Saturday, January 31, 2015

condiţia umană

priveşti atent câte un obiect la întâmplare
şi, dintr-o dată, nu înţelegi cum şi de ce
a explodat la un moment dat o idee
de-a ajuns formă, s-a agăţat de trei dimensiuni
ca de nişte cârje şi de patru puncte cardinale
ca de nişte ţeluri. la ce i-o fi trebuit
ideii plămădite din nimic
tridimensionalitate?
- îţi întrebi ecoul
stânjenit, ca un elev de optsprezece ani
realizând pentru prima dată că este încă
repetent în clasa a doua.

tu, cerul
şi o piatră
sculptată în formă de amintire
de un artist care, nici el, nu a înţeles
de ce vrea să îşi nască ideile în această lume
a prafului şi a morţii şi a
umorului negru la câte un pahar cu vin alb.

doliu în alb

ca prin vis
se spulberă, stâlp cu stâlp,
fortăreaţa copilăriei mele,
cea din trecutul preistoric,
de când încă nu eram copil.

aici eroii se transformă în pietre;
ochii sticloşi de suferinţă, în nisip.
o voce senină îmi dă de ştire
că Uraganul mi-a mai nimicit
o cărămidă fărâmicioasă de iubire,
apoi iese soarele ca şi cum n-ar avea
timp decât să se joace printre morminte.

pe şantierul ăsta, transpir de douăzeci şi şase de ani
construindu-mi, lacrimă de rouă cu rouă de cristal,
un castel al Încrederii. aici praful şi ţărâna
sunt sfinte.
cândva erau primele trepte, cele care m-au împins
spre nori cu capul înainte, ca o mamă când fătul, deşi pregătit,
mai are jumătate de pas până la primii lui paşi.

astăzi îmi mai transpiră doar ochii
dând mâna văzului
prin lentila înceţoşată a timpului
cu primele soluri în care am prins
timidă rădăcină,
cu primele mame, cu primele versuri
mai mult împrumutate decât simţite.

astăzi, acea lume îmi înfloreşte zilnic în piept,
ca o sumedenie de muguri de inimă.

scriind, am depăşit graţia gimnastelor de ieri -

astăzi am curajul să fiu copil

şi, citindu-mi iubirile în palmă,
am învăţat în sfârşit să fiu eu.

Tuesday, January 27, 2015

ceva preţios

prinsă în gol
mă simt ca o aşchie
în rana deschisă
a pământului
care ţipă după oasele mele
cum ţipă un copil flămând
după mama
şi prea mic în spatele fustei
crede că nu mai există

de-a v-aţi ascunselea jucăm
în vid
un joc de popice fără popice
aruncăm bila abil
dar nu există perete
nu există limite
nu ricoşează
nimic
nici măcar
cel mai mic
minut
de
linişte

am prins ideea
găurii negre
între arătătorul şi degetul mare
al sufletului
ca între două foi de hârtie
atât de subţiri încât ţi-e milă să scrii pe ele
atât de subţiri încât ţi-e jenă să recunoşti că
vezi prin ele

te prind în gol
ca şi cum de asta mi-ar depinde viaţa
care înseamnă mai mult decât un pin
mai mult decât sunetul mic
al acului de pin care cade în noroi
te prind din gol
doar te rog ca de data asta
să cazi în sus-

la naiba cu gravitaţia şi cu bunul simţ!

firul de speranţă

firul de speranţă pe care mă caţăr
are grosimea unei pânze de păianjen
şi culoarea cerului reflectat
într-o ceaşcă de cafea cu lapte
la ora când soarele zâmbeşte mai larg
că nu i-a ghicit nimeni secretul.

firul de speranţă pe care îmi zgârii degetele
are frăgezimea obrazului de copil
cu o secundă înainte de a simţi
pentru prima oară ruşinea
şi mirosul de vis cu ochii deschişi
al unui balon cu aer cald
demult spart ...

şi totuşi mai văd câte o pasăre-n zbor
şi-mi zic să urmez legea gravitaţiei
doar cât să nu fiu arestată la domiciliul nopţii.
continui să cred în superstiţia zorilor
când văd câte o pisică neagră
pe drumul de ţară al vieţii.
continui să şoptesc numele oamenilor pe care încă
nu i-am cunoscut.
continui să cânt în limbi pe care încă
nu le-am priceput.

la poarta poeziei cad în genunchi.
mă rog cu orele pentru o coajă de credinţă.

şi totuşi, ceva în mine arde încă -
o flacără zdrenţuită ce refuză să tacă din gura de foc
"măcar până la şansa următoare.
măcar încă o clipă.
măcar încă o iubire."

Saturday, January 24, 2015

manualul de istorie tipărit în corpurile noastre

cum să semnăm un tratat de pace cu viaţa
fără să ne rătăcească inima în războaiele
pe care le-am cărat în braţe
de prea multe ori mai aproape decât
scheletele visurilor noastre?

dacă mai strânse pe venele noastre
decât sângele, erau cicatricile,
dacă am avut chiar şi o oră mică
doar cât şaizeci de eternităţi
în care am ars la focul mic al emoţiei,
în care am plâns sevă şi am băut lacrimi,
dacă am avut chiar şi o secundă când
ne-am văzut unul pe celălalt
numai prin prisma orbirii,

cum să ne întindem acum pe tot cerul
ca spinarea curcubeu a unei pisici ghiftuite,
fără să simţim că ne-a rămas în stomac
o sămânţă încolţită de furtună?

Friday, January 16, 2015

degenerare



mi se înregistrează emoţia
în arhivele trupului
ca un zgomot alb
de presimţire a zăpezii,
de nesimţire a norilor,
de preasimţire a lui tu din eu.

iubirea cu sfârcuri degerate
îmi sugrumă căldura ca de iad
pe care am împrumutat-o de la tine
şi am uitat, ca din întâmplare,
să ţi-o înapoiez.

coşmar frumos îmi eşti, floare de gheaţă
înmugurindu-mi în pântec,
poezie de dragoste pronunţată greşit,
citită la modul conjunctiv,
trăită la modul tragic -
o stea care a reuşit să supravieţuiască
propriei lumini.