Friday, February 20, 2015

Surghiun

inima mi se face purice.
mă pișcă de piept
cu pofta mortului care încă-și amintește
ce însemna să fie viu.

te privesc. tu nu îmi vezi ochii
precum doi licurici care se compară cu focul,
cu primul foc descoperit de om -
cel care părea că nu se va stinge niciodată.

dansezi pe scena vieții mele.
o coreografie care mi-a marcat
podeaua din parchet laminat
a oaselor.
tu nu mă simți sub tălpi
și nu îmi auzi vocea cum te strigă
măruntă cât o șoaptă din cârpă ...

atunci inima mi se face lup.
urlă la luna palidă care mi-e gură
când îi întorci spatele,
mă devorează când nu te uiți
și mă regurgitează pentru a mă devora iarăși.

dar cel mai rău este când nu îmi întorci spatele.
când rămâi doar
într-o poziție oarecare
fără niciun unghi cu mine, fără puncte concurente
în segmentele de dreaptă care ne-au mai rămas
din viață.
atunci inima îmi îngheață
și îmi degeră urșii polari în vene.
atunci îmi amintesc că am uitat cum se moare.

atunci îmi amintesc că mi-am respirat deja tot aerul,
l-am împachetat cald într-un balon, i-am pus fundă
și ți l-am făcut cadou fără să-ți spun
a doua zi după ultima dată
când ai încercat să mă privești
dincolo de ceața unor ochi prea dragi.

și nu știu de ce
ți-am făcut așa un cadou trăsnit
și nu mai știu de ce
nu l-ai primit.

Wednesday, February 18, 2015

inima sălbatică

inima mea bate prea tare ritmul vieţii.
ia foc de la atâtea flăcări mici
ca o urticarie de iubire.
inima mea se ascunde ca un copil vinovat
în seiful cu cifru al pământului;
casetă prea mică de bijuterii prea mari.
mă fac că plouă şi nu reuşesc să intru la apă.
implodez în fiecare zi cte puţin
de teamă că mi-aş putea arunca în aer
comoara cea mai de preţ, acel loc drag
în afara mea, în braţele lor,
acel munte pe care nu obosesc vreodată să îl urc
pentru că în fiecare fir de iarbă, în fiecare zâmbet
îşi are ecoul potrivit
inima asta sălbatică a mea.

din jurnalul unui călător clandestin



cu mâini de copil, am plantat vise
ale căror fructe nu mai vreau să le mănânc
până la cotor.
otrăvitoare, mă îmbie cu atâtea culori vii,
ţipă numele meu din lumea de dincolo
de porţile din fier ruginit ale morţii.
mă scol din cutia asta strâmtă, trec
prin scândurile de uitare ca prin unt.
vin.
mă îmbăt de chemarea viselor
pe care nu mi le amintesc,
dar am un cronometru în piept
ce mă obligă să le trăiesc
azi cu tine, mâine cu el,
răspoimâine meciul final
între ochii mei şi soare.
şi am picioare ce nu ştiu să tacă
chiar dacă-i numai un foşnet de ploaie
şi ecoul paşilor mei păcătoşi
de om fără umbră.
cu gura asta de bătrân, nu îmi mai sărut
visele coapte
la lumina voastră de supernovă
ascunsă în buzunarul secret
al genţii mele de voiaj
clandestin.