Saturday, December 31, 2011

viaţǎ de împrumut

mǎ împrumut la cineva cu plǎmâni mari:

un pumn de aer, împachetat cu drag
de cǎtre degete dibace care intuiesc
exact cum sǎ îmi evite nodurile.
funda din fire de aur
este din partea casei!

vǎd prin ochii tǎi
culori care nici mǎcar nu au
apucat sǎ existe încǎ
şi simt mirosul catifelat al soarelui
în nǎrile tale
atât de obişnuite sǎ transforme totul în
prospeţime
încât întregul univers pare o floare.

mǎ simt acasǎ
când mǎ îmbǎt de atâta tu.
merg în zig-zag pe asfaltul murdar al cerului.
uneori mai calc câte o stea pieton
din greşealǎ, pentru cǎ n-ai avut inima sǎ mǎ avertizezi
cu privire la legislaţia rutierǎ din paradis.

dar dacǎ te plângi
cǎ îţi fac foc
din stejarul tǎu preferat,

o sǎ-ţi ţip propriile tale cuvinte,
iar apoi, fǎrǎ nicio ruşine,
mǎ voi plânge
cǎ nu îmi mai împrumuţi timpanele tale
prin care tu m-ai ascultat cândva
cu atât talent
încât ai transformat zgomotul în muzicǎ.

cândva ne-am contopit.

eu eram un zâmbet efervescent
şi m-am dizolvat în tine,
am închiriat fiecare camerǎ, fiecare bisericǎ,
fiecare parc, fiecare bancǎ,
fiecare filarmonicǎ şi fiecare salǎ de conferinţe
din tine.
m-ai luat acasǎ într-o zi de varǎ
şi eu m-am pǎcǎlit pe mine însǎmi
cǎ împreunǎ aveam sǎ potolim setea tuturor.
împreunǎ eram un miracol
care avea sǎ mǎ vindece de moarte pentru totdeauna.

dar astǎzi nu mǎ mai simt acasǎ.
am fǎcut autostopul pe autostrada sufletului tǎu
prea mult timp
şi a venit vremea
de furtunǎ
şi tu te întinzi pe prea mulţi kilometri din existenţa mea
sǎ mai fiu de acord sǎ ghicesc norii
prin distanţa spumoasǎ.

de ce m-oi fi mirând?
dacǎ am scos aşa mult profit
din acţiuni la bursa iubirii tale,
era de aşteptat ca mai devreme
sau mai târziu sǎ îmi pui impozit
pe fericire.

dar nu şi mie.
nu şi aici, în grǎdina asta frumoasǎ
cu straturi de pǎpǎdie
îngrijite cu preţul vieţii.

nu mǎ mai simt acasǎ.

iatǎ tragedia împlinirii
printr-o viaţǎ de împrumut:

dupǎ ce am fost noi
yin şi yang
îmbrǎţişaţi în acelaşi beţişor parfumat
şi ne-am ars pe noi înşine
într-un singur fir de fum,

pânǎ când îmi gǎsesc eu
altǎ monedǎ, alt creditor,
alt nume şi altǎ limbǎ maternǎ -

am o sclipire de faliment în ochi.
o prǎpastie între buzele crǎpate.
rǎmân goalǎ
pe dinǎuntru, ca o tulpinǎ de bambus

şi nu existǎ singurǎtate mai mare.

Friday, December 30, 2011

transǎ

cine mai ştie
când s-a simţit ultima oarǎ
zeu desculţ, dezlipit de pǎmânt?
în jurul cǎlcâiului cui
a mai gravitat soarele?

eu
nu mi-am avut înfipt în corp
delirul conceptului de
adevǎr pe bǎncile lipicioase din bisericǎ
şi nu am primit nicio luminǎ
prin cap ca o sǎgeatǎ ascuţitǎ
şi nu mi-am arǎtat iubirea
mai adânc de un sfert de pahar
şi nu am avut niciodatǎ
destulǎ încredere sǎ las
gândurile mele agǎţate în cuierul altcuiva.

m-am ţinut departe de sclipiri.

doar într-o dupǎ-amiazǎ,
cu perdelele trase, m-am pierdut
fǎrǎ nimeni în camerǎ sǎ-mi strige numele.
m-am agǎţat de o idee tâmpitǎ
care mǎ trǎgea de pǎr
ca pe o fetiţǎ vinovatǎ

şi, pentru prima oarǎ, într-o altǎ dimensiune,
nimic nu mai conta în afarǎ de momentul ǎsta,
patul ǎsta, literele astea de pe ecran
care au ajuns sǎ mǎ trǎiascǎ.

singura datǎ când am mers dincolo
de gratiile de oţel ale conştientului,

am trǎit o transǎ tristǎ.

sufocant

beau apa morţii
de pe buzele trecutului
ca o necrofilǎ
fǎrǎ jenǎ.
îmi cade asul de picǎ
din buzunarul de la
blugi
şi îi scriu scrisori
lui moş crǎciun,
poate pentru cǎ ştiu
cǎ şi stelele ar îngheţa
de indiferenţǎ.

mǎ aplec peste
hârtia îngǎlbenitǎ
şi mǎ fac ploaie
torenţialǎ
pentru cǎ astenia şi
toanele de primǎvarǎ

ne urmǎresc, ne urmǎresc
pânǎ în iulie
şi devin imune la vaccinul
antigripal şi ordinele de
restricţie.

al-truism

mi-am dat toate cuvintele
unul câte unul

celor pe care i-am gǎsit
la colţuri de stradǎ,
aşezaţi pe scǎri de bisericǎ
sau stând turceşte
la uşa vreunui magazin.

mi-am netezit cuvintele
sǎ nu le facǎ bǎtǎturi în palmǎ

acestor oameni
mai bogaţi decât mine.

oameni care nu au
nevoie de mǎrunţişul
din colţurile gurii
cuiva
pentru a creşte.

şi acum?

sunt la fel de sǎracǎ,
aşa cum am început.

o hoaţǎ de bumeranguri
fǎrǎ ruşine.

o ucigaşǎ de vise--
îmi face o plǎcere aproape sadicǎ
sǎ mǎ-mbrac în negru
şi sǎ stau la capul
patului de moarte
în care zac cei sǎnǎtoşi;

sǎ zic fǎrǎ ocoliş:

visul ǎsta poate muri.
va înflori din el
realitatea.

*

îmi pare aşa rǎu.

eu v-am nǎpǎstuit pe toţi.
am pus fundǎ
la tot ce mi-am dorit vreodatǎ,
am intrat prin efracţie şi
vi le-am aşezat sub bradul de
crǎciun.

iertaţi-mǎ!

*

abia acum studiez cum
sǎ vǎ înţeleg pe fiecare

aşa cum un poet învaţǎ
sǎ scrie poezie
de fiecare datǎ când
îşi însuşeşte o limbǎ strǎinǎ.

*

ştiu.

dacǎ vǎ iubesc
nu-mi scuzǎ cu nimic
aroganţa
cu care v-am condamnat

pe voi la belşug

iar pe mine, m-am blestemat
sǎ fiu fericitǎ
numai când
norii calcǎ pǎmântul inimii mele
în picioare.

roasǎ

parcǎ mǎ vǎd peste zece ani
încrustatǎ în lemn,
o bucatǎ de chihlimbar necopt.

bǎtǎile inimii mele vor îngâna
cum vocea ta face scufundǎri
în gâtlejul altei femei
(cǎ te-am iubit cum îl iubeşte
marea pe turist,
cu altruismul ǎla îngâmfat
de fecioarǎ).

voi fi roasǎ
dinǎuntru în afarǎ,
prometeul tǎu

ca dintr-un basm
în care rǎul învinge binele.

regina de picǎ

hei don’şoarǎ,
ai uitat un vis
în coşul de
cumpǎrǎturi-

eul tǎu
prea perisabil
pentru a se târî
printre porţelanuri
ieftine.

încǎ nu eşti
la bord
dar
lumea ţi-a
naufragiat deja;

tu îţi spui artistǎ
când toate
acuarelele
s-au uscat
demult

şi pictezi
doar ochi
de pǎmânt …

mimozǎ

am început verde la faţǎ
cǎ luaseşi înapoi alintul clasic
sǎ-l dǎruieşti altei fete
şi apoi am înfrunzit
cǎ eram specialǎ;

tu mi-ai arǎtat pentru prima datǎ
ceva, altceva decât mine,
care tremura de la cel mai mic
cutremur din degetul tǎu inelar.

câţiva ani mai târziu
am învǎţat sǎ practic pacea
chiar aşa, cu sǎrutul lui iuda
încǎ slab conturat pe obraji

dar ştiu cǎ s-a meritat
şi mai ştiu cǎ,
într-o poezie despre mine
lungǎ cât un cuvânt,

ai avut dreptate.

pǎcat

îmi cos viaţa
din scame reciclate

ca la muzeu
când privesc o picturǎ
postmodernistǎ:

mi se spune - „ştii,
asta-i o femeie
care a trǎit multe
turnuri-înclinate-din-pisa
şi care în sfârşit vede
cǎ poartǎ soarele
pe umǎrul drept”

şi aşa îmi torturez ochii
cu interpretǎri fasciste
şi mǎ îndoiesc
de mine însǎmi

când tot ceea ce vǎd
este

un pǎtrat cu douǎ
cǎlcâie
mâzgǎlite alandala
şi-un chip înlǎcrimat

pe care eu presupun cǎ
cineva
a lǎsat prea multe stele
sǎ îngheţe.

Wednesday, December 28, 2011

viaţǎ bonsai

am deschis ochii
umezi de timiditate.

era dimineaţǎ

şi încercam sǎ vǎd,
printre razele neaşteptate
de soare,

dacǎ sunt

stejar
sau
salcie plângǎtoare
sau poate

aveam eu sǎ înfloresc?


*


fiecare grǎdinar
m-a tǎiat puţin

în felul lui aparte.

a curs sevǎ
din mine

ca un jurǎmânt
sacru

pânǎ mi-au încǎput
rǎdǎcinile
într-o poezie.


*


am fost udatǎ

de fiecare grǎdinar
în parte

cu apǎ sfinţitǎ
prin prezenţa totalǎ
în spectacolul
care mi se pregǎtea.

ca la japonezi, de trei ori:

o datǎ pentru vas -
sǎ-mi fie prietenia
acasǎ
şi sǎ trǎiesc
ca o mlǎdiere de ramurǎ
în vânt.

o datǎ pentru sol -
sǎ am o poveste
în care sǎ îmi înfig
rǎdǎcinile
şi din care sǎ extrag
sǎruri minerale
hrǎnitoare sufletului meu.

şi o datǎ pentru copac -
sǎ înţeleg cǎ eu sunt
fiinţa ce respirǎ aici,
în spaţiul şi timpul ǎsta mic
în care mǎ simt mare

şi, cu o sârmǎ de curpru
sau
o tǎieturǎ minuţioasǎ
sau poate
prin plantarea unui nou bonsai
alǎturi de mine,

fiecare om din viaţa mea
îmi poate fi grǎdinar
în felul lui aparte

Thursday, December 15, 2011

sărăcie

sufletul mi-a rămas lefter.

mă botez
în oceanul îngheţat
al tăcerii

de dragul de a nu fi
o greutate prea mare
pe umerii universului
tău interior.

dansez
ca un copil
căruia nu i s-a permis niciodată
să se dea în leagăn

şi cânt
ca un dresor dur
care, din lipsă de lei,
şi-a îmblânzit prea mult
corzile vocale.

nu te îmbrăţişez -
fac nemişcarea asta
cu pasiunea afectată
a unui connoisseur.

e de bun simţ
să nu exist
prea mult

ca o culoare ţipătoare
care se sfieşte
să zăbovească
în desenele tale

când poate tu
preferi un pastel.

mi-a rămas sufletul lefter.
mă cred zgomotul alb
care termină prin a te asurzi

şi m-am săturat să cerşesc
la colţ de stradă
măcar o coajă de iubire pe zi.

mi-au ajuns
tentativele
de renaştere.

mă lipesc de mine însămi
şi rod unghiile poveştii
pe care mi-am citit-o singură la culcare
de prea multe ori când eram mică, iar acum

sunt un spectacol de artificii
care îşi alungă cei mai dragi spectatori.

Sunday, December 11, 2011

încǎ o moarte nemuritǎ

învelitǎ într-o pǎturǎ din noroi
mǎ sufoc de viaţǎ
ca de un blestem
care loveşte pânǎ la a o mie una generaţie.

sǎgeţile de foc

cusute din firul inimii tale
deşirat de la sine în mâinile mele
amorţite

îmi strǎpung aripile.

mǎ pui la colţ
în insectarul tǎu
care trebuie
sǎ fie nici mǎcar cu o antenǎ mai puţin
decât perfect.

tu
mǎ pui sub lupǎ
ca pe veriga lipsǎ
a autocontrolului

şi eu
te primesc
în respiraţia mea
întreruptǎ
de dragul tǎu

şi al tuturor celor care au crezut
vreodatǎ
cǎ decât sǎ ne punem zborurile împreunǎ
chiar dacǎ uneori ne aflǎm unul pe celǎlalt
în picaj,
valorez mai mult expusǎ în insectar.

de amorul artei de a te fi iubit
şi de a fi eu mai puţin decât mine,
te pǎstrez
ca pe o veiozǎ la capul mormântului meu.
îmi cânt propriul prohod
în ritmul tǎu
sǎ rǎmâi, sǎ rǎmâi cu mine în era asta glaciarǎ.

dacǎ vrei, mǎ dau cu parfum
în timp ce mǎ descompun!

mǎ machiez
cu pudra cuvintelor tale
preferate.

eventual
îmi pun chiar tub de oxigen
ca sǎ te mint altruist
cǎ încǎ mai am inima sǎ

respir.

Monday, December 5, 2011

sedimentare

lava
mi se prelinge pe coapsele privirii
ca o retrăire a tot ce a explodat vreodată
înăuntrul meu.

oceanul se aprinde. trecutul îmi arde ochii
lumina devine nimic altceva
decât o mulţime nerafinată de unde
orbitoare.

nu cred că pot înota
cu delfinii.
nu când delfinii înţeleg prea mult
din ceea ce mă face pe mine om
şi în acelaşi timp, spre deosebire de mine, ei
pot lua valurile în stăpânire
ca şi cum le-ar fi mici furnicături sub piele.

insulele din mine
fac pactul tăcerii.
domneşte cerul
într-o lume unde
a visa la rai
este interzis.

*

iată, astăzi îmi pun tăcerea în cuvinte -
o metaforă care se explică pe sine.

mă adoptă un continent
şi eu mă împrietenesc
cu vapoarele.

iată, se sedimentează lava în fiinţa mea.
se separă diamantele de noroi

şi, în sfârşit,
sunt.
eu şi delfinii.
eu şi valurile
care mi se îndreaptă neruşinate
spre rai.

înot

văd
că nu întotdeauna
am nevoie
să fiu la suprafaţă
şi că uneori
am voie
să ating cu câte o picătură din mine
mult iubita linie a orizontului.

*

înotăm chiar frumos împreună, eu şi delfinii.

Friday, December 2, 2011

o nelinişte sorǎ cu viaţa

a aţipit un cutremur
în mǎruntaiele pǎmântului.


*

continentele se încovoaie
ca spinarea unei pisici
speriate
pentru puiul ei.

articulaţiile mǎrii se fractureazǎ
şi eu mǎ vǎd nevoitǎ
sǎ îmi pun vulcanii în ghips.

*

e ca şi cum soarele s-ar fi îmbolnǎvit
şi ar refuza sǎ meargǎ la doctor
pânǎ când, complet senil,
dǎ uitǎrii şi ultimul gheţar din istorie.

*

“când m-oi îneca eu
cu un os de umbrǎ
şi m-oi sufoca
de sǎ devin piticǎ albǎ -

atunci mǎ voi minuna
ce cutremur a aţipit
în mǎruntaiele pǎmântului.”

*

aşa e pentru mine
sǎ te iubesc.

Thursday, December 1, 2011

în verbe tǎcute

zilele înzǎpezite
dau pagina
de calendar
a iubirii noastre

şi doar cu
priviri calde
nu putem topi
distanţa




dar sunt şi zile albe
când anotimpul tu
dǎinuie în mine
sincer
ca un stejar fǎrǎ frunze

şi ne cuibǎrim
unul în celǎlalt.

Wednesday, November 30, 2011

pneumonia zorilor

da, simt acum
cǎ zorii vieţii mele
sufereau de pneumonie.

cine îşi mai aminteşte
cum tuşeau stele
şi îşi ştergeau nasul cu neruşinare
pe mâneca rǎsǎritului?

cine îşi mai aminteşte
cum sfidam noaptea
pictându-mi autoportretul din cercuri şi linii
pe o icoanǎ?
aproape v-am pǎcǎlit pe toţi.

numai într-o mlaştinǎ
pe teritoriul sufletului meu fǎrǎ graniţe
se mai zvonea
cǎ de fapt eu eram baba cloanţa
iar tu, doar un cǎlǎtor nǎuc
în cǎutare unei fântâni cu apǎ vie.

eu îmi îngropasem adevǎrul
adânc sub straturile de flori
plantate în onoarea unui singur bǎrbat
(de fiecare datǎ era singurul.
de fiecare datǎ el avea sarcina ingratǎ
de a fura seminţe de vis
pentru mine.)

mǎ lǎudam cǎ sunt
captivǎ sub o lunǎ nebunǎ
şi menirea mea pe pǎmânt
era dintotdeauna nici mai mult, nici mai puţin
decât sǎ îmi gǎsesc drumul spre camera tronului
în castelul pieptului tǎu.

aşa mi-am plâns, pe rând, toate copilǎriile
pânǎ la ultima picǎturǎ.
aşa am îmbǎtrânit
cu urme de noapte supurantǎ în plǎmâni.

îi avertizam pe toţi
prin câte un semn discret din cap
cǎ eu sunt specialǎ, cǎ am fost atinsǎ de zei
şi nu se mai ia amprenta -

dar acum îmi dau seama
cǎ de fapt

era doar un caz de pneumonie a zorilor.

aproape

sunt sisif postmodernist.

împing.
mǎ cred însǎrcinatǎ cu soarele.
împing universul cu coatele
sǎ-mi fac loc de o stea norocoasǎ pe cer -

doar, doar mi-o împinge cineva
bolovanul pânǎ în vârf.

*

eu - ca o coţofanǎ
îţi smulg sclipirea din ochi.
îţi fur un cuvânt
mai luminos decât îmi permit eu sǎ nasc.

carǎ-mi tu pietrele de hotar.

cuprinde-mi în mâinile tale
greutatea nodului din gât.

*

tu întinzi braţele.

eu mǎ simt îmbrǎţişatǎ.
întâlnitǎ
ca o mare de cǎtre linia orizontului.

dar tu de fapt
culegi o floare de colţ din dreptul meu
şi îmi scapi bolovanul.

*

nici mǎcar sisif nu sunt.

nu mi-am împins eu greutatea propriului nod în gât
aproape pânǎ pe piscul uşurǎrii
încât sǎ îmi câştig mǎcar dreptul la o lacrimǎ.

Sunday, November 27, 2011

avocatul apǎrǎrii

îmi amintesc şi astǎzi -

tu mi-ai fost stâlp
de la început

şi mi-ai ţinuit
acoperiş deasupra capului
când eu plouam torenţial
în mine însǎmi.

pe tine niciodatǎ nu te-au intimidat
glumele de prost gust
pe care le-am învǎţat cuvânt cu cuvânt
când eram micǎ, în loc de poezii.

nu ai cedat
nici în faţa sumedeniei de probe
care pǎreau sǎ îmi dovedeascǎ
vinovǎţia,
nici în faţa vreunui artificiu tehnic.

deşi inferioritatea mea era molipsitoare
şi tu aproape te-ai pierdut odatǎ cu mine
în vâltoarea ruşinii,

ai înotat alǎturi de mine
printre toate pietrele
şi toate lipitorile.

mi-ai modelat din suflet
o metaforǎ nouǎ

nemişcat în credinţa ta.

tu îmi eşti stâlp:

mǎ susţii
pânǎ la norii
pe spinarea cǎrora
creşte ca o cocoaşǎ frumoasǎ
raiul

şi ştim amândoi, ca o lege nespusǎ,
cǎ eu trebuie sǎ susţin pledoaria finalǎ

în cuvintele pe care le-am rescris
cu tine ţinându-mi acoperiş
peste pagini udate cândva de ploaie.

Tuesday, November 22, 2011

monologul unui trifoi cu trei foi

ne-am împletit
până am format rădăcină comună
în grădina lui hades
pentru că nu există respiraţie fără moarte.

pe rădăcină
au crescut mai multe flori
decât am învăţat noi să numărăm
şi atâtea buruieni
încât grădinarii ezită să mai înceapă
plivitul.

deasupra florilor, ne cresc copaci.
copaci tineri
care abia acum se încarcă de fructe
şi încep, încet, să cuprindă lumea
într-o binecuvântare de umbră.

şi uite, uitaţi-vă bine
cum deja ne cresc ramuri tuturor
chiar dacă nu suntem toţi verzi
întregul an.

minunat, tună
şi ni se ceartă frunzele.

ne este atât de uşor să cădem în vânt.
dansăm pe ritmul pierderii
din cauza refrenului obsedant
şi nu mai ascultăm
muzica de fond a paşilor împreună.

ce ştim noi
despre sevă?

cât suntem de acord
să auzim
despre seminţele de adevăr
şi cum se plantează ele
ca să ne înflorească iubirea?
cum ne putem face fotosinteza
când avem un singur soare
şi, orbiţi de strălucire, nu mai privim
cum ne înverzim unul pe altul
în fiecare clipă?

viaţa este molipsitoare
în grădina asta.

iar când vântul ne îngenunchează,
eu văd un cor de frunze
care fac repetiţie pentru concertul existenţei
de-a lungul întregului curcubeu.

da, am primit furtuna
cu braţele deschise
în măduva oaselor;

acum e timpul.

ne amintim că suntem
împreună
într-o grădină destul de paradisiacă
şi ia multă răbdare

să atingem cerul
cu vârful fructelor noastre.

Sunday, November 20, 2011

invitaţie la autenticitate




astăzi mă gândesc la noi
ca la un spectacol de umbre.

îmbinăm
partea din lumina mea de care mă ruşinez
cu acel întuneric din tine care mi se asortează
şi îmblânzim
raza de întuneric care mă spintecă
cu acea picătură din lumina ta care umple paharul ochilor.

copiii râd pe pământul dinăuntrul nostru.
e bine. atât de bine
când ne punem împreună
în puzzle-ul mişcător al vieţii
ca două piese care, deşi nu vor rămâne de-a pururi una într-alta,
în momentul ăsta dau esenţă unei capodopere de pictură.

hai. hai cu mine
să construim din noi înşine
o constelaţie, să creştem împreună
până devenim o zodie nouă
în care nu credea nimeni
şi să prezicem viitorul
pe care nimănui nu îi va veni să creadă
că îl trăieşte.

îmi dai voie
să prind rădăcini
destul de adânc
în tine.

şi uite-aşa, ca un dans echilibrat
al anotimpurilor
între amintire şi uitare -

noi înflorim într-o îmbrăţişare.





Foto: Oana Nedelcu

Thursday, November 17, 2011

ars amandi

(actor pe scena iubirii)





mă constelez în jurul tău -
o colecţie de euri posibile.

mă fac halou
şi reuşesc să transmit
orice în afară de ideea
că ai fi sfânt.

strălucesc.
eman lumină cenzurată
cum cred că ţi-ar plăcea ţie,
ca o mie una de lumânări
cu flacăra mică în vânt.

joc numai rolurile importante
în piesa vieţii tale
şi dacă dintr-o întâmplare nefericită
au câştigat audiţia actori mai buni, mai umani, mai calzi decât mine -
nu-i nimic! fac teatru mut
ca obiect central în decorul
unde actorii mai buni, mai umani, mai calzi decât mine
joacă punctul culminant
în piesa vieţii tale.

repet la infinit
fiecare îmbrăţişare şi fiecare sacrilegiu
din oraşul relaţiei noastre.
mă reduc la o singură propoziţie
perfectă
sau memorez milioane de replici
pe care s-ar putea să ţi le recit cândva
ca şi cum ar fi povestea vieţii mele

căci atunci când mă constelez în jurul tău
şi încerc să te conving că tu nu îmi eşti rai
în timp ce beau ambrozie din fiinţa ta,

nu accept să fiu pentru tine
nimic altceva decât un eu de colecţie.

miezul statornic al călătoriei

vreţi să fiu o mare fără maluri

dar astăzi simt
în toate valurile şi în toţi curenţii
cum mă fac mică
imediat ce vreo scoică
se împodobeşte cu câte o perlă din plastic
şi mă trage de insule
să vin cu ea, să cucerim uscatul împreună.
să îi împrumut coroana mea din oase de delfin.
să fim împreună regina lumii
iar tot ceea ce este lumea să facă parte din mine
ca un titanic înghiţit pe nemestecate
cu bogătaşi şi călători clandestini deopotrivă
prinşi în gingiile mele
slăbite de prea mult da
şi prea puţin spaţiu în care să curg.

astăzi simt
clar
de parcă mi-aş fi luat vacanţă
şi aş fi pornit într-o croazieră
pe cerul
propriei fiinţe.
simt clar
în fiecare picătură de mine
că sunt mare.
eu sunt marea vie.
freamăt de conştiinţă
şi curg, curg mereu
ca un drum care se construieşte pe sine în pântecul lumii
numai de dragul de a fi.

astăzi înţeleg.

mai degrabă decât orice înger de ocazie,
am nevoie de maluri.

Wednesday, November 16, 2011

Sic cogito

Dacă eu aş fi
un cerc în formă de ego
mâzgălit pe frunza timpului,
şi timpul ar fi o scară către cer,
iar cerul ar fi frunza
pe care stă desenat infernul,
mă întreb…

unde ar fi cerul?
ego-ul ar fi cerul sau marea?
cercul ar fi desenat pe ego,
pe infern,
sau pe tâmpla noastră?

eu aş fi ego-ul, infernul, sau
picătura pasivă a oceanului?

la mila ei

ea.

statuia libertăţii din sufletul meu
de care sunt legată cu lanţuri de oţel.
străluceşte în soarele meu
ca marmura mult prea lustruită.
străluceşte atât de tare, încât ar orbi şi orbii.
prea ocupată cu lumina, ea
mă învăluie în umbră
ca mama vitregă care îi citeşte fiicei la culcare
poveşti de groază.

ea
este ileana cosânzeana
care într-o bună zi s-a gândit
să spargă o bancă de vise în sufletul meu.
a împuşcat vreo doi paznici
şi nici măcar nu a avut nevoie
să poarte mască.

nu, eu eram intrusa. eu, cu creditul meu
până la nori şi puţin mai sus
şi adevărul ascuns în sân
ca scuipatul unei superstiţioase
care oricum nu a adus niciodată noroc
suficient.
eu oricum veneam aici să cerşesc, nu să depun
amintiri frumoase
cadou în contul altcuiva
şi nici să retrag
un zâmbet din contul cuiva drag

eu nu am nicio împuternicire.


*

ea
nici măcar nu a zis mâinile sus!
sau daţi-mi o mie una de nopţi cu lună plină
dacă ţineţi la viaţă!
nicidecum.
ea niciodată nu mi-a pronunţat numele adevărat.
n-avea nicio treabă cu actele mele
sau motivul şi durata vizitei
în al nouălea cer.
sigur ar râde în hohote dacă i-aş mărturisi, timidă,
că am intrat prin efracţie în asfaltul
ţării minunilor din sufletul ei -
eu, sinceră şi julită.

tăcerea îmi bubuie în urechi
mai tare
decât dacă cineva ar strânge tot praful de puşcă din lume
şi ar face foc de artificii în corpul meu.

*

doamne, nimic nu doare mai rău
decât cuvintele incolore.

cuvintele astea neutre.
elveţia limbii române
când eu ţin morţiş
să semnez un tratat de alianţă.
cu ea.
negru pe alb.
scris în cuvinte atât de prietenoase
încât să vomite îngerii pe la colţ de stradă
în sufletele noastre -

poate aşa aş uita
că înăuntrul meu mărşaluieste o armată întreagă
de sentimente
în stare de ebrietate, care altfel ar trage la întâmplare
doar să plătească cineva pentru nedreptatea asta!

vreau să scriu poezie de foc

şi, doamne, cât mă dor
cuvintele astea neutre ale ei
ca bricegele, cu lame ascunse
care nu se ştie niciodată
când şi de unde îmi răsar
pe cerul unui organ vital.

îi ascult discursul pastelat
în timp ce în corpul meu
artificiile nu mai încetează

şi mă îngrozesc
la gândul
că încă nu sunt
suficient de
surdă.

*

ea străluceşte, străluceşte cât o ţin plămânii
şi mie îmi este frig, atât de frig
aici, în umbră.

eu nu îmi permit să strig mâinile sus!
că doar mă dau drept om milos
la mila ei.

aştept cuminte să mă erodeze tăcerea

şi sper.
scriu o rugăciune în alfabetul braille.
dă, doamne, să nu devină cuvintele ei
săbii
de care nu mi se dă voie să fug.

Sunday, November 13, 2011

iluminare împreună

astăzi
sunt binevenită în grădina ta
chiar dacă îmi cresc spini
pe tulpina inimii.

tu aştepţi,
grǎdinarul meu drag;
mǎ îmbrǎţişezi oricum sunt,
ca apa care curge
printre fisurile unei pietre.

tu înţelegi
că ia timp, mult timp împreună
până am curajul
să mă dezbrac de iarnă
şi să îmi port din nou lumina în ochi.

tu rămâi cu mine.
brusc, eu îmi las mugurii
să se vadă.

inima mea îţi înfloreşte în palmă
şi îndrăznesc să miros a trandafir
alături de tine.

Wednesday, November 9, 2011

descoperită

mi-e atât de cald

şi ruşine
să renunţ la pătura groasă
din metaforă căptuşită.

patul a luat forma corpului meu
atât de exact

încât ar fi un sacrilegiu
să mă ridic
aşa cum sunt, cu semne din naştere
pe suflet
şi să las să se vadă

cât de bine, cât de bine îmi este
când sunt cunoscută
şi primită
până în groapa marianelor din fiinţa cuiva
mult prea drag.

sunt indecentă
eu cu bucuria mea.

un scurt metraj
pe care minorii nu au voie să îl vadă
nici măcar cu acordul părinţilor.

o formă de sinceritate
care poate dă bine în poezie,
dar în realitate
îmi topeşte toate fortăreţele.

dacă mă dezvelesc,
eu voi fi prima
care se prăbuşeşte
la cutremur.

vă rog,
prefaceţi-vă că nu mă observaţi
cum fac duş cu dimineaţa nudă în ochi
şi cum, de la razele fierbinţi de iubire,
faţa mi se încreţeşte în formă de zâmbet.

voi luaţi-vă micul dejun
şi mergeţi la muncă
şi întorceţi-vă după vreun lucru uitat
şi alergaţi dupa autobuz
şi daţi bună ziua fără intonaţie

ca şi cum pe pământ nu s-ar întâmpla
blasfemia asta frumoasă din sufletul meu.

Tuesday, November 8, 2011

perspectivă

eu sunt tu şi tu eşti eu.

mă împrietenesc
cu câteva umbre

care te ceartă
pe tine când eşti eu,
că nu aşa se face.

nu aşa se iubeşte,
cu pumnii apăsaţi
pe gâtul meu
când eu sunt tu.

apoi îşi îndreaptă
atenţia spre mine
în rolul tău:

nici aşa nu se iubeşte,
cu umerii fracturaţi
susţinându-te ca pe o
comoară
ascunsă bine într-un
bulgăre uriaş de noroi.

da, umbrele nu mă cunosc
şi nu se curbează
după zâmbetul de pe faţa mea,
aşa cum faci tu.

umbrele îmi spun pe şleau
că tu mă sugrumi.
mă rupi din rădăcini
tocmai când eu aş vrea
să înfloresc.

să înfrumuseţăm împreună
vaza vieţii tale.

umbrele nu ştiu
jocul nostru secret de-a
eu sunt tu şi tu eşti eu;

dar în limba mea,
traducerea nu ar putea fi
mai clară de atât.

eu te agăţ cu durerea mea
exact acolo unde te doare.

vreau să fii tu
magicianul meu perfect
căruia să îi pot da
tot noroiul meu preţios

dacă rădăcini nu simt că merit
să îmi crească în inima ta.

te agăţ
şi mă plâng
că lanţurile
cu care te leg de mine
mă strâng de gât.

normal:
eu nu mai pot respira
şi tu nu mai ai spaţiu
să îmi faci respiraţie gură la gură.

măcar aşa mai pot să mă regăsesc
pe mine în inima ta înmugurită:

când îmi iau distanţă.

eu devin tu
şi mă împrietenesc sincer
cu umbrele

pentru că, chiar şi dincolo de lumină,
chiar şi când îţi sunt întuneric,
chiar şi când trec prin sufletul tău ca un uragan -

tu îmi eşti mai drag ca orice.

Friday, November 4, 2011

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu

usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?

Thursday, November 3, 2011

fuziune

tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

suntem două baloane de săpun
născute împreună.

suflete siameze.

al meu şi al tău
se confundă
într-un vis
în care ne spunem de trei ori, ca o rugăciune,
că de fapt suntem învăluiţi de somn. că tot ce trăim acum
nu-i nimic mai mult decât o simulare a existenţei.
o copie nereuşită a cine eşti tu şi a cine voi deveni eu.

repetăm întruna cuvintele astea,
de ne rămân nod în gât
ca un refren în gândul unui afon

dar nu ne trezim.

nu se ţipă în visul ăsta
pentru că, nu-i aşa? este cel mai frumos vis
pe care l-aş fi putut visa eu despre tine
şi cea mai împlinită fantezie pe care tu ai fi putut-o imagina
despre cum m-ai creşte tu pe mine.

of, vechea idilă
dintre mâinile brutarului şi aluatul proaspăt!

şi visul ăsta, visul ăsta
în care suntem mai fericiţi
dacă dormin în continuare
şi ne facem că trăim împreună
pân’ la adânci bătrâneţi,
visul ăsta atât de feeric
încât nu ne mai trebuie
fructele necoapte ale arborelui de adevăr

devine coşmar numai când, uneori,
observăm cu stupoare
timp de o miime de secundă
că nu putem fugi.

în orice caz, nu putem fugi
în direcţii opuse
că doar tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

ni s-au lipit tălpile
unuia de celalalt,
de suflete siameze ce suntem.
de întreg ce formăm noi împreună:
un eu mai complet decât mine
şi un tu mai perfect decât tine.

ce-i drept, am putea ţipa în coşmarul ăsta.
am putea ţipa ca un nebun
când moare pe tabla de şah,
dar aşa nu reuşim decât să ne asurzim pe noi înşine.

încercăm mai bine să ne facem linişte.
împreună. împreună dincolo de timp.
ne facem că nu observăm
cum ne frângem
chiar şi sub greutatea zgomotului alb
dintre noi.

ne dăm reciproc şah mat
şi nu mai câştigă nimeni -

aşa nu riscăm să pierdem nimic.

Sunday, October 30, 2011

teritoriul meu

eu sunt un şantier în lucru
şi mă construiesc din lumină.
cresc şi devin incandescentă.

trăiesc
alături de prieteni
între care pot
ridica pământul pe umeri
iar, cu antrenament, pot chiar
refuza să îmi pătez ochii
cu lacrimi care nu îmi aparţin.

am avut atâtea de învăţat!
poate nu ştiu cât fac
doi cu doi, dar în mod sigur
am înţeles cum se creează un univers
din particule care nu respectă
nici cele mai de bază legi ale fizicii.

ştiu cum e să fii om
şi să tot încerci să te împrieteneşti cu ceaţa.

uite-aşa, recitindu-mi bucuria pe faţă
şi recunoscându-mi iubirea
în zâmbetul cuiva drag,
îmi amintesc parcă din altă viaţă:
conturându-mi fiinţa cu raze de căldură
şi îndepărtându-mă de tine înăuntrul meu,
adânc până unde îmi puteam simţi
aripile,
atunci am trasat graniţele teritoriului meu

şi nu-i nevoie să am centura neagră
în magia cuvintelor
ca să-mi dau seama
că sunt binevenită aici
şi tu eşti doar un val
care se leagănă când în mine, când în afara mea
până îmi dau voie să îmi întind aripile -
te pătrez la distanţa potrivită şi

zbor.

Thursday, October 27, 2011

povara

îmi atârni în spinare
tu şi urmele tale
încă proaspete în pământul
fertil al inimii mele
pe jumătate plivite.

îmi atârni în spinare
tu şi obiectele tale magice.
tu şi tovarăşii tăi de drum.
tu şi călătoria ta iniţiatică
prin păduri greşite, cu o destinaţie
străină scopurilor mele.

îmi atârn eu mie în spinare
de-a lungul basmului ăstuia
pe care mi l-ai mâzgălit în grabă
pe un perete din peşteră.
mă încovoi de la greutatea
adăugată prin prea multă atenţie
la fiecare miligram de durere.

tu mi-ai fost morfină
atâta timp
şi mă îngrozeşte faptul
că acum îmi eşti pe terminate.

îmi atârn în spinare
eu şi coşmarul cumpărat cu tona.
eu şi tu şi toţi tovarăşii tăi de drum.
eu şi tu şi obiectele tale magice.
eu şi tu şi tot ce fur de la viaţă.
eu şi tu şi atenţia prea multă
la fiecare miligram de durere.
la fiecare sutime de miligram de tine.

eu şi tu

şi mirarea mea
că îmi vine să plătesc
cu viaţa
pentru toate bogăţiile
pe care abia le mai pot duce.

împreună

alături de voi
mă îmbrac în prezenţă.

*

poate că amintirile mi se lipesc pe ochi
şi pare că mă înţeleg pe mine mai bine
aşa, într-o zi banală
cu soarele banal ca o monedă de 10 bani
pe cerul banal ca un perete nevăruit
între mine şi lume.

copilăriile mele neplânse
mă înţeapa încă, da.
şi totuşi, acum este altfel.

eu sunt
mai transparentă decât am fost vreodată.
mă aflu
alături de mai multe inimi decât am cunoscut vreodată.

frigul nu trece prin haina groasă
din împletituri şi vise împărtăşite
dimineaţa.

iar dacă primul destin
mi l-am scris la opt ani, să rimeze
cuvintele de om mare
pe care incă nu le înţelegeam

şi dacă acum cad din nou
în aceeaşi groapă
pe care cândva nici nu o vedeam -

pot păstra foaia asta mâzgălită din fiinţa mea
undeva, într-o cutie din abanos plină cu lucruri preţioase

şi mă răzgândesc.

am tot ceea ce caut.
dimineaţa este tot ceea ce mă prefac că visez.
voi rămâneţi lângă mine
când eu încerc din greu să mă lipesc de absenţa
cuiva căruia a pleca nu îi trece nici prin gând.

*

uneori mă poreclesc singurătate

ca şi cum aş fi închisă fără niciun lacăt
după gratiile creativităţii.

uneori, de dragul seminţelor, plâng
când îndrăznesc să mă bucur de fruct

şi uneori râd a omniscienţă
când, aşa cum mă aşteptam,
într-o toamnă, florile se ofilesc
şi în grădina sufletului meu.
ţin sus şi tare că nu mai am încredere
în grădinar.

uneori mă condamn
la îngheţ
prin fuga departe
de miile de flăcări mici
pe care le-am primit
cadou.

*

şi, uneori, mă uit în oglindă
şi văd
că am primit câte o bucăţică de aură
din atâţia sori, încât
chiar dacă mă înţeapă o sută de copilării neplânse,
nici nu am de ce să pun problema
frigului

iar grădinarul mi-a dăruit o grădină
mai bogată, mai vie
decât raiul
însă tot ce e viu moare
şi rămân eu, fotografie a tot ce a fost vreodată bun în viaţă
şi voi, atâtea grădini
şi atâtea flăcări în inimă.

*

chiar când îmi tac cântecul,
voi îmi sunteţi
cel mai frumos ritm.

Wednesday, October 26, 2011

punctul pe i

poate uneori e util să-mi fie frig.

cum altfel s-ar putea pretinde
că iarna e un anotimp ca oricare altul
şi că oamenii sănătoşi au nevoie
să se bată cu bulgări de zăpadă din când în când?

cum altfel mi-aş putea eu dărui crăciunul?

*

bagi cuţitul în rană.

nu îl roteşti
şi nu îmi cunoşti
numele complet.

tu doar aduni
doi plus doi,
eu plus el
la puterea o mie
una minus mine.

*

mă smulgi din metafora mea.

îmi aminteşti că mă ofer ofrandă
leoaicei mele interioare.

*

cuvinte şi atât.

cuvinte după care vine potopul
chiar dacă eu nu ştiu încă
ce-i ăla curcubeu.

cuvinte care nu se împletesc frumos cu înţelesul.
cuvinte care se numesc pe sine de-a dreptul.

aceleaşi cuvinte
de care am fugit atâta timp
ca un iepuraş
rămas fără joben.

*

uneori e util să pui punctul pe i
fix acolo unde-i iubire.

chiar dacă ustură puţin tăcerea
când se sperie floarea din mine
că de-acum gata cu joaca, or să afle toţi
că eu sunt cactus
şi înţep pe oricine mă mângâie.

chiar dacă din metafora caldă
îmi rămâne numai un gust de rece
şi îmi miroase a scuze deshumate.

*

eu nu sunt stripteuză.
nu ştiu să-mi dezbrac măştile
graţios.

aşa că uneori, da, uneori îmi face bine
să scoţi untul din sufletul meu
c-aşa poate voi gusta puţin din mine însămi
şi voi înţelege, în sfârşit, cum pot fi eu
hrănitoare.

Monday, October 24, 2011

iubăreţii

noi ne lipim
ca acadeaua de limba copilului.
acum facem parte unul din celălalt
şi împreună formăm aurora boreală a sufletului.
arătăm spectaculos aşa, înfriguraţi împreună,
cea mai tare atracţie de la polul nord
atâta timp cât rămânem
împletiţi ca două fire într-un mărţişor
că asta-i tradiţia, chiar dacă 1 martie vine purtând şal de zăpadă
şi inimă de gheaţă.

ne înnodăm mâinile să ne ţinem de cald
şi eu îmi brodez umerii tăi pe pânza braţelor mele
să mă păcălesc că nu sunt singură.
ţie îţi place bâlciul
cu mulţimea de culori vii şi arome
aşa că nu zici nu
când eu te invit la un dans cu eternitatea.
minţi că-ţi place coreografia
ca să te aleg pe tine pentru încă un pas.

doar ne ştim de atâta timp!
ne putem recita unul pe celălalt
dintr-o suflare, ca pe o poezie
repetată de mii de ori în faţă musafirilor.
ne ştim pe dinafară.
părţile în care rimăm sunt cele mai uşoare.
suntem dulci când ne potrivim la sfârşitul rândului.
ne ştim pe dinafară
chiar mai bine în locurile unde nu rimăm,
cuvintele dificile, împrumutate,
când ne stăm unul altuia pe limbă, greu de pronunţat
şi cu atât mai greu de înţeles.
sunt părţile pe care le-am greşit şi repetat ani de zile
încât acum ne ies perfecte
şi ochiului neexperimentat i-ar părea că ştim despre ce vorbim.
că am trecut peste trecut
şi cu atât mai mult peste viitor.

noi suntem iubăreţii.
ne închidem în paranteză
şi dăm factor comun.
când pe alocuri suntem numere prime,
dăm factor comun existenţa
numai ca să pară că încă avem
un argument cât de cât valid
să respirăm acelaşi aer.

noi suntem prieteni
până dincolo de moarte

căci se asortează minunat
pânza umerilor mei
cu acul de argint al braţelor tale -

doar ne ştim de atâta timp
şi nu în fiecare zi găseşti aşa ceva!

ar fi inacceptabil să ne încheiem şi noi ca orice poveste.

Sunday, October 23, 2011

leagăn

tu îmi eşti leagăn.

deşi uneori inima-mi scârţâie
la unison cu a ta,

clipele mi se îndulcesc
alături de tine

căci mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza
marea la piept.

tu te faci orizont tangibil
şi eu învăţ să fiu soare.

mă fac una cu pământul
unei poezii fericite fără cuvinte

măcar pentru momentul ăsta
de viaţă crudă
când ne ştim unul altuia destinul pe nume

şi, deşi nisipul mi-e aspru sub unghie,
deşi gândesc că ar fi mai înţelept
să-mi pun geamandură undeva aproape de malul sentimentelor
şi să renunţ,
deşi mă ştiu pe dinafară ca o ghicitoare veche
iar rezolvarea cea mai de bun simţ ar fi să înot înapoi
afară din furtună -

te las să mă conţii
ca fătul care îi permite mamei
să îi fie acasă
măcar pentru o secundă în plus.

timpul tău îmi conturează fiinţa.

oare tu nu ştii că din ritmul tău
eu îmi compun sonata vieţii?

tu respiri împreună cu mine
şi eu trăiesc, trăiesc
dincolo de zile senine şi ploi.
trăiesc ca şi cum nu ar conta decât
clipa asta când “astăzi” se dilată,
când tu îmi eşti ieri şi mâine şi aer şi suflet.

când tu îmi eşti leagăn
şi îmi permiţi măcar pentru o clipă
dorinţa
de a îţi fi şi eu, la rândul meu, vânt.

ne unduim împreună
sus, jos, stânga, dreapta, înăuntru, în afară
şi de vreme ce ne suntem vapor unul celuilalt,
nu mai contează că eu nu ştiu să înaintez înot
sau că tu ai executat mişcările atât de amplu
încât ai făcut febră musculară
dinainte de a nu mai simti solul sub picioare.

nu mai contează că mi-am julit tălpile
în scoicile tale care de altfel mi-au atras ochii naivi de copil din prima zi.
nu mai contează că te trag de cămaşă ca un puşti de grădiniţă
şi îţi cer să fii de aur. să mă păcăleşti că eu îţi sunt piatră filosofală.

nimic nu mai contează
aici şi acum, cât tu mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza marea la piept
iar valurile mele şi respiraţia ta
se împletesc într-un cântec.

nu mă mai deranjează că uneori îmi ţipi la ureche
că, de fapt, noi suntem un cuvânt predestinat
liniştii.

tu îmi eşti leagăn
şi nu mai vreau să ştiu nimic altceva.

Friday, October 21, 2011

liniştea din ritm

Pe ritm de tobe,
dăm tare muzica sufletului.
Ne mişcăm dincolo de viteză.
Noi ne întâmplăm vieţii
împreună.
Ne întâmplăm aici şi acum
ca un buchet de flori sălbatice.
Când nu îmi rămâne timp să caut,
găsesc liniştea
dintre două bătăi ale inimii mele
în consonanţă cu pulsul tuturor.
Renunţ la umbrelă
într-un uragan de prietenie.
Parcă şi vântul meditează
înăuntrul meu.
Parcă şi ciocârliile
îşi armonizează cântecul
împăcându-şi aterizarea cu zborul.
Uite-aşa, îmi împac şi eu
umbra cu lumina
sub formă de dans.
Nu mai contează că afară
întunericul se foieşte în patul cerului.
Eu îmi sunt pământ. Fac tratat de pace
cu mine însămi
şi îmi cresc rădăcini înăuntrul fiinţei.
Mă nasc din propriul pântec
ca un mugure
care învaţă să sfideze botanica.

Thursday, October 20, 2011

cu sange rece

nu-i nimic
ca ma gatesti la foc mic,
nicio problema
ca ma lasi sa fierb in suc propriu
desi mi-ai promis
ca ma vei acompania cu degetele tale de pianist
si papilele tale gustative de oenolog
chiar si cand ma ard.

te rog, nici nu te gandi sa-ti ceri iertare;
ar fi prea mult
sa privesti intr-o oglinda murdara
si sa te recunosti
usor, ca printr-un vis lucid,
inca real in proiectiile mele, inca viu
chiar cand eu sunt alba la fata
si-mi creste-n piept
luna rece in loc de inima.

nu, tu stai linistit
ca-ti sunt prea recunoscatoare
si eu, ca un om care orbeste la varsta a treia
si refuza sa invete braille,
iti spun sa nu te chinui cu durerile mele, ca tu esti prea frumos
sa mi te alaturi
intr-o zi ca asta, imbracata in pijamale
mancand popcorn la un film de duzina
cu sperantele mele nepieptanate
in loc de prieteni. in loc de tine.

nu-i nimic-
ca tu n-ai vrut sa ma ranesti niciodata
si, pentru dumnezeu, nu-ti face nici cea mai mica problema
pentru cutitul manjit in rosu pe care-l tii in mana;
c-asa se taie rosiile iarna
si doar tu stii ca nici in povestea mea nu era scris
sa ma-mbalsamezi intr-o raza de soare
pana ma vindec
si devin imuna la arsuri.

nu-ti face griji -
asa sunt eu, o imortela:
eterna si
cu seva uscandu-mi-se in ochi
inainte ca tu sa-ti dai seama
ca ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

alături

braţelor şi picioarelor mele
le-o ia gura pe dinainte
iar umerii mei sfidează liniştea încăperii
cu vanitatea formei lor ca un semn de întrebare.

cer socoteală
cuiva absent şi care a picat testul de omnipotenţă,
cer socoteală că te-am cunoscut pe tine.

pe tine cu ţările tale fără graniţe.
pe tine cu lumea asta nouă mie
unde dacă vorbim aceeaşi limbă, suntem surori
şi dacă iubeşti, îţi dai voie să fii verb
pentru cel de lângă tine.
verbul din centrul unei poezii.

eu doar spun o poveste.
predau istorie personală.
nimic rău
într-un duş cu stropi de eliberare,
nu?

dar iată că tu
mi-ai privit adverbele exagerate
şi poate ai înţeles
mimica substantivelor mele nerostite.

tu

cu ţările tale fără graniţe,
tu cu lumea asta nouă mie
unde dacă vorbim aceeaşi limbă, suntem surori
şi dacă iubeşti, îţi dai voie să fii verb
pentru cel de lângă tine -

mă vezi
pe mine, aparent personajul negativ al scenariului.
prin lentila fumurie a ochilor mei;
mă vezi pe mine
cu degetele mele speriate
că eu sunt detaliul care a stricat basmul

şi mă îmbrăţişezi

de parcă nu ar conta că eu
am cerut socoteală cuiva absent
că te-am cunoscut pe tine.

Tuesday, October 18, 2011

destinaţia iniţială

mă apropii de dimineaţă.

merg în ritmul muzicii.
dansez cu drumul
şi fac febră musculară.

mă opresc în ceea ce credeam că este
un luminiş
dar luna se uită cruciş la mine.

visul mi se scurge
în boabe de transpiraţie
pe frunte.

ceea ce părea plăcut la atingere
nu-i nimic mai mult
decât o urdoare

şi iarba din pădurea
de peste nouă mări şi nouă ţări
spre care am călătorit eu toată viaţa

nu miroase ca acuarelele
de care m-am îndrăgostit.

peisajul trece prin patru anotimpuri prestabilite.
se naşte şi moare, renaşte şi moare
oricât de artistă m-aş simţi eu.

vântul se ceartă cu frunzele
şi copacii nu stau să îi pictez.

chiar aici vreau să fiu?

chiar aici, în pădurea asta încâlcită
pătată de rouă şi plină de animale sălbatice
în care am ajuns
vreau să fiu eu
cu degetele mele de pictoriţă şi ochii mei prea sensibili la asortări şi nuanţe?

mă trezesc.

încetul cu încetul, urez bun venit mirosului de cafea
în fiinţa mea
şi încetul cu încetul, caut paleta mea cu acuarele
printre tufişuri.şi spini de trandafir.

poate îmi voi picta o cărare.

Wednesday, October 12, 2011

suflete împletite

ne punem împreună nuanţele
şi, din haosul de nepotriviri,
descoperim un degradė.
ne asortăm, aşa, cu ritmurile noastre diferite
şi nasturii încheiaţi asimetric la jacheta iubirii.
ne găsim unul pe celălalt în starea de căutare
iar războiul
ne învaţă cum să ţinem de cald.

când privim dincolo de prim-plan,
suntem suflete împletite.

dacă acceptăm invitaţia de ne regiza viaţa
cu recuzita asta la mâna a doua
şi buget limitat,
iată cât de frumos îngenunchează peisajul
ca o decizie potrivită în fundal!

Friday, October 7, 2011

statuie de gheaţă

e drept, din când în când împietresc.
mă împletesc cu nemişcarea
şi mă fac una cu frigul
de parcă aş uita cine sunt eu.

mi se înfioară braţele
de absenţa umerilor tăi
iar picioarele mi se luptă
să ducă greutatea
relaţiilor multiple dintre noi
într-un singur pas.

doamne, tu măcar realizezi
că eu trebuie să mizez
pe un singur pas
pentru a ieşi din labirint?

noi avem pretenţia
să ne ovaţioneze mulţimea
pentru o capodoperă de privire

care să trasmită şi iubirea divină
şi revizuirea scenariului de viaţă
şi prospedţimea învăţării curcubeu
după furtună
şi prietenia cu acei oameni din public
care le dau cu tifla visurilor mele.

îmi pierd echilibrul.

mă prăbuşesc sub povara
de a îţi da voie
să fii totul pentru mine.
îmi atârnă pe spinare
sacii plini-ochi cu antonime balast
culese din maldărul de roluri
pe care le joci în viaţa mea

şi mă cocoşez sub tot ceea ce însemni
tu pentru mine.

*

îmi amintesc că sunt gheaţă, nu statuie de piatră.
este în firea mea să sufăr de hipotermie sufletească.
primesc frigul în măduva oaselor
iar carnea şi sângele meu plâng pe furiş-
o încordare uscată a lacrimilor.

pe măsură ce îmi amintesc că sunt gheaţă, fac un duş de lumină.
mă topesc, mă topesc, mă topesc până devin lac
şi deodată hotărăsc să curg, curg, curg
printre toate pietrele. curg în jurul tău, dincolo de tine
cu povestea ta mâzgălită neglijent între rândurile destinului meu.
curg printre spectatorii scenetei mele
care îţî sunt ţie prieteni, iubite sau cel puţin
raze de soare într-o dimineaţă de iarnă.

privesc înapoi şi observ că eu am trecut de multe alte pietre în drumul meu,
am trecut de multe cataracte, de confluenţe la care nici nu speram,
am trecut de insule întregi. şi iată că încă fac valuri.
trăiesc în mine peşti, ţipari şi crapi
de care poate nici nu ştiu şi care nu s-ar fi născut fără mine.

*

eu sunt.

curg printre pietre
aşa cum sunt, eu
cu mirosul şi gustul meu
care nu se pot defini.

păstrez totuşi o urmă de gând
despre coreografia complicată
pe care trebuie să o dansez cu tine
de pe prea multe poziţii în acelaşi timp.

se conturează o întrebare
pe cerul frunţii mele
şi ridic din umeri
de parcă acest simplu gest
ar fi artistic în sine:

cum să fac?

*

acum nu mai sunt statuie de gheaţă
aşa că îmi iau cât timp am nevoie:
las întrebarea să se coacă
până cade din copacul sufletului meu

şi, mai curând decât speram, devin conştientă
că sunt apă.
deşi uneori mă lovesc de pietre,
îmi potolesc setea cu mine însămi.

dacă îmi urmez curenţii,
voi curge mai departe, voi curge
până în ocean.

eu sunt responsabilă pentru valurile pe care le fac.

nici mai mult, nici mai puţin.

Wednesday, October 5, 2011

şcoala de oameni descurcăreţi

când eram mică, mi-am tatual soarele pe partea interioară a pleoapelor.

ai putea tu, te rog, să stingi puţin lumina? arată-mi că sunt Om şi pe întuneric.

atinge-mă cum mângâie pământul umerii lui Atlas dacă asta-i procedura,

dar, te rog, scoate-mă caldă din oceanul Arctic pe care singură l-am plâns

îndelung, de-au avut timp gheţarii să se formeze înăuntrul meu.



cu mare plăcere!

dar ştii, domnişoară Amaretto, eu îs cam mulţumit de lumină-

mai ales lumina aia bolnăvicioasă, care îţi merge la suflet,

aia caldă de se pune la vata pe băţ.

te invit mai bine să topim gheţarii împreună

şi să facem analizele chimice ale otrăvii primordiale din care ţi-ai ţesut frigul.

iar dacă nu vrei să analizăm, putem să ne îmbrăţişăm vieţile

şi să învăţăm împreună cum se trăieşte.

iar dacă vreodată, oricând, se emite un avetisment de uragan în tine,

simte-te liberă să mă chemi în ajutor şi voi veni cu dragă inimă

la orice oră în afară de momentele când ai cu adevărat nevoie.


şi ce fac atunci când, în mod inevitabil, mi te voi tatua pe tine

pe cord deschis cu anestezic la care sunt alergică?

am voie să te iubesc? pot să îţi ofer cadou viaţa mea în alte cuvinte?

măcar aşa, de împrumut. şi tu să te împrieteneşti cu mine

şi să-mi fii şi bibliotecar în oraşul emoţiei celei mai puternice

pe care am simţit-o de când m-am născut şi, hai te rog, fii-mi şi

ghid în muzeul istoriei tale, măcar în încăperile accesibile publicului larg.

da, da, fii-mi tu zi şi noapte şi inimă şi umbră şi soare şi lună

şi sevă şi secetă, fii tu eu în locul meu ca să pot învăţa să mă iubesc pe mine

sau cel puţîn

arată-mi câte o bucăţică din lacrimile tale

când sunt împrejurările de aşa natură, de mă aflu alături de tine în momentul

în care te uiţi în oglindă ca să înveţi cum să îi priveşti pe cei de care ai grijă.


nţ! ar fi prea neortodox.

eu trăiesc o viaţă de sfânt, împărţită clar pe compartimente,

iar în fiecare dimineaţă curăţ fiecare cutiuţă, adaug categorii şi subcategorii

şi notiţe de subsol şi

referinţe bibliografice care să arate de unde mi-am cumpărat

fiecare haină de blană în care îmi îmbrac deciziile.

ai încredere în mine!

dar eu nu îţi voi spune nici măcar într-o urmă din parfumul unei silabe

dacă îmi arunc ziua şi noaptea şi inima şi umbra şi soarele şi luna şi seva şi seceta

între rândurile scenariului tău,

toate făcute ghemotoc de şerveţel cu care îmi şterg nasul în timpul liber

când nu tre’ să pretind că te-aş ajuta cu dragă inima şi la orice oră

să câştigi vreun Oscar cu piesa ta de doi bani.



(pauză pentru efect dramatic. terapeutul îşi va conduce cu căldură

clienta în arena cu lei. imperiul roman încă e la modă în inconştient.)



descurcă-te!



lacrimile nu-şi au rostul, că doar mă aplaudă o armată de oameni simpatici.

în cuvinte mă înec.

metaforele mi se sălbăticesc într-o doară, c-aşa poate înving leii de una singură.

acuarelele îşi bat joc de mine.

plastilina am modelat-o până s-a autodresat să mă modeleze ea pe mine.

notele muzicale au fugit de pe portativul fiinţei mele.



(linişte.

everything has been said in the fine print.)

Monday, October 3, 2011

îndrăgostită de o frunză

te-am văzut verde.
mai viu decât mă aşteptam.
oare nu ai înţeles cât de mult
însemnai tu cu sufletul tău plin de sevă
pentru o daltonistă ca mine?

dar uite că se face toamnă.
devii ruginiu
şi e de aşteptat ca eu să trag concluzia
că există ceva fundamental greşit
în compoziţia ochilor mei:
prea multe lacrimi şi prea puţini fotoreceptori, nu crezi?

este vina mea
că am sperat să laşi tu de la tine
o amprentă de nemurire
pe inima mea leneşă.

dar iată că tu te-ai făcut ruginiu
cum credeam eu în copilărie
că trebuie să arate frunzele.
te-ai învechit. faci economie la fotosinteză
pe seama mea.
te bate vântul de treci prin mine
şi mi se fixează frigul distanţei dintre noi
în oase.

cândva mi-ai urat bun-venit
în entuziasmul tău de iulie,
dar acum vine iarna
şi amintirea căldurii tale
se face una cu pământul.

eu n-am fost de acord cu asta.

tu nu ştii? mi-am pariat viaţa
pe colţul unei nervuri din miezul tău
şi acum e prea târziu să-mi spui

că ai şi alte anotimpuri,
că din când în când te lasă rece
gheaţa pe care alunec eu, că n-am decât
să-mi rup picioarele unei emoţii

şi nici eu nu te-am avertizat
că atunci când mi-am fracturat iubirea,
mi te-am pus pe tine ghips
aşa, frunză verde cum te-am cunoscut cândva;
acum sunt îndrăgostită de seva ta
şi nu mai contează că ne uscăm împreună:

învăţ de la tine să fiu îngrăşământ natural, deşi nu mai cred în viaţă.

tre’ să le dau şi celorlalţi o şansă
de a se descompune
cum mă descompun eu alături de tine
şi să le răspund cum mi-ai raspuns tu mie,
că aşa-i lumea încă dinainte de timp:

te naşti ca să mori şi mori ca să îi naşti pe alţii
pe care îi blestemi exact cu aceleaşi cuvinte.
te îndrăgosteşti de ţi se sfarâmă picioarele sub greutatea iubirii
şi nu mai poţi să pleci.

ca norul când plouă

mă destram.

ca un ghem de aţă
ajuns scamă.

ca norul când plouă.

singură.

*

nu găsesc cărarea întortocheată exact cum le place paşilor mei.
eu nu sunt arhitect peisagist, iar pădurarul a murit.

pădurea putrezeşte înăuntrul meu
şi eu mă dau cu parfumul tău preferat.

*

tu cu toate stelele tale în frunte
nu te dovedeşti nici pe departe util
ca vânzătoarele.

vânzătoarele care ştiu când eşti la ciclu.
vânzătoarele care ştiu când plângi.

tu îţi vinzi sufletul. vânzătoarele vând şerveţele.

ele au cinstea întipărită pe faţă.
uşa deschisă şi rafturile la vedere.
“două pachete, vă rog!”, se grăbeşte clienta din faţă
şi vezi teancul cum scade. se goleşte raftul
sincer şi firesc.

sufletul nu se vede, nu îl poţi pipăi, nici miros nu are
iar tu mi-ai dat sufletul tău nepreţuit, fără instrucţiuni,
all-inclusive pe termen ridicol de nelimitat.

în felul ăsta, cu toate facultăţile şi cu toate tehnicile atent studiate,
ai neglijat să îndrepţi degetul arătător spre un simplu raft
şi să ma avertizezi: “E pe terminate.
Fie că mai am un miligram sau o tonă din mine însumi
pentru tine, să-ţi pun pansament pe trecutul plin de puroi -
sufletul meu este finit. Un segment de curbă, nicidecum o dreaptă.”

*

cu toate oftările tale care s-au sincronizat vreodată perfect cu ale mele,
vânzătoarele sunt incomparabil mai nobile
decât tine.

“un pachet de şerveţele, vă rog!”, cer răguşită, cu o lacrimă neruşinată pe obraz.
“da”, stă un minut întreg cu mine să îmi numere restul
şi nu a pretins niciodată că i-ar păsa.

tu, la dracu’, m-ai invitat să te invit să îmi fii curcubeu!
dar acum mă uiţi
ca fotograful care-şi vede de viaţa lui
după ce a câştigat premiul pulitzer pentru fotografia
unui strop de ploaie alunecând pe bărbia de asfalt a cerului.

nu îţi pasă.

până la următoarea fotografie,
din partea ta n-am decât să mă destram
în singurătate, ca norul când plouă.

pun pariu că îţi miroase a proaspăt când încui uşa după mine!

Saturday, October 1, 2011

vulnerabilitate

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie.
sǎ am încredere cǎ m-ai prinde
pe salteaua unui cuvânt
şi cǎ m-ai ţine în braţe
pânǎ mi-ar reveni culoarea în obrajii poeziei.

vreau sǎ ştiu fǎrǎ urmǎ de îndoialǎ
cǎ dacǎ m-aş frânge în faţa ta
ca o aripǎ uzatǎ,
tu mi-ai aminti cǎ am zburat.
mi-ai ţipa la ureche
dacǎ ar fi nevoie
pânǎ mi s-ar desface timpanele şi-ar deveni crâmpeie de muzicǎ,
pânǎ ţi s-ar face ţǎndǎri vocea şi s-ar transforma în iubire.
mi-ai aminti cǎ toatǎ viaţa, toatǎ viaţa mea a fost zbor
chiar dacǎ pentru a decola, a trebuit mai întâi sǎ mǎ târǎsc.

“ai fost noroi ca sǎ devii una cu zborul”, aşa am nevoie sǎ îmi spui.

şi eu m-aş învârti ca soarele, în jurul propriei axe
şi ţi-aş arǎta toate exploziile mele.
ţi-aş arǎta toate semnele de foc care mi-au rǎmas în mǎduva oaselor
şi care nu se vindecǎ doar cu puţinǎ cremǎ hidratantǎ din extract de seninǎtate.
ţi-aş spune cǎ mǎ fac piticǎ albǎ numai de fricǎ sǎ nu fiu gaurǎ neagrǎ.
ţi-aş spune cǎ îmi sunt mie însǎmi pluto şi nu îmi merit locul pe cer.

aş vrea sǎ îmi rǎsarǎ o lacrimǎ în priviri în loc de dimineaţǎ.
sǎ te trezeşti devreme, ca un copil entuziast al artei de a se mira.
sǎ-mi dezbrac uşor draperiile sufletului în faţa ta,
sǎ rǎmân goalǎ, eu cu norii mei şi trecutul meu la lumina cǎruia nu se poate citi
şi sǎ te rog, sǎ te rog din însǎşi sǎmânţa-flacǎrǎ din care m-am nǎscut:

“fii-mi licurici, te rog.
fii tu perna moale pe care scâncetul meu îşi poate odihni capul.
când mǎ cred doar un ecou palid,
fii-mi tu voce şi cântǎ-mǎ. cântǎ-mǎ pânǎ adorm. cântǎ-mǎ tare,
sǎ mi se trezeascǎ inima pentru totdeauna.
învaţǎ-mǎ sǎ dansez cu tine, cu mine, cu universul.”

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie
şi recunosc
cǎ vorbesc dincolo de gramatica bunului simţ
când te rog, te rog cu toatǎ fiinţa mea şi încǎ ceva din mine,

rǎmâi lângǎ mine toatǎ ziua şi spune-mi:
“te vǎd cu adevǎrat şi încǎ vreau sǎ te îmbrǎţişez cu privirea.
meritǎ sǎ continui sǎ te pictezi
şi cu noroi, şi cu foc, şi cu iubire.”

îndrǎgostire

îmi cade o petalǎ
în nectarul tǎu:

linişte de pian.

*

mi se scurge polenul
din inimǎ

când îmi amintesc
poveştile albinelor -

a te iubi
e semn cǎ încep
sǎ mǎ ofilesc.

*

te rog,
ghiceşte-mi în frunze

cǎ voi fi destul
de norocoasǎ

încât la iarnǎ
sǎ îmi rǎmânǎ încǎ vie

amprenta
într-un fagure de miere.

dragoste de octombrie

facem dragoste de ne cad frunzele
ruginite, sǎtule de viaţǎ.

folosesc cuvinte care taie
respiraţia şi cântecul pǎsǎrilor.
cuvinte înfrigurate
şi înfofolite în prea multe straturi
de metaforǎ.

ne prefacem în dragoste
într-un vis.

deschid o carte cu pagini îngǎlbenite
şi o ţin la întâmplare, cu susul în jos,
capul plecat puţin prea aproape -
sǎ creadǎ lumea cǎ am curajul
de a o citi.

sǎ crezi tu cǎ pur şi simplu
povestea-i alta.

cǎ nu aştept doar sǎ ne coacem.
sǎ cǎdem împreunǎ şi sǎ-mi cer scuze
cǎ te-ai lovit într-un bolovan
şi te-ai stricat din cauza mea.

*

ne îndrǎgostim de se-aduna norii la sfat
sǎ ne certe

sau eu ma îndrǎgostesc
de se rǎsfoieşte cerul
în degetul meu mic de la piciorul stâng
şi inventez un alt fel de ploaie:

spune-mi, miros deja a proaspǎt
sau mai e nevoie
de încǎ un minut, încǎ
o melodie din linişti şi tresǎriri?

*

tu eşti un munte şi eu nu sunt alpinist.
tu eşti piatrǎ şi eu nu sunt râu.
eu port un miracol în suflet şi tu nu
îmi impui sǎ fiu sfântǎ.

învǎţ sǎ-mi fac dumnezeu din iubire.

încetul cu încetul, cunosc fiecare culoare
şi, la lumina ta, nu mai vǎd dezolare
când privesc cum ne danseazǎ frunzele
un ultim dans înainte de a cǎdea.

iarna îmi pare acum doar un pretext
sǎ ne ţinem unul altuia de cald

şi-o sǎ-ţi fac aripi din zǎpadǎ, aşa sǎ ştii.
iar in timp ce-ti cos cu atenţie
fiecare ochi dintr-un fulg de nea,
o sǎ învǎţ şi eu sǎ zbor, aşa sǎ ştii.

Monday, September 26, 2011

rǎul absolut

oare nu ştii?

când nu se uitǎ nimeni
şi sunt în siguranţǎ
acoperitǎ cu o pǎturǎ de întuneric,

mǎ înfig în tine
şi te ung pe miezul meu fǎrâmicios
ca şi cum ai fi unt.

tu mi te supui;
eu te modelez ca plastilina
pe forma buzelor mele
pânǎ ne contopim

şi râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi ardem soarele care ne priveşte neputincios
cum nu îi mai lǎsǎm razele ultraviolete
sǎ ne cenzureze.
pentru mine încalci regulile de sǎnǎtate.
iar eu râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi mǎ simt prea importantǎ sǎ mai vǎd arsurile tale.

ne iubim pe tavan, ca pǎianjenii
încurcaţi unul în pânza celuilalt.
te iubesc cum îşi iubeşte pisica şoarecele.
ne iubim pe canapeaua cerului
pânǎ crapǎ stelele de ciudǎ
şi se fac ploaie de meteoriţi.

când îmi dau jos toate mǎştile
pânǎ la os şi încǎ puţin,

sunt gata sǎ desfiinţez universul.

te ţin în braţe
mai strâns
decât viteza luminii
împletitǎ cu axa timpului.

oare nu ştii?

am puterea
sǎ fac lunǎ din tine
pâna ameţeşti
de gustul meu.

dacǎ îmi dai drumul în jungla amazonianǎ a fiinţei mele,
te voi sfâşia ca pe o zi însoritǎ
întemniţatǎ într-o fotografie pentru o sutǎ unu ani.

tu eşti pata de culoare perfectǎ.
numǎrul care încheie şirul lui fibonacci
la nasturele cel mai de sus.
aşa sǎ ştii.

dacǎ îndrǎzneşti sǎ te joci cu mine,
o sǎ câştigi
totul, cu riscul de a îi lǎsa pe zei fǎrǎ adǎpost.
car eu rucsacul plin de vinovǎţie pân’ la refuz.
şi nu care cumva sǎ mǎ respingi, cǎ fac
tocǎniţǎ de vis din mine, sǎ vezi cum fierb
în sosul cuvintelor tale expirate.

aşa te storc pe tine
ca pe o boabǎ de strugure:
te iubesc. nici mai mult, nici mai puţin.
nu-i nevoie sǎ bat din picioare
sau sǎ las vânǎtǎi.
mǎ port uşoarǎ ca briza oceanului
înainte de tsunami
şi am grijǎ ca epicentrul sǎ parǎ a fi pe teritoriul tǎu.

am ajuns acasǎ? câte minute pânǎ mǎ iubeşti?

*

tu nici nu ştii.
aici firele de nisip nu nasc perle.
înǎuntrul meu, unde inima afonǎ
încearcǎ din greu sǎ batǎ ritmul pulsului tǎu,
perlele se deşirǎ pânǎ devin fire de nisip.
tu nici nu ştii cine sunt eu
pentru cǎ nimeni nu supravieţuieşte sǎ povesteascǎ.

tu nici nu ştii
pentru cǎ m-ai prins în cârlig
tocmai când eram mai vulnerabilǎ, suspendatǎ
între suibiect şi predicat. punct în mijlocul propoziţiei.

poate de asta te iubesc
dincolo de cuvintele frumoase
şi dincolo de felicitǎrile siropoase
pe care nu îmi permit sǎ mi le cumpǎr pentru tine.
da, undeva în miezul meu, unde sunt stricatǎ
de la grindina din toamna trecutǎ,
exact de asta te iubesc:

eşti cea mai elegantǎ şi mai de suflet
demonstraţie matematicǎ
a teoremei care afirmǎ cǎ eu sunt
rǎul absolut.

Thursday, September 22, 2011

artificii

îmi desenez viaţa
în praf de puşcă

de parcă fiecare
ceartă cu gravitaţia
mi-ar scurta aripile
cu câteva pene.

răstorn călimara inimă
de pătează tot caietul cerului
pentru c-aşa-s eu, născută năucă
din pântecul unui vis.

de fiecare dată când luna mă respinge
cu faţa ei de femeie bolnavă
şi de fiecare dată când dimineaţa
îmi dă o palmă la fund
şi de fiecare dată când mi se pare
că ţip pentru prima oară cu adevărat,

e semn că a venit timpul
să renasc.

îmi rescriu viaţa
întotdeauna
în cuvinte de foc.

Wednesday, September 21, 2011

cadou


Motto: “În seara asta îl iubesc pentru felul minunat în care mi-a dăruit pământul.” (Anais Nin)



mi-ai dăruit lumea cu toate
culorile sale văzute prin ochii mei
şi cu toate aromele sale
filtrate prin nările mele:

copilărie din mirosul proaspăt de ploaie
chiar dacă îl inspir într-un corp adult.
moarte cu gust de viaţă
şi entuziasm bolnăvicios de plăcut la atingere.

mă relaxez.

stau în faţa ta cu sufletul drept
şi pieptul meu, braţele mele,
obrajii mei şi poezia mea
devin o zi de sărbătoare

când îmi eşti tu alături -

prelungire a visului
sub formă de dimineaţă.
extensia ta
înăuntrul meu şi în amprentele mele.

mi-ai dăruit
ceva ce nu m-aş aştepta să găsesc
în natură, aşa cum se auzea ea
cu stropi de ploaie şi tunete în timpanele mele.
ceva ce nu mă aşteptam să primesc.

mi-ai dăruit un strop din tine
să îl amestec în aluatul
din care mă frământ pe mine -

doar o îmbucătură din prietenia ta
şi îmi coc o lume nouă,
o lume frumoasă care nu ar fi existat
fără tine.



“Fiecare prieten reprezintă o lume aparte în noi, o lume posibil nenăscută până când el soseşte în viaţa noastră, iar numai prin această întâlnire se naşte acea lume nouă."
(Anais Nin)

Saturday, September 17, 2011

Contorsionism emoţional

Fac tumbe sentimentale
pe salteaua inimii tale
sǎ câştig un bǎnuţ de iubire
din buzunarul ochilor tǎi.

Tu mǎ asculţi
la un stetoscop spiritual.
compunem împreunǎ o melodie
din sincopele pulsului meu
mult dupǎ ce au plecat spectatorii

iar ziua de lucru s-a încheiat.
Soarele şi-a luat concediu,
nopţii îi este încǎ lene
sǎ se dezbrace de apus
şi tu încǎ mǎ ţii de mânǎ
de parcǎ m-ai iubi.

Faci acrobaţii la trapezul visǎrii mele
sǎ-mi arǎţi cǎ se poate.

Cǎ existǎ într-adevǎr lumi
concurente, nu paralele,
unde toţi oamenii sunt într-adevǎr ok.
Lumi în care sunt binevenitǎ.

Dar eu ridic greutǎţi cu sufletul gol
şi nu îţi dau voie sǎ mǎ ajuţi prea mult
deşi liniştea mea ţipǎ sfâşietor dupǎ tine

iar tremurul din vocea mea
te îmbrǎţişeazǎ ferm când imigrezi ilegal
în numǎrul meu de jonglerie
cu amintiri pe post de mingi colorate.
Cu tine ca maestru de ceremonii

îndrǎgostit de gustul numelui meu.
Când îmi imaginez, mǎ înfior.

Mǎ strigi cu şoapte
care îmi mângâie timpanele.

Tu mǎ inviţi. Eu mǎ apropii.

Eu mǎ adǎpostesc sub acoperişul grijii tale.
Tu mǎ laşi sǎ dorm între zâmbetele tale
şi îmi râşneşti cafea din boabe de prietenie

la temperatura potrivitǎ -
dar eu mǎ frig intenţionat. Sunt o pǎcǎtoasǎ
care ţi-a rǎpit respiraţia. sunt o mascǎ
excesiv de convingǎtoare.
Sunt sfârşitul lumii, ultima furtunǎ
care începe cu un curcubeu.
Sunt nǎscutǎ ca o hainǎ nouǎ luatǎ pe dos.
Lumina mea contagioasǎ şi incurabilǎ
este fulger. Îndreptat spre tine.

Uite-aşa, fac contorsionism emoţional:
încerc sǎ îmi prind atriumul drept
între degetele piciorului stâng
şi sǎ-mi smulg inima din piept
când vreau sǎ îţi mulţumesc

pentru cǎ tu eşti eroul
care a salvat viaţa unui ucigaş

şi nu sunt sigurǎ cǎ eu pot într-adevǎr
sǎ mǎ împac cu gravitaţia, sǎ sar
într-o lume concurentǎ
unde aş reciti povestea de la început

şi de data asta sǎ fiu
personajul pozitiv.

Când simt cǎ îţi datorez viaţa
mi-e teamǎ sǎ nu te rǎsplǎtesc
cu un cuţit de colecţie între coaste.

zâmbetul cerului

apusul îşi încreţeşte fruntea:
cerul sǎu nu îşi poate pǎstra lumina
mult timp. tot ce a reuşit în viaţǎ
a fost sǎ picteze nori, sǎ picteze nori
pânǎ s-a sǎturat de el ceaţa.
chiar şi aşa, a aruncat câte o metaforǎ în mare
ca un pescar excentric. ce-i drept, a prins mult
peşte uscat de apǎ şi însetat de iubire.
acum, îşi prinde luna în pǎr ca pe o agrafǎ de sidef,
îşi umezeşte buzele în nectarul rece al nopţii
şi se întinde încet şi împǎcat
pe linia orizontului, sǎ se odihneascǎ.

Thursday, September 15, 2011

Tuesday, September 13, 2011

emisfera potrivitǎ

cǎlǎtoresc sufleteşte.

dintr-o datǎ, la un ceai de emoţie cu tine,
îmi vine ideea cǎ mǎ aflu
exact unde mi se potrivesc amprentele cu mine însǎmi
şi ochii mi se asorteazǎ cu peisajul.

prima lunǎ din an
este într-adevǎr ianuarie.
ca orice om, încep
sugar care nu ştie
decât sǎ plângǎ
de frig. nici mǎcar nu plângeam corect.
îmi lǎsam lacrimile maidaneze
fiindcǎ mama nu m-a alǎptat
ca la carte, prin urmare eu am tras concluzia
cǎ tristeţea şi iubirea trebuie ţinute în lesǎ
pânǎ ajung singurǎ.

ca orice om, duc lunile şi anii.
uneori mǎ simt cocoşatǎ.
alteori am încredere.
şi uite-aşa, cresc
de-ţi ajung la piept, la umeri, mai sus, sus
nu pânǎ ating cerul, ci pânǎ sunt destul de eu
încât nu mai am nevoie sǎ ating cerul
sau sǎ trǎiesc în emisfera opusǎ consǎtenilor mei.

astǎzi renunţ în mod oficial
la limba mea arhaicǎ, bazatǎ pe un cod de antonime.

trǎiesc pe planeta potrivitǎ. am sufletul potrivit
şi inima cât sǎ încapǎ
într-un pahar pentru musafirii însetaţi şi mult-iubiţi
între paginile poveştii mele.

uite-aşa, nu mai sunt din plastilinǎ

cǎci mi-am fost pinocchio şi zâna cea bunǎ
mie însǎmi, la un ceai de emoţie cu tine:
încǎ o picǎturǎ, o îmbrǎţişare, o poezie fǎrǎ cuvinte

şi mergem mai departe. cǎlǎtorim sufleteşte
mereu în emisfera potrivitǎ.

Sunday, September 11, 2011

poezia fǎrǎ cuvinte

"
















"






*

pentru voi
nu pun cadou într-o cutie
sculptatǎ fin în abanos.

pentru voi
nu ambalez cutia cu grijǎ
şi nu fac fundǎ

atentǎ la simetrie
şi sǎ se asorteze între ele
nuanţele alese
pentru cadou, cutie,
hârtia de împachetat şi
fundǎ.

*

vouǎ vǎ dǎruiesc
sinele meu
învelit într-o
poezie fǎrǎ cuvinte.
melodie fǎrǎ note muzicale.
desen fǎrǎ pete de culoare.

dincolo de metaforele
pe care mi le ascut
cu iubire,

dincolo de simbolurile
şi alfabetul nou
pe care îl inventez,

dincolo de grǎdina
unde ud suflete
pe furiş, de fricǎ
sǎ nu fiu vǎzutǎ -

vouǎ vǎ dǎruiesc
clipa
când îmi dau seama
cǎ noi împreunǎ suntem poezia

iar cuvintele
şi chiar cele mai reuşite metafore,
doar umbre palide
ale sentimentelor prea nepreţuite
sǎ le închid într-o cutie sculptatǎ cu fineţe.
prea încǎpǎtoare
sǎ le ambalez în hârtie de împachetat.
prea importante sǎ le pun fundǎ.

*

vouǎ vǎ dǎruiesc
ceea ce vine natural
dupǎ ultimul sunet
al ultimei silabe
din ultimul cuvânt
al ultimului vers:

plenitudinea
care poate fi exprimatǎ
numai prin linişte.

*





"
















"

Saturday, September 10, 2011

titanic m-ar fi chemat (dacǎ cineva m-ar fi vǎzut imposibil de scufundat)

arunci cu amintiri stricate în mine
de parcǎ am fi la circ.
de parcǎ ar fi jucǎrii şi de parcǎ eu aş fi clovn
şi ar trebui sǎ le prind cu îndemânare.
sǎ jonglez cu lacrimile perfect, încât sǎ nu cadǎ nici una
şi, de fapt, sǎ nici nu mai fie lacrimi.
apeşi trǎgaciul trecutului
ca şi cum ar fi un pistol cu apǎ
şi copilul din mine ar fi de aşteptat sǎ se bucure
de puţinǎ rǎcoare în vara canicularǎ a vieţii adulte.
oare nu mai ştii
cǎ eu am avut multe lecţii de învǎţat
înaintea celei despre zâmbet?
poţi oare sǎ uiţi
cǎ nu-mi stǎtea în fire sǎ fiu de plastic?
eu eram o pǎpuşǎ de vatǎ
şi în jurul meu, parcǎ numai furtunǎ -
furtunǎ oarbǎ
care mǎ vedea defectǎ din nǎscare şi nedemnǎ
de un ochi de pace.

aşa cǎ te rog, nu-mi cere acum
sǎ lansez bǎrcuţe din hârtie pe râul nostalgiei.

Tuesday, September 6, 2011

tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald

de mǎtase nu eşti.
nimic din vocea ta
nu sunǎ a cântecul ciocârliei.
nu îţi strǎluceşte sufletul
atât de tare
încât publicul sǎ-ţi aplaude umbra
înainte sǎ apari tu pe scena
vieţii lor.

iar în ce mǎ priveşte, nici mǎcar
nu faci parte din scenariu.
te-ai rǎtǎcit tu, rochie din material textil
pânǎ sub genunchi şi cu mâneci scurte
printre vrafurile de recuzitǎ.
nu am nevoie de tine, dar din politeţe
te car în valiza mea modestǎ
şi în fiecare zi atârni puţin mai greu

pentru cǎ nu am lecţii de la tine
de purtat ca pe nişte bijuterii.
pentru cǎ nici nu ne ştim bine
numele inimii
una celeilalte.
pentru cǎ eşti prea lungǎ pentru o petrecere de searǎ
şi prea scurtǎ pentru o iarnǎ supǎratǎ pe oasele mele.

nu am ce face cu tine.
nu vreau tema pentru acasǎ
de a te îngriji.
tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald
aşa cǎ de ce sǎ mǎ descurc eu
cu moliile care şi-au fǎcut cuib
în relaţia noastrǎ nepurtatǎ vreodatǎ?

te rog, lasǎ-mǎ-n pace
sǎ fac numai paturile
în care m-am odihnit
şi sǎ plǎtesc numai recuzita
care, dacǎ nu face parte din scenariul iniţial,
mǎcar îmi rescrie viaţa cu un final mai fericit.

tu nu mi-ai fost niciodatǎ
nici mamǎ, nici geamandurǎ pe marea spumoasǎ,
nici iubit, nici prietenǎ cu un castron de supǎ fierbinte când m-am îmbolnǎvit.
nici zgomot nu mi-ai fost, nici linişte.

aşa cǎ te rog,
lasǎ-mǎ sǎ-mi vǎd
de spectacolul meu
fǎrǎ pauze de care nu am nevoie
luate de dragul iluziilor tale.

Monday, September 5, 2011

punctul sensibil

îţi arǎt un deget
al cuvântului cheie
din haiku-ul meu
şi mǎ rog sǎ nu râzi.

ne alungim, eu şi cuvintele,
ne alungim cu neruşinare
ca şi cum timpul şi spaţiul
ne-ar aparţine.
ca şi cum lumânǎrile
de pe tortul de ziua de naştere
ar însemna cǎ mi se cuvin mie
toţi anii.

big bang în inima mea.

nu mai suntem copii.
acum ştii ce riscuri implicǎ
o explozie.
acum înţeleg ce înseamnǎ
sǎ mǎ nasc.

îţi dau ţie
cuvântul cheie
din haiku-ul ǎsta mediocru
care este viaţa mea -

sǎ vedem ce faci cu el.

sǎ vedem dacǎ reuşeşti
sǎ îmi descifrezi
metafora

în timp ce eu tremur
dezbrǎcatǎ lingvistic,
la mila ta

cǎci m-am nǎscut din cuvântul ǎsta
şi m-am înmormântat în metafora asta,
sǎ vedem dacǎ mǎ vei iubi suficient
încât sǎ nu îmi rescrii
punctul sensibil în pumnul tǎu
aproape strâns.

ascunsǎ în spatele tǎcerii

eu nu ştiu. eu numai scriu.

eu nu ştiu ce înseamnǎ
sǎ îmi furnice norii în inimǎ
o ploaie dǎtǎtoare de viaţǎ
şi braţele tale, umbrela
sufletului meu.

eu numai scriu
cǎ-mi miroase a proaspǎt.

iar dacǎ mǎ provoci
cu întrebǎri al cǎror rǎspuns
ar durea prea mult,
o sǎ dau din umeri
şi-o sǎ mǎ prefac
cǎ n-am simţul mirosului.
cǎ l-am înlocuit demult cu simţul
mǎsurii.

*

eu nu ştiu ce înseamnǎ dragostea
ca scafandrul
care, dupǎ ce şi-a petrecut o viaţǎ de om sub apǎ,
a înţeles cǎ nu îi cunoaşte formula
şi are dureri de cap când încearcǎ
sǎ se defineascǎ pe sine printr-o reacţie chimicǎ
universal valabilǎ.

eu numai scriu
într-o poezie pe care mi-e fricǎ
sǎ o citeascǎ persoana nepotrivitǎ,
numai scriu cǎ
mǎ scufund în sufletul tǎu
şi aşa învǎţ eu
arta de a respira cu adevǎrat.

atât am nevoie de la tine:
sǎ mǎ însoţeşti mut şi viu,
ca un curent cald
care nu mǎ ia la interogatoriu.
te rog, nu îmi rǎpi euforia de a înota
cu definiţii ştiinţifice ale lumii mele subiective
de poveste în care îmi eşti co-autor.

*

eu nu ştiu dacǎ mi-a ieşit
o poezie de dragoste
în loc de a învǎţa corect lecţia.
eu numai cânt
ascunsǎ în spatele tǎcerii

ca şi cum aş fi o floare
care intuieşte cel mai bine
unde sǎ înfloreascǎ

şi cât de fertil este solul
inimii tale!

Saturday, September 3, 2011

bulgǎri de bucurie

uite
cum ning cuvintele
pe paginǎ
de ne umplem pânǎ la inimǎ.
strǎluceşte totul
atât de tare încât mǎ tem
sǎ priveşti cu ochiul liber
cum te iubesc.
uite,
s-au închis şcolile
şi bisericile şi bǎncile
pe foaia de hârtie,
norii au rǎmas muţi de uimire
deşi eu ştiu, ca un cadou secret de crǎciun,
cǎ mai e de nins, mai e mult,
atât de mult încât nu ştiu cum
se mai poate ninge în fulgi mǎrunţi.
uite
cât mǎ bucur de tine;
eu şi copiii îmbrǎcaţi în lânǎ groasǎ.
noi nu avem timp sǎ ne fie frig.
eu nu am loc de tine sǎ îmi fie
tulburǎtor de frig.
uite,
se şterge cerneala de atâta fericire
şi putem sǎ renaştem.
mǎcar pentru un minut
lung cât universul,
te rog
hai cu mine! sǎ facem bulgǎri de zǎpadǎ
cât încǎ ne mai e iubirea albǎ, hai
sǎ facem din bulgǎri un om de zǎpadǎ
care sǎ ningǎ, sǎ ningǎ din el însuşi
cuvinte pe paginǎ
de sǎ ne intre pânǎ în adâncul sufletului
şi sǎ nu ne mai topim niciodatǎ
pentru cǎ ne-am vizitat unul pe celǎlalt
acolo unde nu mai rǎmǎsese nimic de spus
şi totuşi încǎ ningea, ningea,
ningeam eu în tine şi tu în mine
sǎ se gǎseascǎ universul pe sine
între noi.

Friday, September 2, 2011

cine te crezi




cine te crezi
de-mi mânjeşti clipele
cu labele sufletului tǎu
murdare de noroi?

cine te crezi
de mi te furişezi aşa
pe sub ochi
şi-mi intri prin efracţie
în pacea interioarǎ?
tu nu ştii sǎ mergi pe vârfuri
şi cu atât mai puţin
sǎ strângi dupǎ tine
vrafurile de amintiri
pe care le-ai dǎrâmat
din biblioteca empatiei mele.

oare tu nu ai miros sǎ simţi
aroma de rǎşinǎ întǎritǎ
a vieţii mele
trǎite în linişte
cu toate acele de brad
şi toţi câinii
care mi s-au pişat vreodatǎ la rǎdǎcinǎ?
arta de a trǎi o stǎpânesc
ca jongleurul
care habar n-are cum
reuşeşte sǎ prindǎ mingile de fiecare datǎ.
oare tu încǎ n-ai înţeles
cǎ eu mǎ pricep cel mai bine
la trucul magic de a fi eu însǎmi?

cine te crezi
tu cu aşii tǎi din mânecǎ
şi plǎmânii care au nevoie
de cercetǎri ştiinţifice amǎnunţite
înainte sǎ îşi dea consimţǎmântul
vezi-doamne informat
pentru a respira?




Thursday, September 1, 2011

tristeţe



înot contra curentului
spre un ocean mai liniştit

deşi mǎ doare sǎ îţi spun
ca din senin
cǎ nu sunt sigurǎ dacǎ mai cred
în linia orizontului
care ţi se încreţeşte pe faţǎ când îmi zâmbeşti
şi te doare sǎ îmi asculţi
cântecul ǎsta de lebǎdǎ
pe care tu nu vrei sǎ îl auzi
iar gâtlejul meu se împotriveşte sǎ-l cânte.

înot contra curentului
pentru cǎ am învǎţat de la tine
cǎ aşa cresc
mai puternicǎ, mai frumoasǎ
de fiecare datǎ când îmi las sufletul
sǎ nǎpârleascǎ
fiindc-aşa-s anotimpurile.

vin şi trec.

gâtul tǎu se înnoadǎ
cu vocea mea
şi ne suntem dragi unul altuia
cum îi este vaporul naufragiatului
şi pânza, vaporului.
vaporul îşi iubeşte pânza
chiar şi când nu i se dǎ voie
sǎ o picteze.

aşa cǎ mǎ molipsesc
de rǎul tǎu de mare
cum şi urechile tale
s-au lǎsat rǎpite
de nisipul claustrofob
prins în scoica mea:

ne înţelegem
printre suspinele valurilor.
îmi adǎposteşti
cântecul afon de lebǎdǎ
în inima ta
şi eu îţi primesc
orizontul strâmb, tangibil
în amprentele unei poezii.

navigǎm demult împreunǎ.
uneori suntem atât de flǎmânzi
încât ne sǎturǎm cu câteva îmbucǎturi

împǎrţim tristeţea
ca pe ultima felie de pâine
între noi, doi pescari ghinionişti

şi ai naibii de creativi
în a gǎsi liniştea
chiar între douǎ acorduri
la chitara pierderii.




Wednesday, August 31, 2011

pacifism




tu mǎ tai cu sabia
şi eu te ung
ca pe o felie de pâine
cu o lingurǎ de cuvinte în loc de unt.
tu eşti sarea şi piperul vieţii;
eu, doar o îmbucǎturǎ de desert
pentru un diabetic.

mǎ mir de mirarea mea
când îţi spun “te rog” şi “mulţumesc”
fǎrǎ niciun efect …
ca şi cum nu aş şti
unde duce pacifismul din mijlocul unui trib canibal
iar tu de mult ai eliminat din dietǎ
straniu de multe alimente, aşa, din principiu
şi solidaritate cu cei care ţi-au spus
cǎ omul e mǎsura tuturor lucrurilor
la masa de searǎ.

refuz sǎ îmi cer scuze
când îţi rǎmâne
o fâşie necoaptǎ
din inima mea
agǎţatǎ între dinţi
iar tu îmi faci moralǎ
pentru lipsa mea de politeţe.



Sunday, August 28, 2011

luptele Pandorei



un fir de nisip
îmi intrǎ în suflet

iar eu nu sunt scoicǎ.

*

parcǎ nu mai sunt eu
de când cuvintele tale
se zbat în timpanele mele

ca zgomotul alb
dintr-o canǎ goalǎ
pe care copil fiind
îl confundasem
cu bucuria mǎrii.

*

am crescut mare

iar istoria noastrǎ impreunǎ
e ca elasticul:

poveste lungǎ
cu trecut ridicol de scurt.

lung-metraj
cu o singurǎ replicǎ
sincerǎ.

iubirea mea pentru tine,
pata de culoare
rǎtǎcitǎ într-un film alb-negru.

am crescut mare.
trebuie sǎ mǎ supun
legilor fizicii
aşa cum le defineşti tu.

nu altfel. nu facem compromis.

*

relaţia noastrǎ
rǎmâne într-o cutie
exagerat de voluminoasǎ
din carton

pe care
scrie cu litere de tipar
“fragil”

şi mi-e atât de fricǎ
sǎ o deschid,

încât mai bine
mǎ deghizez în scoicǎ
şi nu plâng
spuma de şampanie
alungatǎ din sticlǎ de sǎrbǎtori -

sǎ crezi cǎ m-am vindecat
de tine.