furtuna

te spǎl de pe sufletul meu
ca pe o patǎ de îngrǎşǎmânt natural
care a rǎmas de la festinul florilor
cu toate culorile înfruntând vântul.
mǎ modelez din focul fulgerelor.
mǎ şlefuiesc pânǎ la limpezimea
apei de ploaie; aleg ploaia
în loc de lacrimǎ.
aleg aerul
cu plǎmâni noi.

sunt la pertu ...
cu mine însǎmi!
lumina şi-a înfipt rǎdǎcinile în pântecul meu
acum douǎzeci şi patru de veri
şi, în sfârşit, îmi amintesc!

îmi amintesc de ce sunt în seiful
cu cifru necunoscut
al universului.

strategia struţului

îmi acopǎr goliciunea
cu tine.

sunt o ploaie de meteoriţi
toamna târziu, iarna
şi primǎvara aproape uit sǎ renasc,
sǎ mǎ înalţ la locul meu.

îmi acopǎr cǎderea
cu inima ta;
prefer o piatrǎ moale
în locul inimii tale.
mǎ prefac cǎ mi-e frig
ca sǎ nu mǎ vezi
în miezul de portocalǎ necoaptǎ
al globului meu ocular,
acolo unde mǎ doare.
acolo unde te vǎd
drept panaceul universal
al lumii mele
interioare.

pun plapumǎ
respingerea ta din lânǎ
peste nodul din gâtul meu.
tuşesc. îţi spun cǎ sunt rǎcitǎ cobzǎ,
îmbrǎţişatǎ de viroza despǎrţirii
dintre noi, când de fapt eu mǎ despart în douǎ.

dau vina pentru gravitaţie pe tine
mai degrabǎ decât sǎ recunosc
cǎ îmi iubesc mama pǎmânt
cu tot vântul şi tot zborul
pe care l-am cunoscut vreodatǎ
prin tine, prin tine, prin tine -

doar sǎ nu mǎ ciocnesc
de vreun fluture monarh în migraţie
care sǎ mǎ atingǎ
cu vârful arogant de aripǎ
al Întrebǎrii.

nu, nu, îmi acopǎr goliciunea
cu tine
pâna transform toatǎ lumina ta
în ceva
aproape indecent, aproape greţos,

aproape vindecǎtor.

ţi-am zis eu

la ce bun
strǎlucesc
dacǎ nu
îndrǎznesc
sǎ-ţi dau
sǎ-mi citeşti în palmǎ
cerul
şi sǎ mǎ vezi
aşa cum sunt eu,
un zâmbet de luminǎ
care bucuros s-ar întinde
peste munţi, pe buzele tale,
de la un capǎt al lumii pânǎ la celǎlalt
împreunǎ cu tine?

închizi ochii
şi îmi pui o întrebare plinǎ
de iubire care n-are-a face cu mine;
la ce bun
am strǎlucit?

Totul

exist
numai în mâinile tale:

*

când ai oase de vânt,
mǎ pierd
în hǎţişurile cerului
şi nu mai ştiu sǎ
r ǎ s a r

*

când ai piele seninǎ,
îmi ies din mine
de fericire, exagerez
şi te exagerez
la superlativ
sub acoperişul unui singur
cuvânt;
atunci cred cǎ sunt
cu tine într-adevǎr
şi nu mai vreau sǎ
a p u n

*

exist
numai în mâinile tale
închiriate la preţ convenabil
cǎci mǎ doare
întrebarea ca o tumoare canceroasǎ
care creşte în mine
şi pe care mǎ abţin sǎ o întreb -

*

m-ai primi sǎ locuiesc
pe gratis şi permanent
în inima ta

chiar dacǎ ţi-aş învǎţa
limba maternǎ
şi aş rima întotdeauna
cu tine?

*

ce prostie
sǎ stau pe podul şubred
al gândurilor!

exişti.

exişti!

ce mai conteazǎ
pânǎ unde ne întâlnim
şi de unde îmi diluez vinul
poeziilor care ne curg prin vene
sǎ nu te îmbeţi prea rǎu
şi nu cumva sǎ exist în lumea ta
prea mult?

exişti.
exist.
ce metaforǎ?

provizii

lista cu provizii de pregǎtit pentru la iarnǎ:

- suflet murat, sǎ reziste.
- zacuscǎ de idei, sǎ ştiu cum sǎ mǎ hrǎnesc şi când pǎmântul uitǎ pentru o clipǎ sǎ mǎ hrǎneascǎ.
- dulceaţǎ de iubire, sǎ pot merge în cǎmǎrile inimii pentru o porţie zdravǎnǎ de bine când am nevoie şi când copacii nu pot face fructe.
- un ghiocel presat, sǎ ţin minte cǎ întotdeauna vine primǎvara
mai puternicǎ decât iarna prin care tocmai am trecut
la pas, cu forţe proprii.

voi fi proaspǎtǎ din nou
şi copacii îşi vor înfige iar rǎdǎcinile în mine
şi-mi vor dǎrui fructe.

idee

de acum, voi scrie doar despre ea.
femeia asta.
femeia asta care dintr-un sǎrut
s-ar evapora, s-ar şterge cu o gumǎ uzatǎ
din cartea zborului.

de acum, o privesc cu drag
printr-un geam termopan -
e ianuarie şi ea îşi freacǎ mâinile goale cu zǎpadǎ -
poate ca sǎ se asigure cǎ este vie încǎ
deşi uneori se preface cǎ nu respirǎ?
sau poate ca sǎ îşi aminteascǎ de copilǎrie?
îi urmǎresc cu interes jocul bizar
de-a umbra şi albul
ochilor ei plânşi. ochilor ei a cǎror luminǎ
şi-o furǎ singurǎ.
oare de ce naiba se joacǎ
pe terenul viran al asfinţintului
când parcul începutului de an este atât de mare,
plin de bucurie -
şi aproape! ar putea merge pe jos!

eu vǎd lucruri
pe care ea nu le vede.
observ cǎ are la piept
o broşǎ de foc;
ea ... poate chiar ea!
da, poate chiar ea este
primǎvara!
de ce nu-şi scoate
oglinda micǎ, ovalǎ
din poşeta viselor?
de ce naiba nu se priveşte?
de ce se joacǎ
deşi ar putea dansa?
cum o atrage frigul, cum flirteazǎ
de curajoasǎ cu moartea,
când ar putea sǎ mai tragǎ timpul de mâneci,
sǎ se încǎlzeascǎ la cǎldura propriei inimi!

câtǎ nedreptate!
fetiţa cu chibrituri
nu ştie sǎ-şi facǎ flori
din ridurile de pe faţǎ,
deşi vântul mi-a şoptit cǎ ea
e destul de artistǎ
încât sǎ ştie
mai bine.

da, de acum voi scrie la persoana a treia
pentru cǎ altfel, femeia asta chiar e în stare
sǎ se şteargǎ cu o gumǎ uzatǎ din cartea zborului
pentru un amǎrât de sǎrut
lǎsat în sertar sǎ se prǎfuiascǎ;

dar eu
o vǎd dincolo de buze

şi ce minunat ar fi ca, într-o zi grea de iarnǎ,
sǎ ies din casǎ;
i-aş pune mâna la piept, peste broşa ei de foc
şi ce minunat ar fi
sǎ o simt dincolo de iubire!

poet rǎsfǎţat

soarele scrie
un rând strǎlucit
pe hârtia subţire a nopţii -

apasǎ tare, nepermis de tare
şi dǎ o gaurǎ de luminǎ
în caietul vieţii mele

ca şi cum i-ar aparţine.

soarele scrie
poezii lungi pe faţa mea
în fiecare dimineaţǎ

şi nu îl pedepseşte

nici linia orizontului
pe care îşi odihneşte
braţele,

nici pǎsǎrile
în al cǎror cântec
se adǎposteşte de ploaie,

nici râul
de a cǎrui suprafaţǎ ridatǎ
se îndrǎgosteşte

şi, culmea, nici mǎcar eu
nu îl pedepsesc
cǎ îmi mâzgǎleşte inima
în fiecare zi
ca şi cum eu aş fi o eprubetǎ
în care sǎ-şi verse el razele
ca un experiment artistic
de mare succes.

viaţǎ nepunctuatǎ

suntem
oameni stilizaţi
în vitrina lumii
am fost
sculptaţi greşit
de-am început
sǎ ne mişcǎm
şi am uitat
sǎ fim
statui
cu sâmge din zǎpadǎ topitǎ
fǎrǎ puls
doar câteva stele
pe care le iubim
refuzând sǎ le cunoaştem
refuzând sǎ ne cunoaştem
existând
suntem
oameni stilizaţi
eleganţi pânǎ la ştergerea culorii din cartea ochilor
ne tragem la xerox
dupǎ foile de cer
uneori furtuni
uneori senini
uneori mortali
dar noi suntem nemuritori
fiecare în felul lui
pentru cǎ fiecare în felul lui
nu trǎim
refuzǎm punctul
şi atunci e numai o chestiune de logica poeziei
cǎ nu ştim sǎ folosim
nici virgula

despre cireşe, bucurie şi arta de a respira

în mai
sunt cireşele
cele mai bune,

când încǎ poartǎ pofta
în sâmburi
şi carnea lor micǎ
are gust de vis
cât tot cerul pe care-l mângâie
crengile.

*

inspir ...

*

mǎ coc
la lumina ta

şi îmi savurez
fiecare clipǎ,
cǎci încǎ n-am avut

timp
sǎ uit,
timp sǎ mǎ şterg cu guma limbii,
timp sǎ mǎ satur de mine
şi de noi şi de cireşe şi de primǎvarǎ,
n-am avut timp sǎ am
chef de altceva,
nici sǎ-mi fie dor sǎ înfloresc.

*

tu ai parfum de renaştere -

nici nu mǎ mir
cǎ mi-am permis
beţia asta,
bucuria asta,
binecuvântarea asta ilicitǎ.

îmi alunecǎ pe gât
o voce nouǎ.

*

şi expir,

pentru cǎ toatǎ viaţa
care meritǎ degustatǎ
(nu pânǎ la a fi dezgustatǎ!)
este un circuit al iubirii
în mine şi în afara mea,
la uşa respiraţiei tale
şi apoi, vreme de un minut,
înǎuntrul tǎu
dacǎ ţi-e şi ţie destul de primǎvarǎ
sǎ o primeşti.

*

altfel aş exploda
într-un spectacol excentric
de artificii
pe care nu le mai înţelege nimeni -

pocnituri peste tot
şi oameni orbiţi
care îşi înghit sâmburii
şi aruncǎ la gunoi cireşele
de mai.

eroare de calcul

ca din greşealǎ,
mi-am colorat lumina
cu creionul tocit al nopţii

sǎ nu te trezeşti
clipind
de prea multe ori într-o clipǎ,
de-a dreptul buimǎcit
de surpriza vie a dimineţii

şi-am ajuns sǎ-mi înfig în piept
un miracol
şi-am ajuns sǎ mǎ doarǎ
ce era mai strǎlucitor în mine;

m-am ascuns de bucuria
pe care vroiam
sǎ o împǎrtǎşesc cu tine

într-o gaurǎ neagrǎ

şi nu mai ştiu
cât a mai rǎmas
întreg din mine.

listǎ

i.

sǎ îi spun cǎ
acum
îmi vǎd propria luminǎ;

eu sunt un soare
destul de strǎlucitor

iar cei care mǎ vor privi,
cei care mǎ vor primi -
ei nu sunt orbi.


ii.

acum douǎ zile
l-am visat pe el -
rǎsǎritul meu
când am învǎţat sǎ strǎlucesc
şi am aflat ce-i aia umbrǎ.
ce-i aia noapte.
ce-i aia sǎ mori puţin
şi sǎ nu se vadǎ, sǎ nu ştie nimeni
sǎ poarte doliu.

se fǎcea cǎ
el a plâns
când şi-a auzit ecoul
în vocea mea
slabǎ ca raza a unui regret
chiar dupa atâţia ani.

se fǎcea
cǎ l-am îmbrǎţişat,
am pus împreunǎ lumina şi umbra
în puzzle-ul vieţii mele.

se fǎcea cǎ m-am împǎcat cu mine
pânǎ la os şi încǎ puţin
mai adânc.


iii.

sǎ dǎruiesc
gustul dulce amǎrui

al copilǎriei mele

închisǎ ermetic
într-un borcan
cu gem de gutui

şi pe jumǎtate netrǎitǎ,
necoaptǎ, irealǎ,
multicolorǎ.

am plâns-o
pânǎ s-a îndulcit
şi acum, iatǎ -

o îmbucǎturǎ din inima mea.


iv.

mǎ plâng
cǎ am fost lǎsatǎ pe pǎmântul ǎsta
ca o luminǎ orfanǎ de sens,
o razǎ cǎreia nu i-au rǎspuns încǎ legile fizicii

şi mi-e teamǎ
sǎ nu mǎ ia vântul
sǎ mǎ rǎsuceascǎ,
sǎ mǎ deformeze
pânǎ în miezul meu de întuneric

fǎrǎ drept de apel
la vreo lunǎ
care sǎ mǎ înveţe cum se stǎ
- plinǎ şi demnǎ -
cu noaptea în care lupii urlǎ la mine
cel mai tare.

capitole din mine

capitole din mine.

foi mototolite elegant
prea iubite de timp

şi cernealǎ
puţin cam îndrǎgostitǎ,
beatǎ de prezentul
din fiecare picǎturǎ de trecut.

*

capitole din mine -

cuvinte care au învǎţat
în ritmul lor
cum sǎ rimeze

împreunǎ.

*

o clepsidrǎ
creionatǎ la pagina cinci;

sǎ ştie cititorii
cǎ are şi final cartea asta -

dacǎ-i pǎcat sau nu
sǎ trişezi, sǎ te uiţi înainte
şi sǎ laşi volumele
pe un raft, colecţionând timbre din praf
fiindca pe tine nu te mai intereseazǎ
acum cǎ ştii
destul?

fiecare decide pentru sine.

*

o dedicaţie
pe prima paginǎ,
sǎ nu sarǎ nimeni
peste faptul cǎ am iubit
chiar şi când nu mai eram eu
ci doar o carte amarǎ,
un pahar cu apa chioarǎ
şi un rǎsǎrit dinǎuntru spre afarǎ.

*

un roman
pe care nu l-am scris niciodatǎ
şi o poezie
pe care am scris-o de prea multe ori
şi un singur om
prin care v-am iubit pe toţi.

*

capitole din mine.

cândva, se vor revolta sunetele
şi se vor face la loc copaci

dar acum, aici, în silaba asta
bat nişte inimi
pe care nici nu îndrǎznesc
sǎ le descopǎr.

Intrarea

mi-am gǎsit
uşa mea
din carne, oase şi aşchii de vis.
uşa mea
de lângǎ cireşul cel bǎtrân
despre care abia astǎzi am înţeles
cǎ naşte cireşe
şi educǎ lumina sǎ devinǎ ceva mai complet,
ceva nu neapǎrat orbitor,
ceva ce un pictor ar putea iubi într-o bunǎ zi
cu uleiurile lui, pe o pânzǎ goalǎ.

mi-am gǎsit Intrarea
pe jumǎtate transparentǎ, pe jumǎtate sincerǎ pânǎ la opacitate.
tǎlpile mele se împletesc cu praful meu
şi cu praful lor
şi cu sângele istoriei
care s-a uscat demult
în manualele şcolare.

acum ştiu
cǎ şi eu sunt parte din drum.
am fost întotdeauna
cǎci oare ce mai înseamnǎ itinerariul fǎrǎ cǎlǎtor?
acum ştiu cǎ ştiu
sǎ fotografiez un fluture în zbor,
sǎ îi prind vulnerabilitatea în plasa venelor mele
şi sǎ nu-i trǎdez nici ochii compuşi, nici aripile
care se tem de cel mai uşor sǎrut al ploii.
ştiu cǎ va şti sǎ zboare şi sǎ se adǎposteascǎ cât de graţios
va fi momentul sǎ fie.

acum vǎd asta.

îmi vǎd respiraţia clarǎ pe fereastrǎ
în mijlocul iernii.
îmi aud pulsul
ca o cochilie într-o mare de zâmbete.

şi, în sfârşit, decid
sǎ nu îmi mai şlefuiesc încǎpǎţânatǎ înima
în formǎ de cadou pentru ziua îndrǎgostiţilor;

este destul de bunǎ aşa cum este

într-o formǎ fǎrǎ nume, cu miros de om
şi uneori gust de soare cu dinţi.

am stat mult în faţa uşii mele.
prea mult, prefǎcându-mǎ cǎ nu existǎ,
cǎ nu se aflǎ înaintea mea
decât zǎpadǎ imaculatǎ
care nu trebuie cǎlcatǎ
nici cu o panǎ de scris;
acum aleg, aleg într-adevǎr.

Intru!

arborele Luminiî

te-am văzut sau mi te-am imaginat
purtând ziua mea de zahăr
grea pe umeri
ca o binecuvântare;

te-am simţit sau poate mi te-am dorit
fericit ca o noapte de aprilie
dar m-am îmbolnăvit de altruism,
am întors luna pe cealaltă.faţă
şi dimineaţa am constatat că frunzele, obosite până la rugină de iubirea noastră,
căzuseră în cele două miimi de secundă
când mi-am permis să clipesc
o geană de.nisip;

şi, sacrilegiu minunat în ţara celor de negândit,
eu nu m-am simţit sau nu am recunoscut -
m-am cusut cu fir de aur în sufletul tău
nealb.

ai mai mult gust de mine
decât m-ai invitat sau ai putut
să ştii,

pieptul meu miroase a fructele tale
cele mai zemoase.

melodia geloasǎ a tǎcerii

ştii cum e

sǎ desenezi
cel mai viu desen
pe care l-ai desenat
vreodatǎ

cu un creion fǎrǎ vârf?

*

dansam
într-o piesǎ de teatru mut

un dialog
la persoana a treia

dar numai tu erai de faţǎ
şi nu toţi spectatorii
din sala mare a albului ochilor mei
gustǎ asemenea subtilitǎţi.

*

am ţipat
dupǎ tine

pânǎ mi-a rǎguşit
umbra,

dar ţipǎtul
s-a nǎscut mort
din pântecul murdar
al vocii mele.

*

personajul absent
era tot farmecul poveştii mele
cu final tragic
numai pentru publicul rafinat

dar când personajul absent
îşi face intrarea, este botezat
şi capǎtǎ o înfǎţişare -
atunci înţelege şi Copilul
cel mai mic
şi cel mai îndrǎgostit

ce se petrece
cu adevǎrat.

*

dacǎ e doar o piesǎ de teatru
şi de fapt nu moare nimeni,
de ce miroase amar?

dacǎ e doar un desen
zgâriat pe hârtie
cu un creion fǎrǎ vârf,
de ce mǎ smulge din mine însǎmi
cu atâta ascuţime?

despre eleganţa prin cromofobie

te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un vânt furǎtor de viaţǎ,
bǎtând tare
pe cel ce îndrǎzneşte
sǎ stea în picioare,
uneori sǎ fie iubit pânǎ-n rǎdǎcini
şi alteori sǎ savureze o lacrimǎ.

tu ştii verdele tǎu - nici pe ǎla pânǎ în miezul
copt.
te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un copil mugure
cǎruia îi este groazǎ
de culori,

o crisalidǎ
care se ţine strâns
de creanga ei
şi refuzǎ vehement
altfel de zbor.

tu nu ştii ce înseamnǎ
lumina care se mǎsoarǎ cu secundele
într-o zi de iarnǎ
şi nu ştii ce înseamnǎ sǎ te pişte frigul
dincolo de bunul simţ al zǎpezii.

când a fost ultima datǎ când ai avut curaj
sǎ fluturi un ghiocel în faţa soarelui
şi sǎ te topeşti
pânǎ nu mai vrei sǎ ştie nimeni cǎ tu
ai existat vreodatǎ
şi te-ai crezut primǎvarǎ?

tu habar n-ai ce înseamnǎ
sǎ-ţi fie martie
de toţi şi de toate,
sǎ zâmbeşti mai viu decât cântecul pǎsǎrilor
la strǎinii de pe stradǎ
pentru cǎ, pur şi simplu, nu te poţi abţine sǎ înfloreşti.