Friday, May 29, 2015

gramatica vieţii

un fir de speranţă
mă leagă de cer,

puternic ancorat
în buricul meu
şi în ochii blânzi ai
mamei soare

din care mi se naşte,
o dată la câteva secunde,

zborul.

*

simt până în adâncul fiinţei mele
substanţa şi textura firului.
îi înţeleg nodurile şi fundele
până-n măduva oaselor.
îi iubesc existenţa de fir finit
din limpezimea adâncă de sânge
a urii şi a preţuirii şi a ceţii şi a
zâmbetului ascuns în colţ de gură.

păstrez gramatica vieţii în buzunarul drept de la blugi
în caz că vreodată uit să pun virgulă şi să-ncep cu majusculă de la capăt,
în caz că fredonez greşit vreun accent
sau inversez din greşeală mugurele cu copacul, sămânţa cu floarea,
soarele blând de flacără bătrână cu ochii mei calzi de întuneric mirat.

*

din când în când, îmi vine să i-o împrumut câte unui trecător
care s-a uitat pe sine holbându-se la vreun nor
fără vreo formă anume, fără vreun vis vag conturat -
dar imediat îmi amintesc că fiecare vorbeşte o limbă străină,
fiecare îşi ţese propriul fir de speranţă, din alt material,

şi-atunci mă aşez în poalele vreunui castan,
studiez umbra stufoasă cu care îmi mângâie gândurile rătăcite
şi, dacă petrec destul timp nudă în pântecul iubirii
şi dacă am destul noroc, uneori, ca prin miracol,

reuşesc să spun o propoziţie clară în limba trecătorului
ca o oglindă
şi, dacă ne aliniem ca într-o eclipsă cu ochii deschişi, poate că
el mă va privi şi inima lui ca o lumânare
se va aprinde puţin mai mare, o corcitură de focuri
din gramatica vieţii lui şi un pui de rază din speranţa mea.

Thursday, May 21, 2015

invazia


o durere surdă
şi-a făcut vizuină
în moalele stomacului

şi un stol de ceţuri
şi-a făcut cuib
în globul de cristal.

poporul lovit de năpastă
primeşte furtuna
în adâncul sufletului,
cu buzele deschise,

dar nimeni dintre localnici
nu ştie
cum să folosească
armata asta de picături
îngheţate.

peste un milion de ani,
doar vreun arheolog
va mai afla,
din urme de tălpi bătătorite,
că aici au galopat peste noi
coşmaruri din care nu ne puteam trezi
şi haine de om mare care nu vroiam
să ni se potrivească

şi cetăţenii drepţi ai viitorului
nu vor înţelege nici în ruptul inimii
de ce dumnezeu între hieroglifele noastre
am rămas atât de analfabeţi,
experţi cu mâini legate la spate
şi ochi închişi de lacrimi uscate,
când scria clar în scheletele noastre
ce e alb şi ce e negru.


Patinatoarea pe viaţă şi pe moarte

Toţi îşi dăduseră cu părerea, aşa cum dai din mână să-ţi faci vânt cu evantaiul într-o zi uscată de vară, cu buze crăpate de cântec şi vorbe târziu în noapte cu prietenii. Toţi au certat-o pentru inima ei nărăvaşă, de nedomesticit. Toţi au implorat-o să nu alunece peste Pojghiţa Morţii. Toţi au invitat-o să se iubească şi aşa, învinsă, vie pe jumătate, ca un vis avortat în luna a cincea. Fiecare avea un cuvânt de spus.

Dar ea era Patinatoarea. Nu mai era femeie - fusese prea arsă de soare ca să se mai numească sexul frumos. Nu se considera nici victimă, nu chiar - se luptase cu prea multe furtuni ca să se mai numească “sexul slab”. Şi parcă nici învingătoare nu fusese niciodată - prea semănau lacrimile cerului cu fulgii mici de zăpadă din ochii ei înseraţi aşa de tânără.

Ea era Patinatoarea. În anotimpul ăsta al morţii, singurul lucru care o ţinea în viaţă rămânea dansul cu gheaţa, sărutul furat de pe buzele câte unui nor după care se ascundea soarele, picioarele uituce care se despărţeau definitiv de condiţia umană şi zburau ... zburau orizontal ... zburau o coreografie a raiului personal în construcţie.

Dacă nu mai era Patinatoarea, nimic nu mai era.

*

Inima ei sălbatică a evadat din captivitate pe marea fără scrupule, ridată de valuri îngheţate. Inima ei sălbatică a dus-o pe culmile nemişcate ale vieţii. Urma un surf de neînchipuit peste kilometri de necunoscut învelit în sticlă subţire; picioarele ei se înfiorau sub greutatea mizei. Sus, jos, era un fel de pungilism între delicateţea fiinţei şi furia unei naturi stupefiate.

Trebuia să ajungă pe celălalt mal. Nu mai vedea cale de întors - crivăţul îi ştersese paşii. Patinatoarea domnea peste frig.

*

Fetiţa tupeistă tuseşte.

O dată. De două ori. Marea i se cutremură sub tălpile dintr-o dată timide. Cine se crede petala asta de nimic parfumat cu rahat de caşalot, să o sfideze pe mama ceaţă care i-a poruncit cândva să nu existe prea mult, să nu cânte prea tare, să nu râdă prea cu poftă ... şi niciodată, dar niciodată să nu îndrăznească să creadă că are strop de echilibru în corpul ăla scârbos din carne şi sânge?

Pielea protestează, plămânii i se încruntă. Stânci negre o însoţesc ca o ameninţare pe drumul său alb. Pe drumul său care, sub umbra trecutul, pare gri, nici stâncile parcă nu se mai simt atât de negre. Se nuanţează matematica iubirii în muşchii ei contractaţi. Războiul interior e pe sfârşite şi parcă totul îi explodează în ochi: răbdarea, trădarea, gândirea şi dezamăgirea, amăgirea şi răzgândirea. Jonglează cu viaţa ei şi a copilului cu ochii-nchişi din pântecul ei ca şi cum pulsurile lor ar fi nişte mingi, marea o loterie ... Patinajul împreună, arta de a îşi câştiga titlul de Om.

*

Oare cum îndrăzneşte? Se joacă. Îi trage clapa frigului, dar ulciorul nu merge de zece ori la apă, mai ales când ulcioru-i gol demult, apa - vrăjitoarea cea rea ce vrea să te înghită, iar graniţa dintre Patinatoare şi vrăjitoare - o pojghiţă subţire de speranţă sub greutatea patinelor şi bocancilor şi pântecului şi fătului şi trecutului uzat şi viitorului duşman.

Graniţa se crapă scrâşnind din dinţii valuri de gheaţă. Patinatoarea se ţine cu două degete şi-o unghie ruptă de vârful unei stânci cu rânjet de pescăruş mort la datorie. Strigătele îngrozite ale prietenilor s-au pierdut demult în urmă, ecourile lor se eschivează, în urechi ea mai aude numai amintirea unei scoici de astă vară.

Astă vară când iubea şi dansa şi trăia, chiar fără să fie Patinatoarea. Astă vară când, dacă Iubire nu era, nimic nu era; dar în clipa asta de Patinaj pe viaţă şi pe moarte, nu mai contează nimic altceva decât gleznele sucite care încă îşi găsesc graţia şi echilibrul îndoit, îndoliat, îndurerat - care încă este o specie de echilibru ...

Unghiile se rup şi timpul trece. Ochii plâng şi călăul vânt îi usucă. Ridurile mării o ceartă în continuare pe biata patinatoare. Mediocră, patinează mărunt ca să supravieţuiască-n continuare, fără picioare - un destin prost gândit, slab tipărit la maşina de scris a copilăriei sale de muritoare.

Dacă Iubire nu este, nimic nu este, dar ea deja este un nimic conturat de pantofii care alunecă pe gheaţa înnodată, încovoiată, nemaicălcată. Niciun patinator n-a mai fost atât de nebun. Nicio regină atât de copilă.

*

Copila luptă cu distanţa măsurată-n litri de cer şi greutatea măsurată-n miligrame de gheaţă care, la tot pasul, se crapă sub visele ei, sub fostele iubiri, sub cuvântul cu P de care nu e demnă şi poate n-a fost niciodată - acum p de la prea puţin.

Smulge o stalactită de gheaţă şi şi-o înfige în pântec. Sângerează albastru şi curge toată umanitatea din ea. Hotărâtă să parcurgă întregul drum ca la carte, îşi mărunţeşte şi trupul, şi sufletul.


Orfană de lumina care s-ar fi putut naşte din ea, sclava pojghiţei de gheaţă patinează până la celălalt mal al mării. Oamenii o aclamă, dar nimeni nu ştie .... că pentru a supravieţui ca patinatoare mediocră, responsabilă, copila a renunţat la ultima fărâmă de Om din ea. Astăzi este artista desăvârşită, dar mai lipsită de lumină ca niciodată.

Şi, deşi patinatoarea s-a domesticit şi şi-a înţepat timpanele cu frig şi cu ceaţă ca să nu audă, de fapt ...

unde lumina nu este, nimic nu este.



De atunci are un gol în piept care doare - destul de larg să încapă în el medalia de supravieţuitoare

dar cel care supravieţuieşte, nu întotdeauna Trăieşte.





















21 mai 2015

Saturday, May 16, 2015

coşmar îngheţat



în florile perfecte de pe fereastră
seva nu are curaj să curgă.
căldura nu are inima să coloreze
petalele astea.

doar în casă
se întrezăreşte un foc jucăuş
care le zâmbeşte larg

florilor din gheaţă
de afară, de pe fereastră

cărora nu le rămâne decât

se se apropie şi să dea mâna
prieteneşte şi să se topească

sau să rămână reci, agăţate pe sticlă,
crescute din muguri disperaţi de alb,
acum experte în gimnastica delicată
a nemişcării.









Mulţumesc pentru titlu unui prieten care a preferat să rămână anonim.

notiţe de la cursul de luat la revedere


mulţumită vouă,
azi scuip stele pe ochi.

*

alături de voi,
am început în sfârşit
să mă îmbrac în hârtie

şi niciodată nu m-am simţit
atât de bogată.

*

îmi va fi dor
de dimineţile care mi se lipesc de pleoape,
de ritmul râsului în cor,
de cafeaua cu gust de poezie
şi de alergatul ca bila albă pe masa de biliard
jonglând permanent cu vreo cinci
roluri în loc de mingi.

îmi va fi dor de anii care nu se întorc
nici măcar cu vot unanim într-o democraţie perfectă.

îmi vor lipsi puii de oră
care se fac noapte aproape înainte de a fi ziuă
şi cuvintele care, cu o urmă de dragoste, se lipesc
de limba mea ca nişte timbre ascultătoare.

*

când ai un drum, spuneam,
drumul îţi este ghid, iar tu lui, adăpost;
dar unii oameni îşi tocesc picioarele
şi nu găsesc niciodată un acasă,
în timp ce altora li se potriveşte inima
în formele prea multor nori
încercuiţi de soare special pentru ei
în caietul cerului

şi uneori, da este sinonim
cu o mie unu de nu.

aşa că astăzi merg mai departe
cu inima pe cât de plină, pe atât de goală

şi din pasul ăsta afară pe uşă, pentru toţi kilometrii ce urmează
vă voi purta în orice respiraţie, în orice cuvânt,
în orice tresărire
pe drumul meu diferit.
pe drumul meu îndrăgit.
pe drumul pe care îl aleg fără să clipesc
la această răscruce de iubiri.


Friday, May 15, 2015

Ruşinea


dar pentru că mi-am dat arama pe faţă,

tu, tocmai tu cel făurit din diamant neprihănit
în care am îndrăznit să-mi ascund toţi sorii
şi toţi norii
şi toate umbrele (mai ales toate
umbrele),

ai ţipat ca-n gură de şarpe
că-n stilul meu nu se mai poate,
s-aud-o lume-ntreagă din mine
că nu-s de aur, nici măcar
de zece carate,
m-ai arătat cu degetul
că eu am mâncat
tot mărul din legendă

şi cu mine aşa nu se mai poate.

în ochii tăi, eu sunt
sâmburele de adevăr
din fructul nevoii.

aşa că-ţi zic
să ne luăm împreună adio
de la arămiu, de la toamnă
cu toate roadele muncii noastre
de-un an şi-o moarte,
de-o minciună şi-o viaţă.

n-o să-ţi mai arăt niciodată
micimea cântecului meu fals
de sirenă temătoare de soare.

căci încrederea mea pentru tine
este mătase fină, n-am s-o mai port,
ci o voi păstra mereu neatinsă
în cufărul împletit din tăceri
asurzitoare.

îţi mai dăruiesc doar

un zâmbet din plastic
în formă de diamant

şi obrazul celălalt
ca o ultimă frunză roşie,
omagiu pentru merele
pe care le-am aruncat
în urma ta
şi care s-au rostogolit
până când mama terra
n-a mai simţit

şi pentru un minut,
n-a mai existat
nici bine, nici rău.

Saturday, May 9, 2015

poezie decupată

are în piept doar o insulă
şi un vapor




valurile mării i-au spălat iubirea
ca pe un castel de nisip





şi firimiturile de hârtie
care îi curg pe obraji

sunt sicriele literelor
pe care nimeni
nu le mai pomeneşte





şi orizontul
şi stânca
şi pescăruşii

rupţi toţi din stomacul său
şi din şoldurile sale
şi din umerii săi neatinşi

se dăruiesc vântului
cerului pustiu





omul decupat
şi-a golit ochii

îi curg metafore
în loc de lacrimi




cărări bătătorite
pe fund de ocean

îi reflectă

secretul

umbra secretului

soarele palid din umbra secretului






valiza plină






inima extirpată







viaţa care curge
din ocean în izvor



pierdere
de timp

câştig
de amintiri

monede ieşite din uz
căzute în baltă

şi omul decupat
acum sute de ani

încă aşteaptă

să se usuce
oceanul

să găsească
banul







cu omul decupat
să nu porţi niciodată
un dialog

te va lua de sus

te va arunca
peste coloana vertebrală
deşirată din schelet
ca dintr-un ghem
de oboseală

şi te va purta în vocea lui
şi în mâinile lui
şi în picioarele lui
şi în moartea lui

îţi va uita numele
şi te va şterge şi pe tine
odată cu el
ca pe un castel de nisip
clătit
în spuma valurilor turbate


Sunday, May 3, 2015

Floarea care înmugureşte o dată la patru ani



nu o da spre adopţie furtunii -
i se vor încrunta frunzele
şi va fi sfărâmată de mânia cerului
şi acel singur strop de sevă care va curge
va fi primul şi ultimul verde
pe care îl cunoaşte.

nu îi spune poveşti de groază despre întuneric -
va refuza ca un copil mofturos
să se hrănească de la sânul de lumină al soarelui,
se va ofili şi nimeni nu va şti
că pe interior are o rană deschisă, că se simte
biet fir fără trandafir, orfan de lună.

când vezi cum îţi înmugureşte în palmă Floarea
care îşi deschide petalele o dată la patru ani,

fii tu cea mai călduroasă zi a lui februarie.
un timp împrumutat numai pentru ea.
alintă-i aroma încă măruntă
în delicateţea degetelor tale

şi cântă-i despre noapte
că este călătoria înstelată
înspre zori.

răpeşte-o ca un haiduc din braţele furtunii
şi acoper-o cu zâmbetul tău
şi cu sufletul tău
şi cu sânul tău de lumină,

până când capătă încredere să mestece
razele soarelui
şi îi creşte verdele
şi îi cresc petalele
pentru că tu i-ai fost rădăcină
atunci când, deşi nimeni altcineva nu o mai ştia,
ea chiar era
un miracol strivit într-un fir fără trandafir,
orfan de lună.


Saturday, May 2, 2015

carenţă

miroase a cafea
inima mea,

petală de oboseală
ştearsă cu radiera
de pe desenul unui copil
intenţionat senil.

un înger
cu aripile decupate.

un soldat
cu armele predate.

un strigăt de linişte
mi-a luat foc în gât
şi-acum se zbate
între gratiile
tatuate

pe gâtul
libertăţii

din care iese
preaiubitul
cântec de lebădă

căci i-a expirat viaţa
şi-are gust de scuipat,
dar încă nu i s-a dat
dezlegare la moarte

în postul ăsta în care
nu se consumă
carne de iubire,
nici lapte de mamă

şi nici măcar ouă n-am voie
să clocesc, să iasă puii de vis ...