lacrimi domesticite

omul a învăţat să se facă foc
şi a tăiat ghearele lacrimilor.

după milioane de ani, acum
le creşte blană pufoasă
pe carnea lichidă de tristeţe
şi sunt experte în arta
guduratului printre picioarele unui cuvânt
cu dublu sens şi tăiş ascuns ...

o nouă specie, lacrimile domestice
îşi fac nevoile numai singure-n baie,
numai la lădiţa
cu nisipul rămas din ce cândva era
timpul lor.
rămăşiţele pământeşti ale durerii lor
se pierd, îngropate în miliardele de granule
de trecut ...

sunt lacrimi de companie
care nu se plâng când avem musafiri
şi cărora li se dedică doar rareori
câte o poezie schiţată în creion subţire
la colţul ochiului, uitate de văz,
doar mirosite puţin ca sarea în uscăţimea aerului
când îţi iei la revedere
înainte de a fi spus ce era de spus după bună ziua.