Fluență

 

Îmi scufund corpul într-o limbă străină ca în mare.

Valuri de sens şi raze de lumină nou născută

mi se joacă în păr, împletindu-se. Muşchii

îmi devin din ce în ce mai moi, mai uşori, mai neatenţi,

legănaţi la sânul transparent de albastru. 

Imponderabilitatea mi se trezeşte leneşă

în oase, în sânge, în umeri, în gâtlej, 

în braţe,

se recunoaşte în nisipul fin de care nu mai trebuie 

să îmi lipesc tălpile speriate.

După ani de înot şi febră musculară,

plutesc prin cuvinte. Sunt acasă în curgerea perpetuă.

Mă deschid fără să ştiu ce voi spune

şi din prezent, răsar

în nuanţe în care încă nu mă cunoşteam

adineauri

şi merg adânc

şi ştiu exact pietricica şlefuită de râul strămoş

la care vreau să ajung.

O ating dintr-o respiraţie.

Mi se potriveşte în mână

ca pielea din palmă.

Curg mai departe fără să privesc înapoi.

 

copilărie pe vârful limbii

 

cu mirosul de mare

între degetele de la picioare

caleidoscop de amintiri

corcoduşele monede şi gura pungă

cuvintele din ea

niciodată de dragoste

dar atâta vară încăpea

în pielea mea de copil

lângă tine ...

 

Să vină licuricii

Îmi străluceşte muzica

peste tot

pe sub piele,

se lasă auzită

ca un secret prost păstrat,

îmi curge muzica râu 

pe sub pietre

iar şi iar, răbdătoare până le face nisip

şi liniştea de după devine mătăsoasă

şi eu mă trezesc transfornată

în pădure.

Timpul se dilată,

intră în el lumina lunii

şi îl strică, îi cresc timpului aripi

şi nu mai ştiu când,

dar îmi amintesc cu tot corpul de ce.

 

 

 

Nemărginire

 

Ziua de vară

ca o mărgea de zahăr pe punctul de a se topi

într-un şirag prea lung.

Ochii lipiţi de somn

musafir nepoftit după-amiaza

când ea mă aşteaptă

să îi fiu cană de apă rece în deşert.

Gustul cafelei de automat,

mai mult spumă şi idee decât gust,

cu un grad prea fierbinte

pentru clipa asta în care soarele

îmi mângâie părul cu toate razele tentacule.

Dar cât spaţiu neîngrădit în jurul meu!

Sunt o păpădie 

când află că poate să zboare

în sute de direcţii deodată.

Singura limită de mişcare-viaţă 

este marginea elastică a sufletului meu.

Mă împrietenesc cu adierea caldă

care îmi suflă în cafea.

 

Obraz

 

râurile

şi peste râuri ploile

şi pământul inundat

şi oamenii înecaţi care nu s-au îndurat

să-şi abandoneze casele goale

în care cândva s-a râs împreună.

Calendarul fără zile

 

Ce înseamnă timpul

într-o lume fără lumină?

Un perete zgâriat

la un braţ întins distanţă.

Numeri adânciturile

şi intonezi incantaţiile

cu vocea potrivită

ca o flacără

care ţâşneşte din tine

pentru că înăuntru deja a ars

totul.

Ţii ritualurile

ca la carte,

cioburi de control

într-un univers care se sparge,

dar e atâta vid, atâta tăcere

între stele,

încât n-ai ce vedea decât praf 

stelar şi ceaţă

dacă îţi faci curaj să deschizi ochii.

 

Speranța

 

Să mă prind cu două degete

de aţa balonului

atât de natural,

să îmi devină prelungire firească 

a trupului,

o topire a durerii în alb,

să devin odată cu balonul

uşor, tot mai uşor,

să las în urmă seismele

şi furtunile

şi să îmi rămână pielea numai zbor,

să mă ia dincolo de tot ce nu este balonul,

să mai zăbovesc doar pe buzele de copil

care încă mai suflă bule colorate de săpun

şi să mă sparg într-un moment de răcoare

într-o zi de vară cu arşiţă,

să se termine poezia şi să fiu doar eu,

liniştea delicioasă rămasă pe limbă ...

 

Foșnet

 

Senină:

- Privirea 

prin care detaliile prindeau viaţă

şi viaţa prindea culoare.

- Tu care abia începeai să cunoşti soarele din tine

pentru că ţi-ai petrecut ani întregi, oră de oră,

ştergându-ţi norii de pe cer, rupându-i 

în bucăţi de senzaţie, amintire şi uitare,

dansând cu bucăţile de nor din tine

în perpetua încercare să creezi din ele altceva,

lumină

care să pătrundă prin alte furtuni ca ale tale,

să ajungă în miez.

- Grădina în plină floare

şi trişti copacii

care încă mai cresc

din inima ta

tăcută.

 

nu striga

 

furtuna este un spaţiu sacru.

trebuie să intri singur în ea

şi să te descalţi la intrare.

să faci loc primitor în ochii tăi

pentru firele de nisip şi cioburile de gheaţă

care intrând

îţi vor întinde spectrul vizibil ca pe un elastic,

îţi vor face lumina mai moale,

îţi vor smulge viziunea din rădăcini.

în timp, dacă stai perfect nemişcat

şi o simţi cum te locuieşte

ca pe o casă abandonată,

îţi vor creşte sub unghii seminţe de pace ...

dar pentru momentul ăsta ca un coşmar

care cuprinde întreaga istorie a omenirii

şi se desfăşoară în câteva secunde,

este numai despre furtună

şi despre ce îţi spui ca să pui un picior în faţa celuilalt

prin carnea ei de frig, de unul singur, 

cu ochii plini de tot ce doare

nevăzând un capăt spre care să te îndrepţi. 

Melodia curge și își leagănă izvorul

[Audio pe fundal de kalimba]

 

 

 

Mătasea lunii

se aşază cărare

călare pe mare,

să tot mergi

pe lumina sunetului rotund

până în pânzele albe

ale zorilor. 

instinctul de supraversuire

 

curg prin mine valuri de cuvânt

care au fost cândva unde

şi s-au născut dintr-o picătură de ploaie.

aprilie închide ochii

pregătit să hiberneze

în timp ce florile care i-au ieşit 

pe pielea de pământ

se deschid din ce în ce mai mult

în faţa soarelui.

cum altfel, dacă las să zburde prin mine

idei care nu se vedeau pe sine

prin povestea opacă despre a face

fructe sau nimic?

cum altfel, dacă le mângâi zilnic

cu raze de prezenţă?

într-un minut se poate naşte

o lume întreagă de culori

nemaivăzute

sau nimic - iar uneori există poezie

în siesta unui cuvânt care nu se vrea

decât actul vocii de a fi

- de a se auzi -

o picătură de ploaie - o sămânţă -

punctul şi virgula 

din care mereu vor mai vui

valuri vii de vers

oricât de noapte cu lună nouă;

 

exercițiu de imaginație

 

imaginează-ţi că eşti pinul din dreapta jos

din pădurea dintr-un cristal

o sclipire de viaţă 

şi eternitate în aceeaşi respiraţie

imaginează-ţi că eşti lupa care aduce soarele

nereuşind decât să provoace arsuri

şi deziluzie

imaginează-ţi că eşti o grădină întreagă

sculptată într-un măr mic decojit

imaginează-ţi că eşti o limbă moartă

în care s-au scris râuri de istorie 

în care nimeni nu îşi mai spune "te iubesc"

imaginează-ţi că eşti poezie

abandonată la jumătate

şi că nimic în lumea asta

nu a grăit vreodată

mai mult decât tine

imaginează-ţi că eşti gerar

şi cine are inimă să te cunoască

în mai multe lumini

ştie că tu eşti şi vară

 

Înrozire

 

Vine vremea celei de-a doua ierni

când totul trebuie să înmugurească

după sălbatica inimă 

a grădinăresei.

Când nu mai e timp pe pământ

pentru înfrigurarea gheţii

ori pentru florile ei perfecţioniste,

te aşezi confortabil în tine.

Respiri soarele 

uitat ca o pată încăpăţânată

într-un colţ din fiinţa ta pe care te-ai străduit

prea din greu şi prea mult să nu îl vezi.

Îţi înghiţi curajul ca pe o pastilă amară

şi expiri muzică.

Laşi să ţi se golească plămânii

de critici şi de aplauze.

Laşi să se limpezească oceanele în tine

şi devii aroma, culoarea, textura senină

pe care ţi-ai scris-o în măruntaie

de când te ştii, 

de când nici nu înţelegeai

că ce îţi dictau alţii 

e zumzet de tăceri fără conţinut.

Vine vremea celei de-a doua ierni -

te vei transforma, poate, într-un cireş înflorit

sau într-un val care umple clipa de viaţă

până la refuz, până te vei spulbera în picături rebele

de simfonie. 

 

Melodie (pregătiri de primăvară)

 

Roua

începe

cu frigul.

Ne ştim

prin corpurile încordate

şi foile albe din noi

din care am construit ziduri

pentru că asediul

s-a întâmplat

cu adevărat.

Ne vedem

prin aceste ferestre murdare, cuvintele

în limbi care nu se lasă

domesticite.

Ne vedem!

Curăţăm termopanul 

cu spumă de întrebări

şi răbdare.

Din inimile noastre

se întind mugurii,

o grădină către cealaltă

ne mişcăm uşor în lumina soarelui.

Din frig

ne facem picături de rouă

şi curgem 

una spre cealaltă, fără grabă.

 

Șoc

 

Emoţia, râu umflat

de ploaie - perdea groasă 

din stropi de cuvânt -

zăboveşte o vreme

să-şi odihnească undele tulburi

până se înseninează.

Îmi simt malurile corpului

ca pe un contur de aer şi piele

în care curând vor încăpea din nou

frunzele căzute de gând

şi tremurul luminii oglindite.

 

Poezia

 

pentru că m-am înfăşat în poezie

când nu aveam piele

pentru că am născut poezie vie

când era secetă 

şi încă mă ştiam pom nefructifer

pentru că poezia e fereastră 

şi uşă şi strângere de mână

mă întind către tine

lichidă ca o metaforă

şi sper să mă primeşti

în casa ta de oaspeţi

ca pe o oglindă

în care te poţi vedea şi ierta

în care te poţi iubi 

puţin mai mult

decât ieri

 

ochiul e pui de zare

 

cu inima despădurită

cu vocea secată

cum să spui

clar pe tărâmul ceţii

că nu-ţi mai e senin cu nimeni

că ţi s-au înserat cuvintele

că vrei doar să vină licuricii

fără să îi momeşti 

 

Un corp cu toate ușile încuiate

 

Într-un corp cu toate uşile încuiate,

în alertă

de singurătate,

are loc durerea să ricoşeze 

de pereţii din carne,

are ecou paranoia

când o hrăneşte la sân mama linişte.

Ferestrele se încordează 

în poziţie de drepţi

dar tot se face curent,

tot se albesc

părul şi copacii dezgoliţi,

tot acelaşi e refrenul 

la care se întoarce inima

indiferent cât de profund

ai avut noroc să respiri de data asta.

 

Doruri terestre

Vreau să curg 

ca luna din fluviu în mare,

topită de un val înalt,

descompusă în lumini, 

să rămână doar un cântec

din mine.

Dar, asemeni lunii, sunt piatră

ruptă din mine 

de-o altă piatră, hoinară, 

nu de moliciunea hrănitoare, rotundă,

de care mi-e sete. 

Stau de pază

să nu lovească întunericul prea tare

în moalele capului

pământul, bătrân corp căruia îi cad pădurile.

Curgerea vie în care aş fi vrut să pier

din iubirea mea se naşte.

Acolo unde eu nu ating decât cu o rază

înfloreşte mareea 

dătătoare de dans şi de viaţă.

Căutări asimetrice

 

Călătoria nedorită

 

Am călcat în apele murdare ale propriului trecut,

m-am privit în acea oglindă 

ca printr-un întuneric brusc

care face ochii să doară şi inima să vrea

să fugă din piept. Să vrea şi să stea şi să

constelaţie de adevăruri care nu se asortează

dar merg împreună.

Am trecut încet şi împreună

prin apele murdare ale trecutului meu singură.

Tu ai ieşit fără de pată. Eu am ieşit mai întreagă

decât când m-am născut deja decupată în formă de trebuie. 

Acum te privesc printr-un cer mai senin.

Acum mă simt dincolo de carne,

o suflare de viaţă care continuă

şi devine propria melodie. 

cuvântul ăla care nu există în altă limbă

 

mă umplu de muzică

până la refuz.

până dincolo de bunul simţ.

până la tine.

o să-mi fac o barcă de hârtie

dintr-o pagină de murakami

o să-mi cântăresc sufletul

în balanţa speranţei

şi dacă pot 

eu cu petele de trecut

care nu sunt lumină

o să mă aşez în poziţie de fetus

în barcă

şi-o să plutesc pe râul styx

să îţi aud vocea

dând naştere unui singur cuvânt

n o u

până atunci

te privesc prin melodia

de sub degetele mele

bucata asta de timp împodobit

care nu ar exista

dacă nu ai fi fost tu.

ştii că ai lăsat în drumul tău 

urme de cântec?