Wednesday, April 8, 2015

ochi care dau cu zarul

şase-şase. poartă-n palatul gurii.
tăcerea te ţine-n şah
mat, umed, întins ca un covor roşu
să treacă toamna şi să-ţi arate destinul
tuturor fiinţelor dragi pe care le credeai verzi.

unu-doi. spune-mi că o să mai stai cu mine
când ploaia bate la uşa norilor,
când găseşti luni mai luminoase în jurul altor planete.
spune-mi că o să rămân cu tine
când îmi vine să fug cel mai repede ...

ochii mei sunt stele căzătoare. pâlpâie
la întunericul solstiţiului de iarnă,
se strâng de frig în jurul focului
îngheţat în inima ta prea îmblânzită
de primăveri impare şi de prea multe petale
de margaretă când nu te-a iubit ...

ochii mei dau cu zarul
goi în faţa ta
şi nu ştiu dacă şi de data asta
voi câştiga
sau dacă nu cumva
pierdem amândoi
atunci când câştig
şi ies zâmbitoare pe poarta din fier ruginit
cu cicatricile ascunse
şi lacrimile bolnave de uscăciune ...

Friday, April 3, 2015

mozaicul

e greu să fii o imagine a întregului
din bucăţi sparte, vise sculptate pe sfert
şi ochi pe jumătate înlăcrimaţi.
parcă mă doare capul
de la ţipetele culorilor incompatibile
dintre noi,
o mirodenie la care m-am lăcomit
cu pofta diabeticului pentru zahăr
şi pe care tu n-ai mai apucat să o guşti
nici măcar cu vârful limbii ochiului tău stâng
să mă pârască inimii
că te-am iubit prea mult în timp ce te uram,
că te-am dispreţuit cu un sloi de gheaţă în loc de inimă
în timp ce te îndrăgeam şi plantam seminţe după seminţe
ca să-mi creşti tu şi numai tu în suflet, draga mea ...
am fost geloasă pentru pământul fertil
din care nu aş fi acceptat să se ridice
nimeni alta decât tine
şi te-am admirat pentru lumina ta de lună
ce-mi părea prea palidă, dar după care râvneam
cu poftă de gravidă în nopţile în care te bucurai în secret,
ca o lună nouă ce eşti ...
ah, mozaicul, mozaicul din care am furat o piesă
când eram mică
n-a mai fost întregit niciodată
de nimeni,
iar de când ai plecat tu
simt cum mă deşir ca un fir de aţă veche
din bucata pe care am şterpelit-o ca hoaţa
şi pe care, ca proasta, am crezut că are rost
să ţi-o înapoiez
când tu imediat, fredonând, puseseşi în loc
o umbră, să-ţi fie noroc
de odihnă şi pace ...