vindecare

strǎlucirea ta
furǎ tabloul durerii
din expoziţia corpului meu
şi îl înlocuieşte
cu o copie fidelǎ
dupǎ prietenia lui pablo.

tu filtrezi lumina
prin însǎşi fiinţa ta
şi mǎ hrǎneşti
cu îmbucǎturi mici de rǎsǎrit
de fiecare datǎ când mi se face fricǎ
de apusul sufocant din mine.












Credit pictura - "Friendship" de Pablo Picasso

circuitul iubirii în naturǎ

raiul a dat faliment
şi a fost aruncat în stradǎ
ca o zdreanţǎ.

ce noroc
cǎ eu îmi permit
sǎ îl gǎzduiesc
în colţurile unui zâmbet
de când te-am cunoscut
pe tine!

ce noroc
cǎ m-am îmbogǎţit
peste noapea
sufletului meu,
am înverzit şi înflorit
de la sǎrurile minerale
din pǎmântul fertil
al braţelor tale!

locul ploii

locul ploii e afară.
aşa îmi împac florile
cu pământul.

nouă luni
am găzduit furtuna.
i-am permis tavanului
să se pişe în borcanul vieţii mele
în care îmi strâng, lacrimă cu lacrimă, visele.

nouă luni, de parcă aş fi fost însărcinată
cu sămânţa unui curcubeu.
nouă luni mi-au tunat gândurile.
mi-am fulgerat eu singură atât de aproape de miez
încât este un miracol că nu am alunecat
la picioarele tale, un maldăr de cenuşă.

dar acum înţeleg că
locul ploii e afară.
îmi las norii haihui, să se destrame.
te invit să ne jucăm împreună
de-a modelatul norilor frânţi de furtună
până devin ghemotoace pufoase, albe
de prospeţime.

te cunosc. tu poţi convinge soarele
să zâmbească dintr-un colţ al întunericului.

delicatesă

numele tău mi-e talisman drag.
îl port cu sfinţenie
în şoaptă, buzunarul vocii mele,
oriunde merg -
la cursuri de unde învăţ mai mult decât mi-am dorit,
seara, la o plimbare în miezul verde al parcului
de vorbă cu singurătatea,
la cinema, fericita posesoare a ultimelor bilete,
la munca zilnică de a respira
mai puţin decât meriţi tu, dar întotdeauna
mai mult decât mi-am promis.
numele tău pe limba mea
are un gust pe care nu l-a putut descrie nimeni niciodată.
îl simt cald între dinţi timizi.
vibrează
până în gât, se aventurează în laringe
şi cântă un concert întreg
la clapele inimii mele.
numele tău
mă vindecă de tăcere:
trebuie doar să îl pronunţ din când în gând
şi ceva nemaisimţit înfloreşte în mine.

sute de pagini

am scris sute de pagini despre tine.
pagini cu genunchii juliţi.
copaci tǎiaţi felii de un copil rǎsfǎţat.
te-am vrut într-un ocean de cuvinte.
te-am mirosit cu pofta unui pescǎruş
care se înfruptǎ lacom din rǎsǎrit.

dacǎ ai lua un pix roşu în mânǎ
şi ai privi prin mine
ca printr-o foaie de hârtie prea subţire
pe care am pus prea multe puncte pe un singur i,
mi-ai tǎia toatǎ viaţa cu o linie.
m-ai certa cǎ nu pun accentele corect.
ai ţipa cromatic la mine
cǎ am apǎsat prea tare,
am stricat textura velinǎ a relaţiei noastre
cu un jurnal
şi prea mult nisip scurs din clepsidra spartǎ a sufletului meu.

dragoste neîmpǎrtǎşitǎ

degetele se bat
pentru ritm,
neauzite
la poalele vieţii;

aştept cu nerǎbdare
ziua când
în mii de cioburi, eu
voi fi curcubeu

sǎ nu-mi mai râdǎ
ploaia în nas
dacǎ, lipsitǎ de maniere,
mi se nǎzare
sǎ o invit la dans.

frânturǎ de coşmar

flirtez cu nimicul
într-un cub de sticlǎ
pe care mi-e prea fricǎ
sǎ îl sparg.

încǎlzire

îmi încǎlzesc aerul
la flacǎra vocii tale
înainte sǎ îl respir.


*


laşi cupa inimii mele
plinǎ,
musafir mult prea politicos
ce refuzi sǎ bei chiar şi o picǎturǎ din mine -

oare sunt atât de amarǎ?


*


am curs prin timp împreunǎ
ca douǎ fire gemene de nisip
şi, fǎcând în sâc naturii,
fur o piatrǎ din mǎduva oaselor tale

sǎ rǎmânǎ amprenta cǎlǎtoriei
eternǎ în mine.


*


linia orizontului se îngusteazǎ.
apusul este o grimasǎ de luminǎ acrǎ pe faţa cerului,
dar eu zbor neruşinatǎ, un strop de existenţǎ între valurile universului.

îmi mǎsor aripile
cu metrul sufletului tǎu.


*


m-ai încǎlzit atent între degete
ca pe un secret prea frumos
pentru a fi profanat
de savoarea buzelor tale -

acum, ard.

tu mi-ai fost lunǎ dragǎ.
eu sunt rǎsǎritul.

când ai un drum

când ai un drum,
visul tǎu este scheletul asfaltului
şi aripile tale sunt vântul
care îmbracǎ în muzicǎ fiecare copac
de-a lungul cǎlǎtoriei.

când ai un drum,
el îţi este ghid, iar tu lui, adǎpost -
dormiţi unul înfǎşurat în celǎlalt
şi nicio razǎ a soarelui nu strǎluceşte într-atât
sǎ te orbeascǎ, sǎ vǎ despartǎ.
vǎ împletiţi, vǎ asortaţi, vǎ cunoaşteţi
ca douǎ şuviţe de pǎr
siameze.

când ai un drum adevǎrat, viu,
îţi arde picioarele din când în când,
iar tu îl murdǎreşti de cretǎ coloratǎ uneori,
ca un copil obraznic cu prea multǎ imaginaţie.
tu te bucuri prea mult de viaţǎ.
drumul se naşte încontinuu din tǎlpile tale -
mai ales când cântǎresc greu şi îţi cocoşeazǎ sufletul.

când mersul tǎu
ciocǎne la poarta gimnasticii
şi, cu ochii lipicioşi, la şase dimineaţa,
începi sǎ îţi dai seama
cǎ itinerariul nu are formǎ de semnul întrebǎrii -

drumul
eşti
tu.

♥

sevraj

mi-e dor de tine
cum îi e dor rǎspunsului
de întrebarea
pentru care s-au chinuit cuvintele
sǎ se strângǎ laolaltǎ
şi sǎ se ţinǎ de mâini
într-o propoziţie.

ştiu, nu-i nevoie sǎ-mi explici
cǎ tu nu eşti o întrebare,
iar eu trebuie sǎ învǎţ
sǎ stau în picioare
între propria mea majusculǎ
şi propriul meu punct

înainte ca
autorul de comedie ieftinǎ
care ne-a înghesuit împreunǎ
pentru câteva pagini
aşa, de hazul haosului,
sǎ scrie sfârşit -

tu eşti exclamaţie purǎ,
tu zbori printre rânduri
şi numai eu m-aş lǎsa strivitǎ
între coperte.

încǎpǎţânare

mǎ rod dinţii soarelui
pânǎ la os.
pânǎ la visele îngropate cel mai adânc
în pǎmântul fiinţei mele.
pânǎ la oasele viselor.

curând, nu mai rǎmâne
aproape nimic
din mine

în afarǎ de puloverul gros de lânǎ
şi privirile mirate ale oamenilor
într-o zi de iulie ca asta
când, dacǎ n-a fost sǎ fim cândva
capodopera universului,

refuz sǎ mai lecturez calendarul
sau lumina ta.

te-ai întrebat vreodatǎ de ce versul este o artǎ orizontalǎ?

dimineaţa
a murit în venele mele.
respira
prin porii lunii, din ce în ce mai încet,
iar ochii mei, ca nişte copii în prima zi de grǎdiniţǎ,
n-au vrut
sǎ se dezlipeascǎ de mama pleoapǎ
pânǎ când a fost prea târziu
şi nu mai aveau ce vedea
în afarǎ de doi nori puşi de-a curmezişul cerului
şi soarele gropar
ars şi beat
anunţând la portavocea pǎdurii
cǎ s-au încheiat orele de vizitǎ în fiinţa mea.
sǎracu’ strǎlucitor cu capul în nori
vroia sǎ zicǎ
“cine a apucat sǎ intre, rǎmâne!”
dar i s-a împleticit limba, încǎ prea asprǎ
de la ploiaia de 95 de grade
pe care a sorbit-o asearǎ dintr-o suflare
a vântului.

dar astǎzi
mǎ întreb, ce se face poetul
când viaţa cântǎreşte în balanţǎ
mai grea decât cel mai nǎstruşnic cuvânt
pe care l-ar putea inventa
vreodatǎ?


a
s
t
ǎ
z
i

m
ǎ

î
m
b
r
a
c

î
n

c
u
r
c
u
b
e
u
l


p
e

c
a
r
e

l
a

p
r
e
ţ

d
e

a
t
â
t
a

f
u
r
t
u
n
ǎ

tu
mi-l
dǎruieşti.

zbor silnic

lângǎ tine, mǎ simt ca o pasǎre
legatǎ de cer.
lipitǎ prin zbor de soare.
aripile mele sunt loiale înǎlţimii
celei mai mari la care ajung.
cum te-aş putea înşela vreodatǎ
cu domnişoara odihnǎ?
lângǎ tine, ştiu exact cât valorez
în colivia mea infinitǎ din luminǎ
cu gratii decorate fin de un artist
într-ale morţii.
mi-e prea teamǎ
sǎ mǎ închid ca o cutie muzicalǎ
în timpul nopţii; cine ştie
ce se poate întâmpla
în fracţiunea de secundǎ cât închid ochii
şi îmi adǎpostesc capul la sânul pǎmântului?

am înghiţit bisturiul cu care urma sǎ mǎ vindec

mǎ frâng
între degetele tale din catifea.

mǎ împrǎştii
pe stradǎ, pe cer, pe zebra dintre doi nori -
numai cioburi de cântec.

ce pǎcat cǎ nu vei rǎmâne
sǎ admiri curcubeele care rǎsar
din mine cea prea plinǎ de o iubire
sfâşietoare!

dependenţǎ

refuz sǎ fiu
mai mult decât
urma pe care o laşi tu
cu minǎ de grafit
pe foaia vieţii.

refuz sǎ fiu
mai puţin decât
cea mai vie metaforǎ
pe care o vei scrie tu
vreodatǎ.

nu te-am uitat

fereastra camerei mele
s-a înzǎpezit de ani;
tu nu mai treci pe-aici
şi eu nu mai am ochi liberi
cu care sǎ te vǎd.
ne-am schimbat
ca-ntr-un bildungsroman clasic.

stau la un birou care a uitat
simplitatea caietului
pe care ardeam cernealǎ
şi mǎ gândeam, într-un fel
sau altul, la tine.
am poze care mǎ întind
pânǎ la refuz
ca pe o lingurǎ de miere
cu cǎldura lor;
nu mai am timp, adicǎ
nu mai încap lângǎ tine
de apusul hawaian
care mi se caţǎrǎ pe obraji
de-atâta absenţǎ.

dar, chiar când renunţ
şi chiar când stau nemişcatǎ,
chiar în locurile în care am amintiri
mai puternice decât tine
şi chiar când te estompezi,

sufletul încǎ mi se îmbracǎ în alb

şi vreau sǎ ştii cǎ
portretul meu conţine încǎ
linii de pensulǎ pe care le-ai trasat
tu.









Feb. 5, 2009

doliu dupǎ un vis avortat înainte de concepţie

se scurge nisipul
prin crǎpǎtura dintre noi
şi încǎ nu am reuşit
sǎ mǎ împac
cu absenţa mǎrii.



*



îmi vine sǎ
mǎ arunc de pe acoperişul fericirii
direct în mine însǎmi,
unde-i mai tare şi mai fierbinte asfaltul.
unde-s mai casabilǎ eu.



*



nu-mi mai pasǎ de gustul acru al struguirilor,
i-aş înghiţi pe toţi dintr-o datǎ

mai curând decât sǎ-ţi mǎrturisesc
cǎ tu mi-eşti
dragǎ
piatrǎ
filosofalǎ -

tot ce ai atins în mine
s-a transformat în aur.
tot ce ai atins în jurul meu
care era deja din aur,
s-a transormat în praf.

dar nimic
nu ai lǎsat neatins
în mine

şi vibrez
ca o chitarǎ
la atingerea ta.

bineînţeles
cǎ nu pot sǎ îţi şi
vorbesc.



uite-aşa.



ni se terminǎ timpul
şi eu nu am ajuns la ultimul vers.

peisaj cu fruntea în mâini

soarele se ofileşte
în vaza cerului -
cad petale de luminǎ
şi murdǎresc covorul albastru închis
al mǎrii.

hai, recunoaşte
cǎ şi tu te-ai ascuns
în braţele destinului
pe ringul de box

într-o zi
puţin mai seninǎ decât celelalte,
când ai vǎzut
cǎ nu ştii sǎ te bucuri.

când mǎ cos pentru cineva

(sǎ nu mǎ mai înţep în acul tǎcerii)




punct cu punct,
învǎţ sǎ fiu cât mai clarǎ
când nu pun punctul pe i;
.
m-am înţepat cu acul tǎcerii
şi mi-a dat imbold sǎ
mǎ cos pentru tine
bidimensionalǎ şi coloratǎ.

pe etaminǎ sunt cea mai vie.

punct cu punct,
mǎ aplatizez
ca sǎ încap
pe sub uşa sufletului tǎu -
doar cât sǎ strecor o scrisoare
atât de intimǎ, încât de dragul
a ceea ce am sǎ-ţi spun,
am uitat cum se scrie.

în limba mea maternǎ, curajul
se furişa, parcǎ, între ghilimele.

în alte cuvinte, iatǎ-mǎ, iartǎ-mǎ,
am pierdut ceea ce îţi datoram,
am spart piesa unicat pe care am
împrumutat-o din lumina inimii
tale.

cu câteva împunsǎturi
şi zeci de ore aruncate la gunoi
în mod artistic,
rezolv prea puţin.
plâng prea puţin.
te strig pe nume
ridicol de puţin.

poate mi se vor împânzi ochii
şi mǎ vor orbi propriile vorbe nerostite
pânǎ când, obositǎ, în ultima noapte
sau mai târziu,
voi deschide larg toate ferestrele
şi-mi voi da voie sǎ recunosc
cǎ mi-a prins un curent sufletul
şi nu mǎ mai vindec de lumina ta.

îţi mulţumesc.

anunţ

caut suflet de închiriat.
iubirea mea nu mai încape acasă.
mi-a obosit inima, i s-a albit părul
şi nu mai ştie să bată toba
în ritmul cu care a obişnuit publicul interior.
rând pe rând, au plecat toţi
de la concert, dezamăgiţi
că i-am orbit fără ruşine
şi acum mă sting ca o lumânare topită.
accept orice preţ, în limita legilor matematice.
dacă nu mi-e imposibil de plătit, sunt dispusă
pentru orice. îţi voi răsplăti prezenţa
în lingouri de căldură
mai grele decât pleoapele mele dimineaţa .
voi fi 23 de carate pentru tine
şi ne vom putea plânge în cor
că nu sunt 100% ce ţi-ai dorit.
caut suflet de închiriat
să fac curat lună înăuntru, chiar dacă
steaua ta norocoasă
deja arată perfect la prima vedere.
avertisment: eu sunt chiriaşă încăpăţânată
şi tind să exasperez vecinii -
insist cu cerul şi cu pământul
să stau cel mai sus
şi rămân, rămân, rămân
chiar când se face gaură în tavan
şi mă plouă lacrimile destinului.
orice, doar să nu ajung din nou în stradă
cu iubirea nespălată de o săptămână
şi cu io zdreanţă de inimă..

îngrăşământ chimic

mă simt şi arăt a materie brută
care s-a aşezat în autobuzul existenţei
pe locul bătrânei doamne Vid,

dar miros a flori de măr
şi, în curtea voastră din spate,
asediată de lumină, am făcut fructe
entuziasmate de mărime şi culoare.

nu îmi ştiu propriul gust
căci nu m-am savurat pe mine însămi
niciodată,
dar îmi cunosc bine valoarea
în caserola din supermarket.

am parcurs un drum lung
pe picioarele altora.
am crescut din pământ
până era să ating cerul
şi, de frică, de ruşine, am fugit,
m-am adăpostit în mâinile aspre ale grădinarului.

nu sunt demnă
de raiul pe care îl promit.
nu ştiu cine aş fi fost eu
fără îngrăşământ chimic.

nu ştiu dacă în miezul meu
am crescut într-adevăr
cea care vreau să fiu
sau poate, vrăjită de magia
voastră, a celor care aţi considerat
o pierdere de timp să mă şi udaţi,
am reuşit doar să fac fructe din carton
să am cu ce mă lăuda
la trecătorii naivi.

a doua şansă

mă inviţi la un al doilea dans.
tu, eu şi doamna bucurie
la lumina vocii tale
care mă cheamă.

de data asta, scriu poezie
în firele de iarbă, împreună cu tine
la persoana întâi.
îmi amintesc de care metaforă
mi-era poftă, de apa cărui afluent al tu
îmi era mie sete.
mă ghiftuiesc cu îmbrăţişarea
dintre piatră şi valul care o conţine.
îmi despletesc sufletul în vânt
şi dau timp fructelor din vara sufletului meu
să se coacă la căldura ta.

cât despre tine, te inspir
să scrii şi tu poezie
în crengile copacilor care ne ţin umbră.
scrie împreună cu mine, tot la persoana întâi
şi îţi urez din cel mai adânc loc dinăuntrul meu
să scrii cum nu au ştiut cei mai buni poeţi
că se poate scrie
de frumos şi de limpede.

astǎzi nu am cuvinte

astǎzi hrǎnesc porumbeii din sufletul tǎu
cu firimituri de luminǎ pe care nu o poţi vedea.
astǎzi nu am cuvinte.

astǎzi mi-am scrântit deja gleznele,
mi s-a învineţit mândria
şi mi-am rupt toate oasele
cu care te-aş fi putut îmbrǎţişa;
dar tot nu renunţ la încercǎrile mele
de a urca muntele în zbor.
astǎzi mǎ simt mai mult sau mai puţin
decât un om.
astǎzi nu am cuvinte.

astǎzi voi boteza cu numele tǎu
o stea de care tu sǎ nu auzi niciodatǎ.
astǎzi voi uita cum sǎ aparţin unei constelaţii.
îmi intrǎ praf cosmic în nǎri
şi eu îl invit sǎ se simtǎ ca acasǎ.
mǎ las asediatǎ de un viitor
pe care nu trebuia sǎ îl trǎiesc
înainte de vreme.
mǎ ofer pe tavǎ unui trecut
când n-ar fi trebuit sǎ mor.
ieri am învǎţat sǎ te privesc în ochi
fǎrǎ sǎ tremur de frig în vara noastrǎ.
ieri te-am privit îndelung
direct în inimǎ
şi m-am lǎsat privitǎ de tine îndelung
fix unde eram cea mai casabilǎ;
dar astǎzi mi-e fricǎ de cuvinte.

sunt îngrozitǎ cǎ, undeva între litere, mǎ voi rǎtǎci
într-o clipǎ de neatenţie
şi nu ştiu cum arǎt eu cu adevǎrat
dincolo de punctele de suspensie pe care le-am pus
pânǎ acum intenţionat
pentru efect dramatic.

sunt îngrozitǎ cǎ mǎ vei vedea
cum arǎt atunci când visez
eretic de frumos
şi poate îmi vei auzi în crǎpǎturile vocii
entuziasmul de a te cunoaşte
ca un tunet într-o zi înnoratǎ
şi de aceea, draga mea, te mint politicos
cǎ astǎzi nu am cuvinte

(când eu de fapt ţi-aş putea dedica
un dicţionar complet
într-o limbǎ nouǎ.)

de-a v-aţi ascunselea cu iubirea

eu m-am ascuns. ea mǎ gǎsea
ca şi cum eu aş fi fǎcut parte din ea.
“siamezele”, aşa ne-au poreclit
cei care ne cunoşteau. asta pe vremea
când încǎ ne mai cunoştea cineva.

sǎream şotronul în loc sǎ alerg.
mǎ aşteptam ca ceilalţi sǎ-şi batǎ joc de mine
cǎ fǎceam febrǎ muscularǎ la suflet
de fiecare datǎ când, ca o împǎtimitǎ a morţii,
îndrǎzneam sǎ mǎ ridic şi sǎ joc
din nou.

la un moment dat, i s-au supǎrat dinţii pe mine.
a ros-o furia ca o carie, pânǎ când
tot ce fusese cândva iubire
aproape a devenit
umbra mea.
nu ştiam dacǎ e luminǎ sau întuneric. mǎ orbea.
mǎ durea sǎ îi privesc lacrimile
pentru cǎ
ştiam cǎ nu merit curcubeul de la final.
meritam testul şi notele proaste, dar nu şi lecţia
şi în niciun caz profesori cǎrora sǎ le pese.

dintr-o datǎ, am învǎţat sǎ mǎ ascund
cu adevǎrat, pentru cǎ mǎ arsesem prea mult
la flacǎra ei zâmbitoare.
m-am strecurat deasupra unui nor
unde n-aveam ce cǎuta
fiindcǎ ştiam cǎ acolo nu-şi va imagina ea
în vecii vecilor
cǎ sunt

pentru cǎ nici nu eram,
nu chiar.

dar iubirea mea, vigilentǎ, m-a zǎrit
cu colţul inimii ei rotunde, nesimţita de ea.
o datǎ nu mi-a dat voie sǎ câştig
pe necinstite
sau sǎ joc la cacealma!

m-a scuipat
fix când credeam cǎ, în sfârşit, avea sǎ meargǎ
prefǎcǎtoria mea de zile mici.
m-a scuipat drept în ochi, sǎ mǎ trezesc,
m-a scuipat de au auzit toţi copiii
ruşinea şi binecuvântarea mea.

aşa am crezut atunci, cǎ eu eram prea importantǎ
sǎ mǎ rǎtǎcesc. în lumea mea din cristal
în care hârtia creponatǎ mi-era ninsoare,
mǎ consideram reginǎ
cǎci întotdeauna mǎ îndrǎgosteam.

fugeam cu spatele, fǎrǎ sǎ-mi dau seama.

uite-aşa, mi-a luat toatǎ viaţa sǎ înţeleg
cǎ eu am interpretat greşit regulile jocului
şi, de fapt, am ascuns-o pe ea
cǎci îmi era mai dragǎ decât aerul
şi mǎ temean din adâncul fiinţei mele
ca nu cumva
altcineva sǎ-mi spunǎ
cǎ ea are o influenţǎ negativǎ asupra mea
şi sǎ ne interzicǎ sǎ ne mai vedem
vreodatǎ.

cald-rece

ţi-am aproape-spus, într-o zi
când ploua cu puf de plop
şi tuna inima-n mine,
cǎ tu mi-eşti scump
ca soarele pe 21 decembrie.
dar în lumea ta este varǎ.
tu îmi înfloreşti între coaste,
îmi dizloci umerii
cu plenitudinea ta
şi nici mǎcar nu auzi
pârâitul oaselor mele.
ţi-am aproape-spus atunci
cât mǎ doare jocul ǎsta cald-rece
cu care te distrezi aici, la mine
în piept, dar m-am oprit
la agonia unei respiraţii.
tu nu meriţi
nimic mai puţin
decât sǎ mǎ destram ca pǎpǎdiile
şi sǎ iasǎ din mine o muzicǎ
pe care nimeni n-a ştiut sǎ o audǎ
vreodatǎ.
mǎ deşir în vântul gândurilor
doar pentru tine;
iar tu eşti aşa uşor, o floare
firavǎ de nu-mǎ-uita,
încât nu trebuie nici sǎ mǎ observi
şi sǎ-mi şopteşti numele.