stătătoare

ai pus vapoare grele pe umerii mării
și i le-ai împins adânc în coastele
ce priveau împietrite hotărârea ta de plastic
cum i se scufundă în măduva oaselor
otrăvind mii de specii de curgere
a curenților de iubire
dintre noi și largul în care se pierde
orizontul.

holograma

poate că raiul este un gazon neted

cu fire violet de cer crescând din apus

uniform şi poetic

doar pentru că paznicii seninătăţii

mătură oamenii îndureraţi

de pe alei, îi smulg dintre tufişuri

ca pe nişte păpădii cu suflet uşor

de dezrădăicinat.

poate că de fapt raiul este o boală mintală

a celor cu zâmbet prea elastic

ca să rămână o clipă, să mediteze

în poziţia lotus pe solul denivelat

al unui nor în timp ce se destramă

în fâşii de ploaie.

poate că raiul n-ar mai exista dacă

ne-am putea recunoaşte în oglinda

fulgerelor ca nişte tăieturi pe cord deschis

fără anestezic.

poate că dacă ne-am primi rănile deschise

cu braţele deschise şi cu ochii deschişi,

întunericul-puroi din ele,

nu am mai avea nevoie de rai

şi în grădină am creşte

fiecare la înălţimea miresmelor

din culoarea propriei voci rostind adevăr.

poligloţie nevrotică

am dărâmat uşi. am construit pereţi.

mi-am împărţit mintea in mii de cioburi.

fiecare ciob, un laborator de poezie.

inimi pulsânde. nici una nu ştie de celelalte.

dacă s-ar vedea, s-ar tăia între ele

cu lama câte unui cuvânt neşlefuit

lăsat să atârne la finalul zilei, ca un apus fără soare

cu febră musculară la picioarele de lumină

şi negare cronică a iminenţei nopţii.

*

am demolat sensuri ca să restaurez silabe.

să modernizez structuri gramaticale

ca şi cum aş face castele de nisip

în litiera unei pisici bătrâne, să dau formă

de altceva

trăirilor mele din ultimele ei săptămâni de

chin.

*

mă împart între viitor şi trecut

şi îmi dă cu rest de clipe sfărâmate

când mi-am trădat tălpile

că pământul infertil pe care îl călcam

şi pe care călcâiele mi l-au memorat

ca pe imnul naţional al unei ţări

în curs de dizolvare în sine.

*

fiecare inimă simte altfel sunetele.

în unele se umflă aerul precum un păun

cu pene pe care tronează, pictată de natură,

ruşinea.

în altele, pădurea păşeşte timid

lăsând urme subtile de verde, ca şi cum

s-ar teme să nu lase prea mult

noroi de ego pe faianţa strălucită

a urechilor cuiva drag care ştie să asculte.

în câteva, puţine, trag sufletele baloanelor

trântind uşa aproape în acelaşi timp, obişnuită

cu ticurile lor nervoase şi cu tabieturile lor

de oameni care doar în familie îşi permit

să fie bătrâni.

dar în nicio inimă, moştenită sau construită,

nu găsesc formula magică

să vindec bumbumul ăsta obscen

de tăcerea asurzitoare dintre

rugăciuni.

idila

cadavrul din patul meu

are vată şi cer de ceară-n urechi

aşa că n-a auzit când a murit -

acum e un întuneric invers:

se compune pe zi ce trece.

devine tot mai greu.

cu spirit de savant ludic, îşi explorează

viitorul făcut din raze de antilumină.

descoperă mereu câte o picătură de moarte

pe unde credea că a rămas viu

şi câte o halcă de durere care îi atârnă

de unde se simţise cel mai liber.

cadavrul din patul meu

mă atrage cu ambii poli,

ca un magnet bolnav.

facem dragoste pe ritmuri de marş funebru

în cinstea celei ce m-am păcălit că eram

când radia de viaţă reflexia mea în ochii

cuiva.

bucata de carne expirată şi vis rânced

pe care o ţin în braţe

strâns, ca şi cum altfel aş cădea ireversibil

în miezul meu de nucă necoaptă,

călcată deja-n picioare,

miroase a somn şi a trecut plăcut

- cât timp închid ochii destul de repede

să nu văd cum mi se târăsc

viermii lacomi ai ruşinii

în inimă ...

mărturisire

să ştii că mi-am pictat faţa în invizibil

şi te-am împins de pe acoperişul relaţiei noastre,

ca să nu apuc ziua

când fătul de curiozitate lipicioasă creşte şi deschide ochii.

am fugit din drumul încrengătură a urmelor noastre

înainte să naşti pui vii de întrebare.

înainte să îmi zăreşti gaura din inimă.

înainte să înţelegi că am fost folosită greşit de experţii în suflete,

uzată

de iarna trecuturilor dumnealor

şi de avalanşa pe care chiar eu încercam să mi-o presez, pudică, sub piele.

să nu ştii că m-au aruncat toţi,

căci arătam ca o bilă din cauciuc îmbătrânit, 50 de bani bucata.

să nu se zvonească şi prin ochii tăi însetaţi de competiţie că eu

nu sar

nici când zvâcnirea de viaţă pe care o numim ştiinţific univers

depinde de asta.

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.

mediocrităţii

... şi într-o zi, nici nu te-a mirat

că am ajuns să măsurăm totul

în foi subţiri de ficţiune,

pe care feliem capete visătoare

de oameni care n-au închis ochii decât

după ce au tânjit şi creat mai mult

de atât.

se confecţionează câte un dumnezeu

după chipul şi asemănarea oricărui

voitor negânditor muritor

care îşi permite minutele elastice

de minciună şi pudră de dat

pe buzele înşelate de cuvintele ce ies prin ele.

pe podeaua tăcerii, stau cocoşată

sub greutatea sensului pierdut.

aici construiesc, respiraţie cu respiraţie,

un templu pentru seninătăţi şi furtuni

reale, deşi nu întotdeauna ale mele.

uneori, pun mai multe picături de sudoare

decât versuri măsurate în metafore şi bătăi de inimă -

atunci se găseşte câte un posesor de zeu-imitaţie

să mă acopere cu etichete vechi

de pe euri demult expirate şi năpârlite.

mă scufundă în arhaisme. mă botează

un nume pe care îl poate pronunţa el.

şi eu ... mă întind ca untul în dicţionar,

leneşă, autentică şi loială

tăcerii mele care permite undelor

să se formeze şi, din fluiditatea lor,

să nască alte unde.

un gând izgonit.

respiraţia ta mă sufocă

precum un miracol fundamental

ce nu mai lasă loc

omului fragil

cu crăpături prin care intră

întuneric nediluat.

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...

promisiuni

le-am cules ca pe nişlte flori ofilite

- din milă - deşi ştiam

că li se şterseseră culorile  în ceaţa câmpului

şi renunţaseră la cuvânt

dinainte de a împunge rădăcina solul;

dar tot îmi cade zborul din pene

când văd că nici astăzi

flacăra ce flirta cu ochii mei

nu se aprinde.

că mă arde, da, doar că

numai fitilul mărunt al luminii proprii

şi nu în miezul fiinţei.

magie neagră fără ieșire

îmi citesc trecutul în bălți.

se scurg în bălțile în care îmi citesc trecutul

picături din mine. vocea îmi devine undă

ca o undiță ce se întinde spre viitor

fără să înțeleagă că s-a transformat în cerc

și nu îi mai ajunge ecoul

să prindă alteregoul pe care îl căuta.

vocea care mi-a devenit undiță fără momeală,

ghemuită în durerea ei ca într-un uter

de tăcere incurabilă,

încearcă încăpățânată să se înghesuie

în corpul unui mormoloc.

să îi atingă pofta de viață. să fure din inima lui măruntă

pulsul care nu a avut timp

să se lase domesticit.

îmi citesc trecutul în bălți ca o vrăjitoare analfabetă.

nu mai cred în povestea pulsului cu timpul strâns ca un cocon

unde nu are destul spațiu, destul întuneric

să poată fi domesticit;

nu, eu i-am simțit crivățul cum îi cădea

nonșalant pe umărul drept când mă îmbrățișa

și acum știu

-  simt ca o certitudine sub pleoape -

că din balta asta compusă din gol și apă de ploaie

nu se poate curge în ocean.