Monday, February 29, 2016

creanga care cade


creanga care cade
strigă din rărunchii copacului care a născut-o -
oarbă, către cer. nu vede aripa ruptă a ciocârliei
care se sprijină pe ea.
nu îi aude cântecul. pentru creanga în timp ce se rupe,
istoria se scrie cu sevă.
cântecul nu face parte din istoria care se scrie astăzi -
tot pe foi de copac uitat.
creanga cade. ciocârlia îşi continuă existenţa
cu triluri sau cu sânge.
soarele expiră o rază lungă cât o zi de iulie
şi gata.

Saturday, February 27, 2016

Şoapta


îmi Şoptesc ţipătul.
numele tău cu gustul unei singure boabe de strugure
în gura-mi însetată.
deşertul m-a cunoscut; cândva îi intrasem sub piele
şi numai vocea ta m-a trezit din coşmarul de nisip
care-mi era paradis.

m-ai condus în ţara zborului şi a petalelor rebele.
ne-am scăldat în mări secrete - căci din noi izvorau
zilele limpezi şi soarele cât o iubire de-argint.
din noi izvorau munţii şi uneori erupţiile vulcanice.

în noi era cuibul întregului cântec din univers

pe care am fost nevoită să îl Şoptesc
ca pe ceva ascuns
şi am imigrat ilegal într-un tărâm al magiei.

am Şoptit împreună gloria
ca pe o viaţă-ntreagă în fiecare secundă,
dar gâtlejul de om nu-i făcut pentru asemenea
acte de vitejie în secret.
am răguşit. ne-a ruginit iubirea în voce.
doi fumători înrăiţi de iluzii, am căzut
pradă sevrajului
şi astăzi, munţii care au izvorât din noi
sunt prea grei.

dacă şovăim? este numai din cauza Şoaptei
din care s-a născut un big-bang neprevăzut.
prea multe stele se cer acum alăptate
din bunătatea sânilor noştri de păcătoşi.

grădina cu păpădii

mă adăpostesc de furia fulgerelor
de pe faţa iubitului cer
în grădina cu păpădii.
aici, dacă îmi ud din inimă florile,
nu doar înfloresc: se însoresc
de iubire.
bălăriile cu raze sunt de ajuns
ca să lumineze o viaţă,
să dea sens
acestui drum noroios către mormânt.
în grădina cu păpădii, doare mai puţin
când îi cad petalele singurului trandafir
şi-mi ajung spinii la inimă.
cu sângele meu
şi cu fructele dulci ale unui cer încruntat
mai iubit decât s-ar fi cuvenit,
îmi hrănesc mai bogat fiecare păpădie în parte
până învaţă să-şi prefacă zilele gri
în adevărate simfonii de vânt şi de înţelepciune.
aşa, şi eu, dintr-un fir de păr alb
de care cândva mă temeam,
îmi fac aer şi pământ şi poftă de soare,
de soare adevărat pentru fiecare
şi muzică vie, falsă, izvorâtă din seva mea
chiar dacă versurile nu sunt despre trandafiri.
chiar dacă păpădiile mă părăsesc cu dor de aripi.
chiar dacă toată grădina din mine este numai un pretext
să înţeleg, în sfârşit, că şi eu, şi tu, şi viaţa, şi moartea
nu suntem nimic altceva decât
învăţăcele păpădii ...

Saturday, February 20, 2016

primum non nocere

în râu, peştii au solzi ca norii:
înoată în rai pentru că nu mai au loc
de plastic, de ego;
de lumi inventate, nu mai are timp
natura să fie.

otrava pătează buzunarul
bunului samaritean,
neghiobului samariteam
cu capul de umbră
şi oceanul la tsunami în voce.

în braţele lui, a crescut lumea
ca pâinea, dar a secat pământul.
acum sug la sânul domnului
vise ca baloanele de săpun.

aici se moare
căzând din culcat în picioare.
aici se renunţă la viaţă
pentru o îmbrăţişare de ceaţă.

avem shaorma cu carne de iubire,
cui îi pasă că-n lumea asta iubirea
e specie pe cale de dispariţie?

aşa erau şi dinozaurii.
ce nu te-omoară, te face mai tare.
moare mama, tata, fratele, duşmanul. doar indivizi.
într-o zi te trezeşti că tot ce mai trăieşte
pe planeta asta de oseminte aburinde

este un asteroid rece
în loc de inimă.

istorii descrise cu lux de amănunt,
pe care nimeni nu şi le va mai aminti
vreodată.

istorii care se repetă
pentru că dacă banii n-au miros,
n-au nici gust
aşa că am dat imediat pe gât otrava
dăruită de omul cu cap de umbră
şi braţe de fata morgana.

Wednesday, February 17, 2016

Boala

devorează cerul
dinspre soare înspre zdrenţele de nor.
mă devorează
dinspre suflet înspre urmele de bocanc de pe piele.

în gura lor, sunt numai un ţipăt.
în inima lor, sunt infarct.
mă ascund ca un tufiş de trandafiri roşii
în spatele pădurii de copaci centenari, de lupi şi de
spinii mei.

îmi ascund trandafirii
de păsările călătoare, care nu înţeleg
zborul meu pe loc, ca un miracol alb-negru
în care am sădit seminţe roşii de vis
pe care le ascund, fug cu ele de domnul frig
care domneşte peste Boală şi domneşte peste Adevăr
şi mă molipseşte de lapsus şi de lipsă-de-poezie şi
lângă el, uit
cine şi de ce
sunt
mai mult decât virusul disperării
care roade întregul cer
dinspre soarele-inimă înspre zdrenţele de piele înnorată

Saturday, February 13, 2016

Povestea de vi-Aţă

ca şi cum aş scrie o poveste
în cerneala cântecului de ciocârlie,
o poveste pe care nu voi lăsa pe nimeni
să o citească. să o rescrie cu o privire.
să o numească păcat,

desenez nori
direct pe coala de cer gros
cu degetele mele de ploaie.

îmi tună pielea
cu vocea lui
ca vânătaia rămasă după un sărut
ce n-a fost,
îmi explodează cântecul de ciocârlie
în artificii de foc pe care am refuzat să-l
aprind sau măcar să-l las să mocnească.

*

ca şi cum aş de-scrie
povestea mea aşa cum nu a fost
înţeleasă de critici,

o ajut pe ea să îşi re-scrie
un haiku lung cât speranţa-i de viaţă -
doar respiră adânc, îi zic,
şi simte în centrul inimii tale
urma rămasă de la cuvinte
ca mirosul de bine
după ploaie.


eu inspir.
inspir adânc
şi uit să expir
şi nu pot să uit că expir
oricum, cu fiecare zi câte o umbră,
cu fiecare umbră câte o rază de soare,
până voi rămâne doar eu singură
într-un câmp de braţe calde ca ale sale
şi nu voi şti cine să mai spun
că a rămas. nu îmi voi mai da seama
cine
a umplut peretele ăsta gol
cu tot cântecul de ciocârlie
ba nud, ba plagiat, ba acoperit de pene
de zbor înflăcărat şi de ploaie.

Sunday, February 7, 2016

aşteptând un ghiocel sau o furtună de zăpadă


fac pluta pe suprafaţa liniştită a
timpului lung cât o zi de vară elastică
pe vreme de iarnă; speranţei
îi degeră degetele de la picioare,
i se crapă tălpile şi cade prin
duşumeaua de întuneric a viitorului
care încă nu îi deschide uşa, deşi deja
se face 28 februarie şi încă
nu se ştie dacă este sau nu an bisect
iar autorii dicţionarului nu au ajuns
la litera P de la primăvară.

fac pluta pe suprafaţa liniştită a
destinului pe care mi l-am scris singură
cu ochii închişi
şi nu îmi mai simt spatele, să recunosc
dacă sub mine este
doar o pojghiţă subţire de frig cristalizat
sau tăcerea furtunii care se pregăteşte
să mă invite, elegantă, la dans.

Friday, February 5, 2016

oameni de pământ

venim din pământ şi ne întoarcem în pământ,
copii care se ascund după fusta de ocean
a aceleiaşi mame.

felul nostru de a ne întâlni la mijlocul călătoriei
este complet banal:
în orice zi cu ploaie, ne recunoaştem
în piele, în sânge, în carne,
suntem diferiţi numai până unde ne ajunge imaginaţia
dar ne lipim unul de altul până unde ne ajunge curajul
de a ne aminti că suntem amândoi
fiinţe de vânt.

ne atingem din când în când
când îmi amintesc că trăiesc
şi în tine se mişcă ceva când îmi amintesc.

ne ungem sufletele cu o mână de cuvinte cât un bulgăre de praf.
dar, din când în când, suntem eu şi tu bulgărele de praf.
moştenim toate secolele în care nu am fost şi devenim piatră
cu braţele noastre ca un arhetip.
cu vocile noastre ca o uitare în limbajul nemişcării împreună,
nu avem unde altundeva să fim
şi nici de ce să fim
şi nici nevoie de amprente ca să ne diferenţiem
sau de căldură ca să ştim să ne apropiem.

ne îmbrăţişăm
şi aşa este de când lumea
şi de când nu exista soarele
şi de când nu plângeam după soare
şi aşa este după ce te-am pus sub întunericul reflectoarelor
şi aşa suntem după ce mi-ai spus tu în treacăt că pot,
în loc de foc, să fac lumină
într-o zi cu ceaţă
şi iubire în loc de dulceaţă.