu

curcubeul e unul singur.

*

curcubeul este de nevorbit.
o promisiune ce nu cere să ne ţinem de cuvânt
ca de o liană care ne-ar duce-n zbor
dintr-un loc în altul, prea plini
să mai fim goi, prea plini
să mai încapă în noi un ac de miracol.

prin fiecare ploaie, rămânem împreună.
ne certăm cu grindina morocănoasă
unul de dragul celuilalt.

cu fiecare zâmbet triumfător al soarelui,
sufletele noastre se ţin de mână
şi se uită unul prin fereastra celuilalt
ca şi cum s-ar privi în oglindă.

dar secunda aceea
este de nepătat
cu peniţa nevrednică din aur
a unei comparaţii.

crezul curcubeului
s-a născut din îmbrăţişarea noastră
ca şi cum împreună am fi fost un singur
maldăr de phoenix ars.

*

au mai fost multe curcubee înainte de noi.
ne-au călăuzit picăturile de ploaie şi de soare,
până ne-am întâlnit.

vor fi şi mai multe în urma noastră.
le vom lăsa cu fiecare pas
ca pe o dâră de sfinţenie.

*

suntem împreună în toate anotimpurile
înainte şi după curcubeu.

curcubeul, însă, este un secret, o privire,
un mugure de sevă pe obrazul meu,
o lacrimă de lumină în ochiul tău.
ceva
ce nicio limbă, nicio umbră şi nicio culoare
nu poate surprinde.

nu mă uita

mi-e teamă că, dacă
mă îmbrăţişezi destul de strâns,
îmi vor înflori ochii.

vor exploda în petale de cer
şi nu vei mai fi în siguranţă.

incendiile se răspândesc repede
în grădina sufletului meu -

dar, înainte să te ard, cred că vei reuşi
să te strecori printr-o crăpătură veche
din gard, vei fugi şi cu fiecare pas

mi se va şterge numele puţin mai mult
din căldura fertilă a vocii tale.

în final,
vor rămâne doar
scame de gumă

din iubirea mea pentru tine

ca toate celelalte iubiri
pe care ai privilegiul
de a le plivi

din grădina ta
în care nu încap florile neînsemnate
de nu mă uita.