înalta trădare

cândva demult

aveam verdele hotărât al frunzelor în plămâni

cândva demult

tu îmi erai soare şi conştiinţa mi-a aţipit

şi-am uitat ce-i ăla timp

cândva demult

de atunci

m-ai fiert la foc mic în iubire prea mare

până mi-au apărut vânătăi de zâmbet

pe genunchii în care stăteam fără să-mi dau seama

şi de atunci

numele tău pe buzele mele

are gust de sfârşit şi de pământ şi de nimic

dar parcă n-aş pleca încă de-aici

pentru că îmi miroase a ploaie inima

şi mi-e poftă de curcubeu

dar nu de orice curcubeu

mi-e poftă şi mi-e viaţă numai de curcubeul

care se ghiceşte între frunzele arămii

cu care umbra ta mi-a acoperit inima

cândva demult

aveam verdele hotrât al frunzelor în plămâni

şi foşnea cu vocea ta

dar acum sunt doar vânătăi de zâmbet în moalele capului

şi muşcături turbate din miezul de ceaţă al stomacului

şi eu nu vreau să plec vreodată de-aici

pentru că îmi miroase a ploaie

şi mirosul de ploaie este cel mai curcubeu cadou pe care îl voi primi

şi eu aş prefera să mor aici

între braţele tale arămii ca nişte frunze strânse peste sufletul meu

care a uitat că înainte de tine el era curcubeu

cine face fotosinteza

scurg vulcanul din suflet

picătură de lavă

cu picătură de lavă

până când din el creşte

o bucurie simplă de sevă.

aşa înfloresc miracolele

ca nişte păpădii

care, neştiindu-şi locul,

îşi lansează în vânt

seminţele de lumină

când îmi asum

responsabilitatea

să răsar.

ce surpriză, când

sufletului meu (h)rănit

aerul îi răspunde cu verde.

ce artă, a zâmbi până când

ochii îmi sunt doar tulpini

către mugurii de iubire

şi Văd, în sfârşit,

picăturile de lavă

în loc de vulcan.

Lor

Din carnea şi sângele meu fac portretul

lor, al celor pentru care ţin soarele pe umeri

chiar şi când se înnegreşte în miez ca o gaură.

Lor, celor care din umbrele lor au împletit

leagăn pentru lumina mea,

le promit

că voi fi răsărit şi mâine

cu miros de cafea şi de curcubeu proaspăt.

teren minat

faţă în faţă cu tine,

îmi înec paşii

ca pe nişte pisoi

mult iubiţi.

în spate, ei ar fi

victimele paşilor tăi

mai rapizi şi mai aritmici

decât ai mei,

nişte tigri

care nu îşi recunosc

strănepoţii.

la stânga, spre estul

care era cândva inima ta,

sunt doar ruine acum.

continuă doar un război rece

şi mă tem că din cauza ta

îmi va face pneumonie

istoria.

în faţă, pe cel mai drept drum,

mă aştepţi cu braţele deschise

ca nişte săbii îndrăgostite

de sângele curgându-mi pe obraji;

mi-e groază să te privesc în ochi

şi să îmi dau seama că a îi deschide

pe ai mei către tine

nu schimbă nimic, căci coşmarul

a evadat din noapte şi mi-a asediat

fiecare minut ca o coală de hârtie

goală de sens.

la dreapta, să fug cu prietenii spre alte zări

este ilegal în ţinutul gâtlejului tău

şi poate de asta dai drumul din lesă

tuturor gândurilor cu incisivi de ţipăt

să facă zdrenţe din mine

şi să le dăruiască cerşetorilor

drept experienţă coaptă

până i-a crescut zeamă de înţelepciune

în măruntaie.

înăuntru, explodează cerul

într-un tunet

şi eu, asurzită, mă prefac în confetti

de lumină la apus

sfâşiată de ghearele nopţii

din vocea ta plată.

nu am unde să mă duc. stau nudă în faţa ta, nemişcată

ca ideea unui copil pedepsit pentru că a respirat adânc.

virgină vestală dinainte de a mă naşte, doar veghez

ultimul foc din mine, să nu se stingă.

tsunami şi secetă

i.

vin peste mine

valuri domino

o dată cât un oftat al lunii modeste

şi data următoare cât lăcomia soarelui

cu os de nori între dinţi

şi urlet de om cu suflet bun în zâmbet.

mă înec în apele trădătoare

care curg pe lângă mine ca şi cum nici nu aş fi fost.

înotul îmi uită corpul ca pe o tradiţie desuetă

în vreme de război cu zeii de sare ai oceanului.

la vreme de furtună, ce provocare

să respir!

ii.

nimic.

un vid cald ca uterul unei mame imune la iubire.

aerul este o radieră şi totul se şterge ...

de la cel mai mic oftat până la cea mai oceanică lacrimă.

obrazul meu devine o dună de nisip.

nimic.

nimic prea mult.

doar setea surdă cu care m-am obişnuit.

doar dorul care nu mai doare la înălţimea timpului -

pentru că, între atâta nisip, îmi amintesc

fir cu fir, cât de piatră a fost sufletul meu

ca să ajung astăzi aici.

cuvinte târzii

culeg pentru tine cuvinte târzii

ca lacrimi din bărbia copacilor

care nu au ştiut să-şi îmbrăţişeze luna

cât era noapte.

îmi îndoi ochii

şi îmi modelez inima

pentru că acum mai am doar linişte

din care să îţi creez

aceste cuvinte târzii ... atât de goale de silabe

pe cât încărcate de sens.

mă întind spre tine

pe un vers ca o ramură subţire

şi mă prefac în umbra ta.

şi tac în cor cu lumina ta

mai pală decât aş fi vrut

şi mai preţioasă decât am ştiut.

mă sparg de malul trecutului ca un val.

mă împinge vântul către tine

şi renaşte în mine iubirea

... ca un cal troian?

stau la margine de drum şi culeg

zgomot alb pentru ieri

din praful rămas de pe tălpile tale;

nu am nimic nou să-ţi ofer;

doar că astăzi, pentru un minut, 

în onoarea ta -

întunericul de negrăit din gâtlejul meu

este Altfel.

[destulă căldură]

destulă căldură

ca să înflorim -

atât.

ADN-ul unui vis în timpul siestei

În pântecul cerului, se ţes culorile viitoarei lumini

cernute printr-un nor. Se va naşte, rebelă,

trecând printre graniţe de ramuri înfrunzite şi cântec de pasăre

şi, poate, unele raze vor ajunge pe pământ

să scrie destinul cu numere romane.

Viaţa de sus în jos trece şi prin mine

ca un blestem binevenit. O caniculă care vrea,

când creşte mare, să se facă poezie,

să dea lumii-napoi înzecit, o meditaţie

de umbre la care să stai şi să te aştepţi

până devii un tu mai tu decât erai înainte.

Aşa cum fără orbi, nu există lumină adevărată,

nici fără nori nu există cer senin; dar uneori, dacă

priveşti până în inima de întuneric a soarelui la amiază,

vei observa cum se naşte întreaga lume 

din zdrenţe de ceaţă

din care, cu atenţie şi răbdare,

chiar tu poţi scrie un nou destin.









Foto: Raluca Dinescu

şase ani de căutare

şi nimic despre clipa când m-am simţit

mină de creion tocit la vârf şi la rimă.

şase ani şi am învăţat, quark cu quark,

că şi cristalele cresc -

tu ai gâsit seminţe de lumină

uitate adânc în pământul ochilor mei

şi eu le-am cusut, rază cu rază,

până am confecţionat un nou soare.

în şase ani de căutare

ai timp să-ţi tai mâinile

şi să sângerezi din suflet,

ai timp să nu îţi mai recunoşti amprentele

şi să-ţi dezmoşteneşti sistemul solar, construind altul ...

în şase ani, singurul lucru

de care nu ai timp, este să nu fi

cea mai importantă stea

măcar pe o faţetă a unui diamant

cu nume propriu şi spirit de strălucire.

în şase ani de căutare, se schimbă

până şi legile fizicii.

cântec pentru cel asurzit şi amuţit

al treilea război mondial deja s-a petrecut
în ochii tăi, dinainte de primul cuvânt,
dar după ce ai întins mâna
şi parcă ai simţit că aerul trebuia să fie
altfel decât mercurul dintr-un termometru spart
de prea multe stele şi prea multă durere.

condamnat la viaţă cu luna nouă plină de puroi în coaste,
te-ai folosit de un artificiu şi ţi-ai promis
într-o noapte de 1 ianuarie, să explodezi
şi să sperii toţi câinii mai vagabonzi decât tine
pe strada spre visurile care ţi-au fost furate.

te-ai dizolvat în plămânii duşmanului
ca o otravă care cândva a fost apă vie,
o iubire căreia i-a fost mai uşor să se prefacă
în nimic strălucitor decât în braţe deschise.

te privesc abia acum, prin oglinda transparentă
a timpului ca un râu crud, ce nu curge decât
spre ocean, pierzându-şi valurile şi uitându-şi izvorul;
abia astăzi te văd pe tine
în locul chipului meu de paria colorată
prea în afara conturului

şi eşti o poveste minunată în pântecul copacilor,
niciodată scrisă,
o pădure defrişată de dragul poluării.
un vis pierdut, necunoscut
doar de dragul tragediei ...

emoțională

vată de copilărie arsă
cu raze de soare pe obraji
și umbre de vis pe amiază

se întinde pe cer ca un iulie leneș
ce lungește ziua ca pe elastic,
doarme în prag, să nu mă împiedic
de furtună.

norilor le curg balele de zahăr
pe limba mea încărcată de poezie.
o mie de cuvinte îmi curg din trecut ca mătreața
dar tot ce contează este cât de diferit tăcem
la final.

despre respect şi cai mov pe pereţi

eu văd lumea prin altă culoare decât tine.

complementaritatea noastră ţipă din irisuri,
ţipă ţipătul ploii, ţipă pe acoperişul inimilor noastre
ca un câine căruia tocmai i-a murit omul.
ca un sens care şi-a pierdut viaţa şi acum umblă pe străzi,
suflet nud în căutare de carne şi de uitare şi de lumină.

toată treaba asta cu fâşiile diferite spintecate din maţe de alb
a devenit de-a dreptul existenţială între tine şi mine -
separaţi, surzi, bolnavi de singurătate-mpreună,
ne luăm la trântă pe sârma unei emoţii
cu echilibru şubred şi data de expirare trecută
de două secole şi-o stea norocoasă.

astăzi, tot ce vreau este să tăcem tăcerea lunii împreună.
să nu mai conteze plânsul norilor -
să avem inimi cu coajă de pepene
şi curajul să ne privim în ochi
când eu simt cai verzi în copaci
unde tu crezi că alăptezi mânji mov pe pereţi înguşti.

astăzi tot ce vreau este să şoptim în cor că niciunul dintre noi
nu cunoaşte încă lumea din tot albul sufletului,
dar nici nu o pângăreşte din tot mâlul braţelor uneori prea scurte
sau limbii uneori prea aspre şi agramate în lipsa de structură a Iubirii.

labradorit

al şaptelea val de lumină
mi se sparge de fălci
şi mă udă cu spumă de zâmbet.