Sunday, June 22, 2014

harta trecutului



mă presez ca o floare în jurnal.
literele uliu zboară lacome
în jurul clipelor mele ce s-au dus.
ne ospătăm cu carne de bucurie
astă seară şi mereu.
sub conturul rotund şi alb
al lunii sau al unui fulg de nea.

mă presez ca o floare în jurnal
după ce am înmugurit, după ce am înflorit,
după ce te-am iubit
prea mult pentru cuvinte,
îmi formez propoziţii
din metafore, îmbrăţişări şi pene de vis,
să depun paragrafe şi pagini
în seiful fără cifru al amintirii.



Friday, June 20, 2014

iluminarea noastră cea de toate zilele


era grea dimineaţa. cărase-n cârcă prea mult alb. prea mult păr cărunt. un sac de gunoi prea plin de vise rupte, expirate, vise cărora li s-a refuzat din oficiu onoarea de a fi reciclate. credeam că pământul este al meu; ocazia mea de a deveni cineva. ca şi cum ritmul respiraţiei mele simple nu însemna decât ... un spaţiu gol, lipsit de sens, în dicţionarul existenţei.

am adormit uitând de mine şi am crezut că fac o favoare universului.

prin ceaţa amiezii,
m-am trezit surprinsă să nu mă mai văd.

norii ţipau, născând prematur umbre
şi înfloreau găuri negre din muguri de stea.

am înotat de la estul inimii mele
răsărind ca o lumină din mine însămi
când aproape mă înecasem în întuneric.

îmi scot iubirea să o spăl.
îmi scot umbrela din buzunarul sufletului.

nu e noapte. doar plouă.

Sunday, June 8, 2014

cum îmbrăţişezi un vultur



înveţi să asculţi
nemişcat ca pământul.
pentru asta, e neapărat
să-ţi dezvolţi un simţ al văzului
ca nisipurile mişcătoare,
să te legeni cu vântul
şi să păcăleşti moartea molipsitoare
a celui din faţa ta.

nu ai voie sub nicio formă să zbori!
trebuie să te prefaci că înălţimea
nu înseamna nimic pentru tine.
ia-ţi gândul de la a îţi expune
diamantul tău de suflet, ascuţit şi preţios,
să ţi-l admire unul sau altul.
tu eşti de colecţie. aşa, viu, atins de pensula cerului.
nu da voie nimănui să te împăieze
nici cu puşca, nici cu promisiunea focului
şi nici cu o vorbă buna când eşti la capătul puterilor.

fii şi tu vultur.

gustă şi tu deşertul
ca să înţelegi cum e să simţi, pe rând,
fiecare fir de nisip al disperării.
aminteşte-ţi, tu trebuie să auzi fără să îţi ciuleşti urechile.
să laşi amprente fără să atingi.
dacă, totuşi, ai nevoie să atingi
vreun nor mai pufos în drumul tău -
pentru dumnezeu, nu care cumva să strănuţi,
îmbătat de iluzie.

atacul trebuie să fie precis
la miimea de secundă
sau poate şi mai mult, creează-ţi un fel de timp
prea mic să fi fost inventat
de cineva care se crede mare
stăpân al aerului.

muşcă. înfruptă-te cu carne vie,
bogată în momente magice şi proteine fără nume.
mestecă. ajungi într-un moment în care ştii, fără să studiezi,
cum să nu îţi mai cenzurezi pofta.
înghite binele şi există
ca şi cum nimic nu ar fi mai valoros pentru tine
decât clipa asta de vulnerabilitate în doi
când te arunci din rai fără regrete

ca să devii muritor şi să-ţi rişti viaţa
îmbrăţişând un vultur.

Friday, June 6, 2014

relief

ai ecou în pânza vieţii mele.

m-ai aruncat
în groapa marianelor
în mod repetat
şi te-ai întors după mine
să mă iei de mână
uneori.

nu de fiecare dată.

de multe ori, am rămas cu urmele roţilor trenului
fericirii pe faţă, cu cicatrici de vinovăţie
şi semne de “bună purtare” la vedere.
genunchi arămii care au vrut să cadă dar n-au căzut
din mila copacilor care mureau in jur,
din mila iernii care săruta soarele pe ascuns.

ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea
de două, trei ori, înainte să ne cunoaştem
sau poate în timp ce ne cunoşteam;
şi jur pe copilăria mea
că mi-a rămas afurisita de ascunzătoare în inimă,
locul ce se promitea sigur, acasă din bratele tale
de unde puteam porni în orice aventură, oricât de vijelioasă,
dar iată că -

braţele tale mi-au fost casă de paie. iubirea ta mi-a fost vânt.
iar eu mi-am cernut toate aventurile următoare
prin sita fricii. mi le-am stors în pâlnia dorului
până mi-am uitat miezul. am rupt cerul împreună
şi am muşcat din coaja lui ca din orice colţ de pâine veche -
doar atât îmi mai puteam permite
să cerşesc
de la tine ...

da, parcă se făcea că mi-ai lăsat ecouri adânci
în pânza vieţii mele. se făcea că ceea ce n-am apucat să cos
înainte de a te cunoaşte, de-acum înainte voi coase
mereu cu cioburi mici din coastele numelui tău
pronunţat incorect, incomplet, incoerent şi nepermis.

da, mă doare când eşti munte în ţara mea asediată
şi nu mai ştiu de ce. nu ţin minte dacă
mi-e prea grea fericirea, sau am încercat să ridic
toate lacrimile din lume între două degete
ca să demonstrez că-mi merit şi eu
colţul de pâine cu coaja de zâmbet din ochiul tău
întors spre un nou răsărit.

Thursday, June 5, 2014

cuvinte de legătură

în cuvintele de legătură
se strânge iubirea mea ca un puroi.
se face pungă
lămâia dătătoare de viaţă
bocitoarelor din mine
care altfel s-ar fi îngropat în propriile lacrimi,
dar nu îţi pot povesti - nici acum, nici vreodată -
pentru că în grădina în care mi-a înflorit
trandafirul ăsta de inimă
nu cresc verbe. nu au răbare să crească
până ti se dăruiesc muguri, muguri de bucurie
nearticulată.
cu atât mai puţin substantivele - liniştea şi nemişcarea lor
n-are ce căuta în zgomotul zglobiu al relaiei noastre.
iubirea dintre noi este un pod din piatră, din puncte
de suspensie, din semne din naştere de exclamare.
se uimesc fluviile de noi şi tac privighetorile.
se fereşte moartea de noi şi învingem destinul
cu un stilou, cu un “dar”, cu un “oare chiar”.
de-asta nu o pot scrie, de-asta am amuţit, de-asta
n-are curcubeul destule culori
să te pictez alături de mine.
de-asta nu-i voie să facem fotografii.
în textul poetic al vieţii, iubirea stă ascunsă sub cuvintele de umplutură,
cele aruncate-n drumul de ţară al unui vers ca să iasă rima,
cele făra de care s-ar fi putut, dar n-ar fi avut rost.