nemişcare

îmi văruieşti viaţa
ca pe un zid

să fiu cârja
fricii tale
de lupi şi de hoţi.

eu n-am decât să mă îndrăgostesc de lună
şi să urlu de dorul ei până îmi crapă coardele vocale -
atâta timp cât nu muşc. nu mişc.

în schimb, mă albesc. devin pe zi ce trece mai opacă la suflet.
mi se întăreşte speranţa
ca respiraţia unui mort - fără abur.

eu mă ascund
în spatele unui zâmbet curajos,
vertical până la ultimul strop de sânge.
mă aplec în faţă mărunt, ca o salcie plângătoare când o părăseşte vântul prin sms
din regatul cerului aparent senin.
eu mă ascund, dar orice joc de-a v-aţi ascunselea
se termină, chiar dacă am câştigat. de fiecare dată trebuie să ies din ascunzătoare
ca o lacrimă care există numai când se sting luminile.
ca un copil din flori ţinut secret între albine şi polen.

mă văruieşti
ca şi cum singurul meu sens
ar fi să mă împrăştii în cele patru puncte cardinale
de dragul tău,
să devin pătrat de dragul tău,
să stau nemişcată de dragul tău.

şi, sub amprenta ruşinii, recunosc
că te iubesc din tot albul ochilor mei de perete crăpat ce am devenit
şi stau. stau. stau. stau. stau.
devin una cu nemişcarea.
mă contopesc cu frica ta de a respira
şi nu cunosc niciun alt fel de iubire.