Tuesday, May 31, 2016

înalta trădare

cândva demult
aveam verdele hotărât al frunzelor în plămâni
cândva demult
tu îmi erai soare şi conştiinţa mi-a aţipit
şi-am uitat ce-i ăla timp
cândva demult

de atunci
m-ai fiert la foc mic în iubire prea mare
până mi-au apărut vânătăi de zâmbet
pe genunchii în care stăteam fără să-mi dau seama
şi de atunci
numele tău pe buzele mele
are gust de sfârşit şi de pământ şi de nimic

dar parcă n-aş pleca încă de-aici
pentru că îmi miroase a ploaie inima
şi mi-e poftă de curcubeu
dar nu de orice curcubeu
mi-e poftă şi mi-e viaţă numai de curcubeul
care se ghiceşte între frunzele arămii
cu care umbra ta mi-a acoperit inima

cândva demult
aveam verdele hotrât al frunzelor în plămâni
şi foşnea cu vocea ta
dar acum sunt doar vânătăi de zâmbet în moalele capului
şi muşcături turbate din miezul de ceaţă al stomacului
şi eu nu vreau să plec vreodată de-aici
pentru că îmi miroase a ploaie
şi mirosul de ploaie este cel mai curcubeu cadou pe care îl voi primi
şi eu aş prefera să mor aici
între braţele tale arămii ca nişte frunze strânse peste sufletul meu
care a uitat că înainte de tine el era curcubeu

Sunday, May 29, 2016

cine face fotosinteza



scurg vulcanul din suflet
picătură de lavă
cu picătură de lavă
până când din el creşte
o bucurie simplă de sevă.

aşa înfloresc miracolele
ca nişte păpădii
care, neştiindu-şi locul,
îşi lansează în vânt
seminţele de lumină

când îmi asum
responsabilitatea
să răsar.

ce surpriză, când
sufletului meu (h)rănit
aerul îi răspunde cu verde.

ce artă, a zâmbi până când
ochii îmi sunt doar tulpini
către mugurii de iubire

şi Văd, în sfârşit,
picăturile de lavă
în loc de vulcan.


Friday, May 27, 2016

Lor

Din carnea şi sângele meu fac portretul
lor, al celor pentru care ţin soarele pe umeri
chiar şi când se înnegreşte în miez ca o gaură.

Lor, celor care din umbrele lor au împletit
leagăn pentru lumina mea,
le promit
că voi fi răsărit şi mâine
cu miros de cafea şi de curcubeu proaspăt.

Wednesday, May 25, 2016

teren minat


faţă în faţă cu tine,
îmi înec paşii
ca pe nişte pisoi
mult iubiţi.

în spate, ei ar fi
victimele paşilor tăi
mai rapizi şi mai aritmici
decât ai mei,
nişte tigri
care nu îşi recunosc
strănepoţii.

la stânga, spre estul
care era cândva inima ta,
sunt doar ruine acum.
continuă doar un război rece
şi mă tem că din cauza ta
îmi va face pneumonie
istoria.

în faţă, pe cel mai drept drum,
mă aştepţi cu braţele deschise
ca nişte săbii îndrăgostite
de sângele curgându-mi pe obraji;
mi-e groază să te privesc în ochi
şi să îmi dau seama că a îi deschide
pe ai mei către tine
nu schimbă nimic, căci coşmarul
a evadat din noapte şi mi-a asediat
fiecare minut ca o coală de hârtie
goală de sens.

la dreapta, să fug cu prietenii spre alte zări
este ilegal în ţinutul gâtlejului tău
şi poate de asta dai drumul din lesă
tuturor gândurilor cu incisivi de ţipăt
să facă zdrenţe din mine
şi să le dăruiască cerşetorilor
drept experienţă coaptă
până i-a crescut zeamă de înţelepciune
în măruntaie.

înăuntru, explodează cerul
într-un tunet
şi eu, asurzită, mă prefac în confetti
de lumină la apus
sfâşiată de ghearele nopţii
din vocea ta plată.

nu am unde să mă duc. stau nudă în faţa ta, nemişcată
ca ideea unui copil pedepsit pentru că a respirat adânc.
virgină vestală dinainte de a mă naşte, doar veghez
ultimul foc din mine, să nu se stingă.

Monday, May 16, 2016

tsunami şi secetă



i.

vin peste mine
valuri domino
o dată cât un oftat al lunii modeste
şi data următoare cât lăcomia soarelui
cu os de nori între dinţi
şi urlet de om cu suflet bun în zâmbet.

mă înec în apele trădătoare
care curg pe lângă mine ca şi cum nici nu aş fi fost.
înotul îmi uită corpul ca pe o tradiţie desuetă
în vreme de război cu zeii de sare ai oceanului.

la vreme de furtună, ce provocare
să respir!


ii.

nimic.
un vid cald ca uterul unei mame imune la iubire.
aerul este o radieră şi totul se şterge ...
de la cel mai mic oftat până la cea mai oceanică lacrimă.
obrazul meu devine o dună de nisip.
nimic.
nimic prea mult.
doar setea surdă cu care m-am obişnuit.
doar dorul care nu mai doare la înălţimea timpului -
pentru că, între atâta nisip, îmi amintesc
fir cu fir, cât de piatră a fost sufletul meu
ca să ajung astăzi aici.




cuvinte târzii

culeg pentru tine cuvinte târzii
ca lacrimi din bărbia copacilor
care nu au ştiut să-şi îmbrăţişeze luna
cât era noapte.

îmi îndoi ochii
şi îmi modelez inima
pentru că acum mai am doar linişte
din care să îţi creez
aceste cuvinte târzii ... atât de goale de silabe
pe cât încărcate de sens.

mă întind spre tine
pe un vers ca o ramură subţire
şi mă prefac în umbra ta.
şi tac în cor cu lumina ta
mai pală decât aş fi vrut
şi mai preţioasă decât am ştiut.

mă sparg de malul trecutului ca un val.
mă împinge vântul către tine
şi renaşte în mine iubirea
... ca un cal troian?

stau la margine de drum şi culeg
zgomot alb pentru ieri
din praful rămas de pe tălpile tale;
nu am nimic nou să-ţi ofer;
doar că astăzi, pentru un minut, 
în onoarea ta -
întunericul de negrăit din gâtlejul meu
este Altfel.


Saturday, May 14, 2016

ADN-ul unui vis în timpul siestei


















În pântecul cerului, se ţes culorile viitoarei lumini
cernute printr-un nor. Se va naşte, rebelă,
trecând printre graniţe de ramuri înfrunzite şi cântec de pasăre
şi, poate, unele raze vor ajunge pe pământ
să scrie destinul cu numere romane.

Viaţa de sus în jos trece şi prin mine
ca un blestem binevenit. O caniculă care vrea,
când creşte mare, să se facă poezie,
să dea lumii-napoi înzecit, o meditaţie
de umbre la care să stai şi să te aştepţi
până devii un tu mai tu decât erai înainte.

Aşa cum fără orbi, nu există lumină adevărată,
nici fără nori nu există cer senin; dar uneori, dacă
priveşti până în inima de întuneric a soarelui la amiază,
vei observa cum se naşte întreaga lume 
din zdrenţe de ceaţă
din care, cu atenţie şi răbdare,
chiar tu poţi scrie un nou destin.









Foto: Raluca Dinescu

şase ani de căutare

şi nimic despre clipa când m-am simţit
mină de creion tocit la vârf şi la rimă.

şase ani şi am învăţat, quark cu quark,
că şi cristalele cresc -

tu ai gâsit seminţe de lumină
uitate adânc în pământul ochilor mei
şi eu le-am cusut, rază cu rază,
până am confecţionat un nou soare.

în şase ani de căutare
ai timp să-ţi tai mâinile
şi să sângerezi din suflet,
ai timp să nu îţi mai recunoşti amprentele
şi să-ţi dezmoşteneşti sistemul solar, construind altul ...

în şase ani, singurul lucru
de care nu ai timp, este să nu fi
cea mai importantă stea
măcar pe o faţetă a unui diamant
cu nume propriu şi spirit de strălucire.

în şase ani de căutare, se schimbă
până şi legile fizicii.

cântec pentru cel asurzit şi amuţit

al treilea război mondial deja s-a petrecut
în ochii tăi, dinainte de primul cuvânt,
dar după ce ai întins mâna
şi parcă ai simţit că aerul trebuia să fie
altfel decât mercurul dintr-un termometru spart
de prea multe stele şi prea multă durere.

condamnat la viaţă cu luna nouă plină de puroi în coaste,
te-ai folosit de un artificiu şi ţi-ai promis
într-o noapte de 1 ianuarie, să explodezi
şi să sperii toţi câinii mai vagabonzi decât tine
pe strada spre visurile care ţi-au fost furate.

te-ai dizolvat în plămânii duşmanului
ca o otravă care cândva a fost apă vie,
o iubire căreia i-a fost mai uşor să se prefacă
în nimic strălucitor decât în braţe deschise.

te privesc abia acum, prin oglinda transparentă
a timpului ca un râu crud, ce nu curge decât
spre ocean, pierzându-şi valurile şi uitându-şi izvorul;
abia astăzi te văd pe tine
în locul chipului meu de paria colorată
prea în afara conturului

şi eşti o poveste minunată în pântecul copacilor,
niciodată scrisă,
o pădure defrişată de dragul poluării.
un vis pierdut, necunoscut
doar de dragul tragediei ...

emoțională





vată de copilărie arsă
cu raze de soare pe obraji
și umbre de vis pe amiază

se întinde pe cer ca un iulie leneș
ce lungește ziua ca pe elastic,
doarme în prag, să nu mă împiedic
de furtună.

norilor le curg balele de zahăr
pe limba mea încărcată de poezie.
o mie de cuvinte îmi curg din trecut ca mătreața
dar tot ce contează este cât de diferit tăcem
la final.

Thursday, May 12, 2016

despre respect şi cai mov pe pereţi


eu văd lumea prin altă culoare decât tine.

complementaritatea noastră ţipă din irişi,
ţipă ţipătul ploii, ţipă pe acoperişul inimilor noastre
ca un câine căruia tocmai i-a murit omul.
ca un sens care şi-a pierdut viaţa şi acum umblă pe străzi,
suflet nud în căutare de carne şi de uitare şi de lumină.

toată treaba asta cu fâşiile diferite spintecate din maţe de alb
a devenit de-a dreptul existenţială între tine şi mine -
separaţi, surzi, bolnavi de singurătate-mpreună,
ne luăm la trântă pe sârma unei emoţii
cu echilibru şubred şi data de expirare trecută
de două secole şi-o stea norocoasă.

astăzi, tot ce vreau este să tăcem tăcerea lunii împreună.
să nu mai conteze plânsul norilor -
să avem inimi cu coajă de pepene
şi curajul să ne privim în ochi
când eu simt cai verzi în copaci
unde tu crezi că alăptezi mânji mov pe pereţi înguşti.

astăzi tot ce vreau este să şoptim în cor că niciunul dintre noi
nu cunoaşte încă lumea din tot albul sufletului,
dar nici nu o pângăreşte din tot mâlul braţelor uneori prea scurte
sau limbii uneori prea aspre şi agramate în lipsa de structură a Iubirii.

Saturday, May 7, 2016

labradorit

al şaptelea val de lumină
mi se sparge de fălci
şi mă udă cu spumă de zâmbet.