Wednesday, August 31, 2011

pacifism




tu mǎ tai cu sabia
şi eu te ung
ca pe o felie de pâine
cu o lingurǎ de cuvinte în loc de unt.
tu eşti sarea şi piperul vieţii;
eu, doar o îmbucǎturǎ de desert
pentru un diabetic.

mǎ mir de mirarea mea
când îţi spun “te rog” şi “mulţumesc”
fǎrǎ niciun efect …
ca şi cum nu aş şti
unde duce pacifismul din mijlocul unui trib canibal
iar tu de mult ai eliminat din dietǎ
straniu de multe alimente, aşa, din principiu
şi solidaritate cu cei care ţi-au spus
cǎ omul e mǎsura tuturor lucrurilor
la masa de searǎ.

refuz sǎ îmi cer scuze
când îţi rǎmâne
o fâşie necoaptǎ
din inima mea
agǎţatǎ între dinţi
iar tu îmi faci moralǎ
pentru lipsa mea de politeţe.



Sunday, August 28, 2011

luptele Pandorei



un fir de nisip
îmi intrǎ în suflet

iar eu nu sunt scoicǎ.

*

parcǎ nu mai sunt eu
de când cuvintele tale
se zbat în timpanele mele

ca zgomotul alb
dintr-o canǎ goalǎ
pe care copil fiind
îl confundasem
cu bucuria mǎrii.

*

am crescut mare

iar istoria noastrǎ impreunǎ
e ca elasticul:

poveste lungǎ
cu trecut ridicol de scurt.

lung-metraj
cu o singurǎ replicǎ
sincerǎ.

iubirea mea pentru tine,
pata de culoare
rǎtǎcitǎ într-un film alb-negru.

am crescut mare.
trebuie sǎ mǎ supun
legilor fizicii
aşa cum le defineşti tu.

nu altfel. nu facem compromis.

*

relaţia noastrǎ
rǎmâne într-o cutie
exagerat de voluminoasǎ
din carton

pe care
scrie cu litere de tipar
“fragil”

şi mi-e atât de fricǎ
sǎ o deschid,

încât mai bine
mǎ deghizez în scoicǎ
şi nu plâng
spuma de şampanie
alungatǎ din sticlǎ de sǎrbǎtori -

sǎ crezi cǎ m-am vindecat
de tine.

Saturday, August 27, 2011

acceptare necondiţionatǎ



sunt constelaţia
pe care o studiezi
prin telescopul hubble
al sufletului tǎu.

îmi cercetezi
fiecare stea
pe care nu a descoperit-o
nimeni înaintea ta

şi împrumuţi pe şest
luminǎ din ochii mei
sǎ te faci mare,
sǎ ştii cǎ ai buzunarele
pline de iubire
furata din grǎdina neplivitǎ
a lui dumnezeu.

îmi spui
cǎ pot sǎ îmi construiesc
un sistem solar propriu
şi sǎ fiu soare.

aştepţi
sǎ primesc de la tine
frumuseţe
ca de la oglinda
reginei din albǎ-ca-zǎpada

pânǎ când
îţi rǎspund cǎ încǎ mi-e frig
în cosmos
şi te rog sǎ-ţi laşi telescopul,
sǎ mǎ îmbrǎţişezi
cu toate gǎurile mele negre
şi tot praful stelar
neşters de pe rafturile trecutului meu
pe care eu vreau dinadins sǎ îl
transform în aur.

visez sǎ fiu piatrǎ filosofalǎ,

sǎ îţi transform
mǎcar o secundǎ
din viaţǎ
în aur

şi n-am de gând sǎ mor
pânǎ îmi digeri tu razele
de la milioane de ani luminǎ
distanţǎ

aşa cǎ mǎ preling pe lentila telescopului tǎu

şi tu nu mai ştii cum sǎ te aperi.
mǎ numeşti extraterestrǎ.
îţi acoperi ochiul liber
sǎ nu te contaminezi tu
de iubirea mea neortodoxǎ.
ţipi. din gâtlejul tǎu rǎsar ţipete tǎcute
dar speri cǎ eu nu aud
cum se despicǎ lumea în tine
de dragul de a mǎ avea
mult, mult mai departe,

de unde sǎ nu pot vedea
gǎurile negre din sistemul tǎu solar
pe care nici mǎcar nu ţi l-ai construit
tu singur.

nu cumva sǎ îndrǎznesc
a îţi simţi cǎldura de aproape.
nu cumva sǎ uit vreo secundǎ
cǎ praful nu se face aur
dupǎ legile fizicii la care aderi tu

şi cǎ nu e dreptul meu
sǎ vǎd ce ai fǎcut
cu bucǎţile de inimǎ
pe care le-am descusut din mine
şi le-am deşirat din cerul meu

şi ţi le-am dǎruit ţie.

îmi repeţi într-una
cǎ mǎ respecţi
pe mine
cu miezul de divinitate
din poezia mea

dar cum vrei sǎ te cred
când cu cât mǎ apropii
tu te faci mai mic?

eu sunt o constelaţie
şi chiar tu ai recunoscut
la modul teoretic
cǎ orice constelaţie
are şi stele care nu se asorteazǎ
cu bluza astronomului.



Monday, August 22, 2011

ţine-mǎ în braţe

înţeleg.

poate nu poţi
sǎ-mi fii tu celǎlalt atom de hidrogen
în molecula noastrǎ de apǎ.
poate într-adevǎr îmi eşti deja oxigen
de prea mult timp.
da, ai dreptate
cǎ te respir un pic prea lacom
şi, deşi mǎ enerveazǎ
cǎ nu mǎ laşi sǎ te beau,
sǎ ne bem pe noi înşine împreunǎ
când mi-e poftǎ de tine
şi mi-e poftǎ sǎ fiu eu mai aproape -
înţeleg.

chiar vreau sǎ îţi ţinǎ absenţa mea de cald
ca o hainǎ scumpǎ de blanǎ
şi totuşi mie încǎ îmi este frig.
îmi lipseşti din sânge când nu te mai recunosc.
nu te mai recunosc când refuzi
sǎ-ţi ajustezi densitatea odatǎ cu mine.
aşa cǎ, dacǎ nu am niciun cuvânt de spus
în cine pe cine bea şi pânǎ unde,
ce-ar fi sǎ îngheţ de una singurǎ?

eu voi face parte din cea mai rece floare de gheaţǎ.
sǎ vedem dacǎ mǎ mai ţii în vazǎ.
sǎ vedem dacǎ mai ai tu sânge suficient de cald
pentru a îmi dǎrui rǎdǎcini în sufletul tǎu.
sǎ vedem dacǎ mǎcar îmi vei înţelege şi tu mie
arta de a muri începând dinǎuntru
şi, înduioşat de cum mi se rǎceşte lumina,

dacǎ mǎ vei îmbrǎţişa.

te rog, ţine-mǎ în braţe
aşa cum sunt:
un atom de hidrogen
care urǎşte chimia
şi refuzǎ sǎ se supunǎ
legilor fizicii.

poate astfel îmi va trece în sfârşit
setea asta nebunǎ cu care mǎ identific
eu, oarbǎ şi uscatǎ
stând turceşte în molecula noastrǎ de apǎ.




Sunday, August 21, 2011

în altfel de luminǎ

ce se întâmplǎ cu soarele
când devine gaurǎ neagrǎ?

pǎi, îşi epuizeazǎ lumina
şi se lipeşte de sine
ca guma de mestecat dupǎ ce o scuipi.
ce se întâmplǎ cu soarele în momentul ǎla? simplu.
moare.
strǎlucirea i se preface în uitare
ca şi cum niciodatǎ nu ar fi existat.

şi ce se întâmplǎ cu gaura neagrǎ
când se naşte din soare?

se trezeşte somnul.
omidele kamikaze devin fluturi.
când se întorc legile fizicii împotriva universului,
noaptea se decupeazǎ pe sine în formǎ de ou
şi, dintre crǎpǎturile ei, zboarǎ ziua pui.
astǎzi îmi voi scrie o nouǎ poveste
în altfel de luminǎ.
ai dreptate: cine-a zis cǎ trebuie
sǎ folosim cernealǎ?

tu? te-ai gândit vreodatǎ
sǎ faci din rocile tocate nisip fin
un cristal swarovski?
te-ai simţit mai uşor
când ai pierdut totul?
ce alegi:
valurile sparte sau spuma?

Friday, August 19, 2011

discuţie aprinsǎ

ca un muc de ţigarǎ
aruncat unde nu trebuie,
tocma’ pe rana deschisǎ
a universului meu personal.

te întrerup
ca poliţaiu’
care zice cǎ n-ai voie
sǎ faci foc în pǎdure

(decât poate, îţi fac eu cu ochiul,
dacǎ-mi dai şi mie câteva cuvinte calde
drept mitǎ.)

ţie nu-ţi pasǎ.
nu de alta, da’ la tine
poliţaii se îmbracǎ în altǎ culoare,
au citate înţelepte despre lume
inscripţionate pe jachetǎ,
îţi explicǎ legea cu binişorul
şi oamenii de rând îi numesc “domnii ofiţeri”.

normal cǎ nu ţi-ai dat seama
cǎ aşa ştiu eu sǎ supravieţuiesc.

cǎ poate limba mea maternǎ
avea vocabularul atât de sǎrac,
de trebuia doar sǎ supravieţuim
şi nu mai rǎmâneau cuvinte
sǎ explicǎm ce simţim.

jucǎm fotbal brutal cu idei în loc de minge.
ne ungem unul pe altul cu noroi
acolo unde-i pielea mai curatǎ şi mai sensibilǎ.
ne iubim cu lovituri în loc de mângâieri
c-aşa mǎ simt eu mai în siguranţǎ. dacǎ mǎ loveşti,
ştiu dinainte unde-o sǎ mǎ doarǎ
şi cu ce alifii sǎ mǎ ung. îmi trece. mare scofalǎ
cǎ mai mor puţin într-o zi cu soare!
dar vezi tu, dacǎ mǎ dezbrac de tabuuri şi de întreruperi
şi mǎ pun în faţa ta aşa cum sunt eu
dincolo de vânǎtǎi spirituale,
ei, atunci chiar nu vreau sǎ-mi imaginez
ce-ai putea face
sau cum m-ar ustura sufletul a doua zi
şi eu aş fi încǎ prea slǎbitǎ ca sǎ observ.

se aprinde discuţia noastrǎ
ca un muc de ţigarǎ
aruncat unde nu trebuie,
tocma’ pe rana deschisǎ
a universului meu personal
fiindc-aşa-i sǎnǎtos,
sǎ nu lǎsǎm nimic nespus.

doar atât te rog:
înţelege cǎ de unde vin eu
legile erau diametral opuse
şi dacǎ te întrerup
cu discursul meu murdar de arhaisme
şi punctat unde se taie cu foarfeca,
aminteşte-mi doar blând
cǎ am emigrat demult din ţara lui niciodatǎ
iar aici, cu tine, mucurile de ţigarǎ
le stingem între degetele noastre împletite
şi nu se transformǎ nicidecum în incendiu.

Tuesday, August 16, 2011

somn greu

somnul îmi asediazǎ corpul.
face foc de tabǎrǎ în antebraţele mele
de-mi cad ca nişte vreascuri ajunse scrum.
lacrimile opun rezistenţǎ din fortǎreaţa ochilor.

da’ ce faci, dom’le, tu nu vezi cǎ istoria a luat pauzǎ?
mǎcar câţiva ani, ne facem cǎ suntem civilizaţi
şi fabricǎm nobeluri pentru pace în serie.
ce ţi-a venit cu plutonul ǎsta de execuţie
din amatori culeşi de pe stradǎ?
ideea era sǎ pretindem c-am fi
mǎcar elitişti.

somnul ţi-e uşor ca o rǎscoalǎ a depresivilor.

a dormi îţi seamǎnǎ prea bine cu a muri.
aceeaşi poziţie.

dar nu aceeaşi aşteptare
sǎ se vindece lumea pentru tine
în loc sǎ îţi gǎseşti tu drumul spre casǎ
printre focurile de armǎ
şi sǎ spui “noapte bunǎ,
astǎzi m-am autopromovat
la rangul de om
fericit în ciuda circumstanţelor”.

te-au asurzit într-atât împuşcǎturile
care nu te-au nimerit,
de nu auzi
cǎ liniştea rǎmâne în tine?

pentru cǎ sunt eu

(of, ce n-aş da sǎ pot scrie o poezie uscatǎ!)





eram micǎ şi nu ştiam
ce sunt tunetele
şi de ce oamenii mor.
poate nu eram pregǎtitǎ sǎ ştiu.
mi-ai spus tu atunci
cu sufletul cald
şi vocea ca o pǎturǎ moale de care sǎ mǎ agǎţ,
cǎ îngerii mǎrşǎluiesc prin cer
ghiftuiţi cu intenţii bune
iar moartea e cea mai incontestabilǎ
dovadǎ a vieţii. aşa mǎ consolai.

şi te-am crezut.
am înghiţit cuvintele tale amare
ca pe nişte pastile
care mǎ vindecau
de sindromul oglinzilor severe
şi de nopţile astea petrecute
nesimţit de vertical.
pe atunci nu rǎceam vara
la temperatura de 40 de grade celsius
şi curent în suflet
cu poezia udǎ de prea multe lacrimi.

ce vremuri! perioada preistoricǎ a vieţii mele
când orice spuneai tu
dǎdea tonul adevǎrului. ce frumos era
sǎ cred cǎ am destinul negru fiindc-aşa-i condiţia umanǎ
şi tu jurai cǎ-i Bine sǎ fii Om.

dar iatǎ cǎ acum renaştem
şi învǎţǎm lecţii dure
zgâriate cu creta pe tablǎ:

1) nu existǎ îngeri.
2) tunetele sunt un moft al naturii,
nimic special. se întâmplǎ oriunde, oricând.
aşa sunt norii, sensibili. nu mǎ iubeşte dumnezeu pe mine
c-aş fi eu cineva.
3) doar pentru cǎ mǎ bǎgam sub pat
şi-mi repetam vocea ta pânǎ mi se înregistra în timpane,
nu înseamnǎ cǎ bubuiturile au fost mai puţin reale
vreodatǎ.
sau cǎ nu m-au speriat.
4) şi cel mai important: oamenii mor înǎuntrul meu.
nu dintr-un motiv matematic. nu pentru cǎ aşa a fost conceput universul
de vreun zeu copil care încǎ învǎţa divinitatea
şi, din greşealǎ, a fǎcut o poznǎ iremediabilǎ.
nu-i vreun sens sau vreo ghicitoare general valabilǎ.
mor pentru cǎ eu sunt eu. la un moment dat nu mai am voie sǎ respir
pentru cǎ sunt eu defectǎ.
pentru cǎ un an de flotǎri spirituale nu-i de ajuns sǎ fac muşchi
sau sǎ fiu eu suficient de Om
ca sǎ ai încredere

cǎ poate aş şti şi eu, ca alţii,
sǎ-mi cǎlesc nǎrile, sǎ mi le îmblânzesc,
sǎ mi le împac cu aerul la nesfârşit
şi sǎ îmi iau zborul atunci când cad.

nu.

având în vedere cǎ sunt eu, este rezonabil sǎ presupui
cǎ nu te-aş putea ţine de mânǎ când cǎdem împreunǎ.

cu mine, mai ales cu mine, nu se poate zbura. în niciun caz.


în paşi de dans

mergem în cerc.

crescuţi în lumini diferite,
ne ajustǎm paşii
unul dupa altul
chiar dacǎ uneori mai cǎdem.

eu simt nevoia
sǎ alergǎm îmbrǎţişaţi.
tu preferi mai întâi
sǎ te împrieteneşti la cataramǎ
cu coreografia.

tu mǎ susţii
pe braţe de oţel.
eu te iubesc
pe vârfuri
ca o balerinǎ.

uite-aşa, nici nu observǎm
când mersul alǎturi
ni se transformǎ în dans.

împreunǎ
inventǎm coreografia.
împǎcǎm ritmul
şi construim o melodie între noi.

aşa creştem în doi:
doar suntem un cuplu
de mişcǎri şi pauze.

Saturday, August 13, 2011

tu in cuvintele mele

cine eşti tu? nu mǎ întreb
cǎci ar fi ca şi cum
uitându-mǎ la cea mai frumoasǎ picturǎ din lume
primul gând care s-ar rǎtǎci în mine
s-ar rezuma la compoziţia chimicǎ a uleiurilor folosite.

tu eşti iubire:
fǎrǎ cuvinte pretenţioase, fǎrǎ inimi desenate la întâmplare,
nici mǎcar cum arǎţi sau cu ce te ocupi nu-i relevant.
tu eşti.
pentru mine mai preţios decât aerul care îmi împrumutǎ
câte o mânǎ de viaţǎ în fiecare zi.
tu eşti
şi rǎmân mutǎ în faţa acestui miracol
ca pǎsǎrile care, de bucuria primǎverii, uitǎ sǎ cânte.
tu eşti tu
şi nimic în univers nu este mai presus
şi nimeni din univers nu îmi poate acorda vioara inimii
la fel ca tine.

cuibǎritǎ ca un pisoi abia nǎscut în sufletul tǎu, eu
renasc

iar tu vii ca anotimpurile. sau ca valurile.
vii şi pleci, cu aceeaşi forţǎ şi niciodatǎ acelaşi.

tu eşti sensul existenţei şi puţin mai mult.
tu dinǎuntrul meu ai întotdeauna un nume
care nu poate fi pronunţat cu limbǎ de muritor.

tu
eşti poezia mea
şi încǎ o metaforǎ
prea divinǎ ca sǎ o scrie cineva

vreodatǎ.

viaţǎ creatǎ artificial


prietenia noastrǎ este un laborator
la intersecţie, pe colţ.
experimentǎm cu material explozibil
deşi facem tot posibilul
sǎ ne limitǎm la simulǎri semi-profesioniste.
eu raportez concluziile
întotdeauna pe jumǎtate
iar tu te faci cǎ nu vezi
când, de la jocul nostru de-a viaţa,
ni se dezlipeşte aerul din plǎmâni pentru o clipǎ.
relaţia noastrǎ stagneazǎ încǎ în evul mediu:
avem inchiziţie şi atâtea cǎrţi interzise
pe care deşi nu le facem foc iarna, ştim dincolo de cuvinte
cǎ-i interzis sǎ ne atingem de ele
sau de regulile noastre sfinte
rǎmase din vremea când eram încǎ zei:
de exemplu, eu trebuie sǎ îţi pǎstrez ţie
mediul steril
aşa cǎ nu las amprente decât când nu am încotro altfel;
iar tu trebuie sǎ mǎ salvezi de un milion de ori
ca eu sǎ mǎ scufund şi mai adânc
în timp ce te strig pe tine cu o voce prea caldǎ
ca sǎ-mi vindec arsurile cu ea, spunându-mi mie însǎmi
o poveste nouǎ la trezire.
aşa ştim noi sǎ facem ştiinţǎ:
cu un picior în groapǎ de dragul de a trǎi, împreunǎ
într-o simulare computerizatǎ a iubirii
de dragul de a fi unul cu celǎlalt
fǎrǎ ruguri şi spânzurǎtori, fǎrǎ aşteptǎri nerealiste, fǎrǎ vise şi fǎrǎ dezamǎgiri
mǎcar încǎ cinci minute.


Wednesday, August 10, 2011

un buchet de sentimente ofilite (pentru tine, dragul meu!)



imaginează-ţi:
oamenii preistorici
s-au strâns toţi
ca picăturile de ploaie
într-o singură găleată,
şi-au încordat ochii
până au devenit opaci
şi nu li s-a mai văzut sufletul
de atâta holbat,
şi-au forţat muşchii
cei mai mici de la degete
şi au făcut febră musculară,
toţi au trăit şi au murit
să lucreze cel mai frumos inel
sculptat în diamant
şi aliaj de aur cu vise.

gândeşte-te
că eu am acel inel
numai pentru mine, îl ţin mereu
în poşeta din piele de speranţă,
menit să nu vadă niciodată
lumina soarelui.
unicat condamnat să strălucească
numai pentru ochii mei păcătoşi.
nu voi avea voie să îl port
nici măcar într-o fantezie, la culcare -
îmi este permis numai să ştiu
că păstrez în inimă cea mai de preţ
comoară a omenirii.

simte
în cor cu mine
cum e să fii gelos
pe un pandantiv din plastic
purtat de alţii ca şi cum s-ar fi născut cu el la gât
când tu ai atât de mult, ai mai mult Bine decât poţi să duci
şi eşti un nimeni, nu ţi se permite
să te defineşti prin lumina care pulsează în tine
atât de tare, gata-gata să îţi iasă din piept
ca o pasăre cântătoare
care într-un univers normal
ar merita mai mult, mult mai mult
decât o colivie de lux.

imaginează-ţi
ceea ce e împotriva regulilor să îţi dezvălui
şi simte-mă
exact cum e mai convenabil să nu mă simţi
şi înţelege, te rog, înţelege
cu toată fiinţa ta şi încă puţin
că buchetul ăsta prost aranjat
de sentimente ofilite-artificial înainte de a fi înflorit
exprimă tot ce simt pentru tine, dragul meu!


Thursday, August 4, 2011

complexul salvatorului

îmi cumpǎr aripi
de la târgul de vechituri
cu menţiunea cǎ trebuie
sǎ fie aripi la mâna a doua
cu care cineva a încercat sǎ
zboare.
aripi cu care cineva a cǎzut.

îmi arunc ochii
asemenea unor sǎgeţi de darts
în mijlocul mulţimii,
pe marginile meselor uzate
şi pe jos. mai ales pe jos.
mǎsor pǎmântul cu unghia,
poate voi reuşi
sǎ dezleg ghicitoarea
dacǎ cineva s-a mai îngropat de viu
aici vreodatǎ.

caut aripi ieftine
care nu rezistǎ la frig
şi cu atât mai puţin la cǎldurǎ.
caut un vis pe care sǎ mǎ implore vânzǎtorii
sǎ nu-l cumpǎr, cǎ-i pǎcat de bani.
caut ceva atât de ieftin, un chilipir
care sǎ mǎ facǎ sǎ plâng.

cǎci doar aşa am şansa
de a ridica ceea ce înainte
nu putea nici sǎ cadǎ elegant.
numai asta ştiu eu sǎ respir -
aer reciclat.
sper ca atunci când mǎ fac mare
sǎ fiu şi eu ca pǎsǎrile:
voi studia cum se poate dǎrui
aerul deja respirat
unor plǎmâni închişi şi deja prea gri
sǎ mai înghitǎ sufocǎrile lumii.

doar cu aripi la mâna a doua
ştiu eu sǎ zbor.
doar alǎturi de îngerii care abia se târǎsc
pe sub pǎmânt
cred eu cǎ pot sǎ fiu cineva.
cineva ca un balon cu aer cald.
plimbaţi-vǎ în cer cu mine.
vǎ plǎtesc eu sǎ mǎ consumaţi
bucǎţicǎ cu bucǎţicǎ, fantezie cu fantezie.

doar atât vǎ rog, domnule:
sǎ fie aripi la mâna a doua
cu care cineva a încercat sǎ
zboare
şi vindeţi-mi-le numai dacǎ
le-aţi purtat toatǎ viaţa
grele de abia reuşeaţi
sǎ mergeţi.

vis înceţoşat

ceaţa învǎluie piscul visului meu -
nu cumva sǎ mǎ întind spre tine
indecent de mult
şi nu cumva sǎ mǎ accept
pe mine, aşa, cu frigul meu,
cu frica mea cǎ toţi sorii din univers
sunt meniţi sǎ devinǎ gǎuri negre
care-mi vor suge sufletul
pânǎ nu mai rǎmâne din mine
nici cenuşa optimistǎ a renaşterii.

mǎ îmbrac în ceaţǎ mǎtǎsoasǎ
de temperatura camerei;
mǎ închei cu nasturi de lichid amniotic
îngheţat de atâta respingere.
mǎ fac cǎ-mi avortez iubirea ilegal;
o ascund într-un tomberon de speranţǎ
cǎ poate n-ai observat
şi în acelaşi timp, poate, poate
m-ai vǎzut
pe mine cu cǎldura mea alǎturi de tine,
pe mine cu lumina necenzuratǎ
înainte sǎ mǎ sting singurǎ, dintr-o suflare,
ca o lumânare parfumatǎ
pe care o economiseşti la zilele de naştere
sǎ-ţi rǎmânǎ pentru înmormântare.

aşa mǎ gândesc:
dacǎ n-aş avea ceaţa asta mincinoasǎ
care îmi pǎcǎleşte ochii
sǎ-şi pǎstreze vǎzul pe termen lung,
ce s-ar mai alege din mine?
nici un strop de privire de la tine
nu mi-aş permite. mi-aş fi mie dictator fascist
şi m-aş lovi cu cele mai ascuţite pietre de înţelegere,
mi-aş aduce grindinǎ în suflet
şi nu mi-aş da voie sǎ respir o brizǎ de primǎvarǎ
pânǎ când nu îmi îngrop toatǎ dragostea şi toatǎ frumuseţea
adânc sub zǎpadǎ. mi-ar degera şi ultima vibrare din fiinţǎ
iar eu încǎ m-aş ţine la interogatoriu, pânǎ când
m-aş decoji din suflet
şi ar tresǎri firele de pǎmânt înapoi din mine.
dacǎ nu aş avea ceaţa asta
adunatǎ toatǎ în formǎ de semnul întrebǎrii
peste piscul visului meu,
mi-aş porunci mie sǎ mǎ uit direct în soare
pânǎ când devin imunǎ la inima ta sau pânǎ când
orbesc suficient sǎ nu te mai vǎd, sǎ nu mai vǎd deloc,
sǎ cred cǎ nici eu nu mai sunt.

aşa simt:
mǎ împrietenesc cu ceaţa
şi mǎ accept, picǎturǎ de rouǎ cu picǎturǎ de rouǎ,
câte puţin în fiecare dimineaţǎ
pânǎ mǎ adaptez la clima temperatǎ
din continentul încrederii.

Wednesday, August 3, 2011

şi dacǎ aş reuşi sǎ fur un curcubeu, ar fi tot în nuanţe de gri

dacǎ ţi-aş accepta cuvântul de onoare
şi mi-aş odihni inima la umbra lui,
oare câte arhaisme aş recunoaşte
la rǎdǎcina compasiunii tale?

iar dacǎ mǎ asculţi silabisindu-mi viaţa
cu dicţia asta incorectǎ atât de tipicǎ mie,
oare cât timp va dura pânǎ când
te saturi
şi-mi vei spune cǎ trebuie
sǎ ne întoarcem la chestiuni serioase
ca a fi puternicǎ şi a zâmbi drǎguţ
cu accentul aşteptat de localnici?

iar dacǎ ţi-aş cere sǎ îmi dai
o definiţie mai bunǎ
a iubirii,
oare chiar existǎ vreun dialect încǎ vorbit
în care tu m-ai numi
lucruri frumoase
cum ar fi floare sau femeie hotǎrâtǎ
în loc sǎ-ţi aduni jucǎriile
şi sǎ mǎ trimiţi acasǎ?

mi-e fricǎ sǎ ţip în limba mea maternǎ
când tu ar trebui sǎ fi adormit pentru mine,
doar un om oarecare
ce are nevoie de noapte pentru el însuşi
şi doar un bǎrbat oarecare
pe care nu îl pot atinge în vreo culturǎ strǎinǎ
cǎci aerul îmi e strǎin uneori
şi, indiferent ce eufemism folosim
sǎ descriem timpul nostru împreunǎ,
cine are curaj sǎ pretindǎ la modul serios
cǎ tu îţi aminteşti de mine la 3 noaptea?

nu însemn nimic pentru tine
ca un cuvânt prea informal
sǎ îl transmiţi generaţiilor viitoare,
iar dacǎ se întâmplǎ
sǎ însemn ceva, mǎcar o lumânare arzândǎ
care-ţi aminteşte cǎ tu eşti soare -
oare cine ar fi aşa nesǎbuit
sǎ creadǎ în teoria pseudoştiinţîficǎ
ce afirmǎ cǎ tu mi-ai rǎmâne alǎturi
dupǎ furtunǎ?

te rog nu mǎ obliga sǎ te pǎrǎsesc.