tragipoetica

mă scald în sunete
îngemănate

dar în mâna care ține stiloul
nevăzut suspină sângele
cu dor de duet
fără orchestră

la fereastră așteaptă
o lume nouă în fiecare secundă
razele de soare alunecă
pe mine ca pe un tobogan
cad pe hârtie moale
înfloresc

îmi plouă
sunt pământul însetat
care dăruiește până la
ultimul strop
mi se ciocnesc ideile nori
și tună
în genunchii mei furtuna
abia începe
și deja s-au curățat sate întregi
ca să iasă grădina asta
din semințe și visuri

poeziile sunt semințe dragii mei
le poartă vântul sau ba
uneori cinci cuvinte se întâlnesc
în locul și momentul potrivit
și întregul univers se schimbă

dar cunoașteți voi oare
oamenii din care s-au născut cuvintele
cum stau singuri cu o sfâșie de hârtie companie
observatori din exil
ai anatomiei unei iubiri
pe care prin natura poeticii
nu au dreptul să o atingă

sau s-ar spulbera iluzia
toată

Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.