bucăți de bine

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

într-un an cu mai mult tunet

decât putea duce ploaia

mi-ai albit încet respirațiile carbonizate

una câte una

mi-ai împletit câteva petale în părul nepieptănat

când aveam fobie la flori întregi

din bucăți de bine

potrivite câș

ca prima mea pictură

de care am fost mai mândră decât dali

trei acuarele în margine

un copac nefructifer

și adăugate de tata: casa, gardul, copilul

care eram eu

ai sădit cactuși

în solul deșertic

din ținutul neîncrederii mele

chiar în miezul spinilor mei

unde nu am putut să rănesc niciodată pe nimeni

m-ai tras de sevă

m-ai tras de timp ca de mânecile de la pijama

cu zece mărimi prea largă

și ai pus între

viața suculentă din mine

unde se adăpostește apa

de uscăciunea lacomă a soarelui

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

o sămânță de speranță

neîncolțită

fără contur

m-ai lăsat să fiu ceață

doar mi-ai arătat

în căldura vocii tale

ce vedeai prin mine

big bangul pe care îl puteam

dintr-un nod de dureri

explodând

și din big bang, iată

atâtea miliarde de ani lumină

atâtea tentative de sistem solar

și într-un sfârșit, îți mulțumesc!

o floare

și mâna mea care se întinde, deschisă

pentru că mi-ai împletit în părul nepieptănat

tu, una câte una, câteva petale

fervoare

cu incisivi de conștientizare
mușc vorace din mine
ca naufragiatul din naștere
care toată viața s-a hrănit doar
cu bule de apă sărată, iluzii
ce se sparg de malul abrupt.

unde mă doare mai tare, acolo
disec mai mult stânca bătrână
din care sunt plămădită.
unde mă spulber
de la cea mai ușoară briză, acolo
mă fac curent și îmi trag Ființa
de mâini și de picioare,
de secunde elastice
și de lacrimi care nu vor să iasă.

Vreau
să cuceresc oceanul
dintr-un miliard de priviri
din unghiuri oricât de diferite,
oricâte țipete de pescăruș mi-ar intra în ochii
deschiși larg cât brațele soarelui pe 21 iunie
și de oricâte ori mi-ar forța pieptul înecarea. Vreau

să mă arunc în calea valurilor
recunoscându-mi propria voce
între cioburile de curgere
și prea-plinul din care am venit
când încă mă mai credeam sufocare
și nimic altceva.

și la masa lichidă a tăcerii
ținându-mă cu unghiile de la picioare
de verticalitate,
în fiecare apus în care mă topesc
la datorie ca înghețata
în miezul de vitalitate al vipiei,
invit
Compasiunea.

să înfloreşti?

cu rădăcini de plumb

cine poate fi păpădie?

uneori au aceeaşi nuanţă

greutatea şi zborul

dar când ţi-ai construit fiinţa

din metal rece

care îţi zgâria

mugurele de identitate,

nu poţi să crezi

dintr-o dată, într-o zi cu soare,

că în tine sunt seminţele iubirii

iar vântul nu aşteaptă decât

o clipă de încredere

pentru a le încredinţa pământului

de stabilizare

cântecul îmi străpunge carnea.

îmi caută măruntaiele

ca pe nişte iubite care l-au implorat

să plece.

îţi simt atingerea

în fiecare fracţiune de sunet.

mă plimb pe cărarea care eşti tu

în trecutul meu ca într-un labirint

unde m-am pierdut

între frunze, pe jos, roasă de omizi,

în timp ce te căutram pe tine -

adiere. curgere. singura mea

căldură.

nemelcii

oamenii care nu sunt acasă în corpul lor
se grăbesc spre cuvinte
ca spre adăpost de ploaia torențială
din trăiri fără nume
și tentative de seppuku
într-o cultură unde onoarea
nu se scrie cu O mare
nici la început de propoziție.

oamenii care nu se iubesc pe sine
gonesc spre ziduri
cu rugăciuni aprinse în pumni
ca și cum betonul le-ar putea micșora
Ființa
să încapă în tufișuri, în fundături, în cuști,
să nu facă prea mult zgomot
cu altfelul ei de toate zilele -
să nu le vadă celorlalți iubirea
de aceeași formă cu ura lor.

nemelcii nu știu ce înseamnă
să faci dragoste cu asfaltul
pentru că nu există alt rai
decât răbdarea ta de a trăi
fiecare milimetru dintr-o zi
umedă de promisiuni și de
primăvară.

secretul

întunericul îşi poartă

cocoaşa de lumină

ruşinat, o ascunde

după ramurile copacilor

să nu îi descopere nimeni

viciul de a fi muritor.

noaptea ţine

în mâinile duse la spate

un răsărit proaspăt

de ţi se topeşte pe cer.

infatuare

copila deghizată

se joacă de-a doctorul.

surâde în limba soarelui

şi foloseşte cuvinte prea mari

pentru gâtlejul ei

în care încă nu s-au înnodat

planete despădurite

sau măcar operaţii chirurgicale

pe cord deschis de grindină

reuşite.

copila urlă

când vrei să-i pui în braţe o carte

să trăiască viaţa pentru care

încă nu a avut timp.

îi curg mucii peste rănile deschise

ale celor care îi dăruiesc

încrederea ca pe un diamant

învelit în noroi uscat.

copila nu se spală niciodată pe lacrimi

de prejudecăţi

şi nici nu aude

cântecul de sirenă al morţii

de sub degetele ei lungi, subţiri, plictisite

pentru care ritmul vindecării

şi gama cromatică a prieteniei

sunt mofturi; big bangul, doar un zvon

atâta timp cât nu o îneacă praful stelar

din care sunt făcuţi oamenii

pe care insistă să îi repare

şi refuză să îi cunoască.