versul perfect

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am pierdut în iarbă
descriind norii din mine.

ca un cer invers,
te-am numit poezie
înainte de a îmi încălzi vocea
suficient
pentru a te putea recita.

am încercat. am făcut
cu succes
genuflexiuni pe pământul umed al unei metafore
pe care am găsit-o în părul tău.
am şoptit cu duble şi triple sensuri.
intertextualitatea deja se simţea la ea acasă
în braţele noastre
încetul cu încetul orfane de apropiere, dar bogate în mărunţiş
de limbi străine pe meleaguri
care ar fi putut fi
autohtone.

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am uitat.
într-un cântec care aducea a ceva mult-dorit
între ţipăt şi rugăciune,
am tăcut.
la persoana întâi singular
timp de atât de multe pagini
încât
am uitat amândouă
unde am fi vrut să începem.

în căutarea versului perfect
am devenit
o poezie fără punctuaţie
un sens care şi-a aruncat conţinutul la gunoi
de dragul rimei
rimelului cu culoarea plânsului
un dor ars în cuptorul inimii
fără iubire