Monday, April 30, 2012

selecţie naturalǎ

(varianta blândǎ a artiştilor)



mǎ înec
într-o picturǎ superbǎ
care nu-şi cunoaşte
rama.

aşa mǎ înţelegi tu
pe mine, ca pe un roman
bine scris, captivant
despre un turist neştiutor
care se întâlneşte cu soarta istericǎ
într-un muzeu de artǎ.

pretinzi cǎ am tot ce trebuie
sǎ devin bestseller.

cel puţin pânǎ când tu
îţi termini cafeaua de dimineaţǎ
şi mai ai mult de citit la mine,
prea mult

aşa cǎ renunţi.
migrezi spre cuvinte mai calde,
mai directe.

vezi tu, nici eu nu îmi cunosc
copertele.

prea vreau sǎ fie lumea asta
un cerc vicios
ghiftuit cu frumuseţe!

numai cǎ tu ai crescut
puţin mai mult decât mine
şi nu mai stai neputincios
sǎ te îneci
când poţi înota.

tu ... eşti vin vechi.
tu îţi cunoşti deopotrivǎ
sticla şi dopul.

miroşi a viaţǎ




deshidratare de bunǎ voie


plâng o singurǎ lacrimǎ
ca semnul de întrebare, nesigurǎ
dacǎ eşti dispus sǎ-mi dǎruieşti
rǎspunsul de care mi-e sete acum.

îmi fac punctul timid pe hârtie.
mǎ şterg înainte de a mǎ contura.
sǎ nu înţelegi prea mult
de la obrazul ǎsta exhibiţionist
pe care m-am scurs din mine
de dragul tǎu.

o lume din hârtie


ninge
cu fulgi
desprinşi din mine.

copacii
se roagǎ
propriilor fructe
pentru un strop de soare,
dragii de ei, însetaţii de
nimic.

au uitat
cǎ lumea asta
se clǎdeşte
din copaci morţi
ca seminţele cele mai mici
sǎ poatǎ conţine
viaţǎ.

facem dragoste
tǎcuţi
pe buzele crǎpate
ale morţii.
tu, amintirea, mǎ cerţi
cǎ mi-e poftǎ sǎ îţi uit
numele.
eu, iubirea, plâng pete de culoare
pastel
cǎ ţii sǎ facem totul ca la carte
şi mǎ iubeşti numai în poezia mea
de cernealǎ
care curge dintr-un nor timid
pe obrazul meu stâng.

îngheaţǎ florile
pe geamul prin care privim lumea.
parcǎ începe sǎ şi miroasǎ
a iarnǎ
fǎrǎ moş crǎciun. strǎluciri reci.
nu mai e loc de umbre.
nu mai e loc de
nimeni şi nimic.

parcǎ aşa se murea, nu cum fac eu,
impertinentǎ ca o zi prea lungǎ
de martie.

în lumea noastrǎ micǎ
din hârtie
cuceritǎ de vânt,
ningea.
dar te-am vǎzut pe tine
cum tremurai
în rezonanţǎ cu mine,
fǎcut din acelaşi tip de zǎpadǎ
îndoitǎ la colţuri
şi în momentul ǎla m-a apucat
dragostea de vârful degetelor,
m-a rǎsucit, m-a aruncat
departe de calamitatea asta naturalǎ;

fulgii desprinşi din mine
ţi i-am lipit ţie pe rǎni
şi, în mod straniu, mi-au ţinut de cald
pânǎ mi-am recâştigat curajul
sǎ cred în iulie
şi în fructe.

curând, dragǎ, curând voi arunca hârtia folositǎ la coş
şi-mi voi clǎdi viaţǎ nouǎ
cu gust de luminǎ
şi nu vom mai mirosi a noapte.

poezia calendarului bolnav



mi se coloreazǎ cifrele.
evadeazǎ din mine, afurisitele de zile, pleacǎ
la picnic pe un portativ
din caietul care nu vrea sǎ tacǎ
deşi îi atrag atenţia
cǎ eu trebuie sǎ mǎ concentrez
la treburi serioase, cu responsabilitate crescutǎ,
cum ar fi colecţionarea clepsidrelor,
numǎratul lunilor şi calcularea restului
pe care îl datorez iernii (e an bisect oare?
când picǎ paştele anul ǎsta? am timp sǎ mǎ îmbrac
cu eleganţa filmelor alb-negru?)
cheia sol descuie uşi de care nici nu ştiam cǎ existǎ.
alunecǎ cerneala din mine, fericitǎ
şi nu mai ştiu în ce lunǎ suntem, nici în ce an.
capitulez
în faţa unui ghiocel care şi-a învins demonii interiori
din zǎpadǎ.
încep şi eu sǎ cânt clipele
în arome
de când nu mai ştiu sǎ numǎr.
astǎzi, de exemplu, miroase a zambilǎ.
mâine poate va avea gust de luminǎ mugure.
şi tot aşa, nu mǎ mai opresc
din nelegiurea asta de contopiri cu privitorul.
e incurabilǎ boala de care mǎ bucur, doctore.
nu mai ştiu sǎ arǎt data exactǎ.
nu mai ştiu sǎ fiu cititǎ fǎrǎ sǎ ating cititorul
şi sǎ las o urmǎ de cernealǎ rebelǎ
alergând în picioarele goale
pe iarba din suflet.
o sǎ ajungi şi tu verde proaspǎt din cap pânǎ-n picioare
dacǎ rǎmâi mult în preajma mea!
sezonul ǎsta este epidemie de viaţǎ
şi nu mǎ las pânǎ nu vǎ molipsesc pe toţi.


“Vor putea tăia toate florile, însă nu vor putea opri primăvara.” - Pablo Neruda

sǎrbǎtoare


oasele mele danseazǎ
cu focul prietenos din tine.
un tango frumos împachetat
în hârtie imprimatǎ
şi vise asupra cǎrora am avut curajul
sǎ îmi las amprenta.
se opreşte muzica
dintr-o datǎ
şi în noi încǎ se sǎrbǎtoreşte:
pǎmântul, fertil, ca o mǎrturie pe tǎlpile noastre.
cenuşa, inesteticǎ, un adevǎr incurabil
despre cât de mult am pǎcǎtuit astǎzi
bucurându-ne.
hai, recunoaşte cǎ te prinde
ritmul sufletului meu.

Saturday, April 28, 2012

cum o privesc pe ea

(folosesc simţul estetic ca sǎ mǎ scuz)




pe ea, o privesc fǎrǎ margini.

ochii mei
înveliţi cu o pǎturǎ de tǎcere
sunt ca un pat plin de aşternuturi pufoase,
în care nu mai am loc.

nici nu poate fi vorba despre
sforǎituri sau întors de pe-o parte pe alta!
n-aş vrea sǎ stric
perfecţiunea ei de vis
sau egoismul ei inegalabil
cu un gest atât de banal, atât de tipic
mie, o muritoare care nu ştie sǎ împǎrtǎşeascǎ
arta de a trǎi.

simt despre ea, nu pentru ea,
paradoxul ǎsta. ca şi cum
aş încheia cu “poezia asta este falsǎ”
numai cǎ n-are nicio noimǎ
pentru cǎ dacǎ eu chiar nu
m-am ascuns niciodatǎ între rândurile astea
sǎ îi arunc pe furiş o umbrǎ de privire,
atunci gustul alb-murdar amǎrui care-mi inundǎ limba
aparţine adevǎrului;
iar dacǎ totuşi mi se întâmplǎ
sǎ-mi fie mâna asta de cuvinte singuratice
singurul refugiu
în care o privesc pe ea cu mai mult
decât colţul ochiului meu stâng de la periferia unei secunde,
atunci tot ce am scris, oricât de negru, opac, ipocrit mi-ar fi stilul,
ţine de domeniul transparenţei.

aşa-s ochii mei, mai curând un paradox
decât data viitoare când ne vedem.
mai bine confuzi, mai bine spǎlǎciţi.
sǎ-şi uite culoarea, nevrednicii!
îţi dai seama, ce tupeu ar fi
ca-ntr-o zi ca oricare alta, sǎ o priveascǎ pe ea
altfel, cu sinceritatea unui cer fǎrǎ nori
sau simplitatea unui singur cuvânt
rostit
oricât m-ar împunge frigul în coaste
când îndrǎznesc sǎ numesc
ceea ce existǎ în mine.


Wednesday, April 25, 2012

împǎrtǎşire


vreau doar sǎ fim
o ceaşcǎ bunǎ
de cappuccino 3 în 1:

eu, boabele de cafea
râşnite pânǎ miros
a dimineaţǎ,
te rog sǎ îmi primeşti
darul luminii.

clǎdesc ziua
ca pe un castel,
cǎrǎmidǎ de rouǎ
peste cǎrǎmidǎ de vis.

tu îmi eşti lapte:
mǎ întregeşti,
îmi dai substanţǎ.
mi se îmblânzeşte textura
şi îmi prefac zaţul
în gust fin-amǎrui,
ca un coşmar care te amuzǎ
odatǎ ce te-ai trezit.

mǎ declar fericitǎ
cu o atingere de zahǎr
simplǎ.
ne dizolvǎm
unul în altul
şi amândoi, într-un zâmbet.

ani întregi
mi-am rǎsucit limitele între degete
ca şi cum aş fi fost
desenatǎ de un pictor sadic
cu braţele şi picioarele
întinse la maximum, încercând
sǎ împing ramele tabloului,
sǎ le mut din loc.
lecţii de zbor, aşa îmi numeam eu
suferinţa.

astǎzi, iatǎ, îmi este de ajuns
cǎ suntem împreunǎ
o ceaşcǎ de cappuccino 3 în 1
pe care o beau în cinci minute
şi pot sǎ alerg un an
prin parcuri, biserici, sǎli de operǎ, piste de atletism,
alerg pânǎ la capǎtul curcubeului
fǎrǎ sǎ obosesc.

Tuesday, April 24, 2012

de cât de sus cazi


poate cazi de pe scaun.
stârneşti câteva râsete
ca nişte raze de soare
care înfloresc
din sǎmânţa ta de lumânare,
dar încǎ nu doare
contactul jucǎuş cu pǎmântul mamǎ:
lasǎ, puiule, îţi voi pansa orice ranǎ
cu viaţǎ, fructe şi flori.
o petrecere de praf şi arome.
unde pupǎ solul fertil,
trece.


poate cazi din copac
şi, cum încǎ ştii cine eşti,
gǎseşti în tine înţelepciunea
sǎ îţi aminteşti cǎ, deşi te simţi julit pe moment,
tu te-ai copt.
tu eşti miracolul
pentru care primǎvara şi vara
şi-au ros coatele de muncǎ.

poate cazi din lunǎ.
ei, ǎsta-i un caz aparte.
ţi se mai prinde capul
în vreun nor bezmetic,
ţi se mai nǎzare cǎ treci prin rai
în drumul tǎu propriu
şi uiţi cǎ tonul ţi l-a dat doamna gravitaţie.
dar o comoarǎ cât albul sub unghia nopţii
tot îţi rǎmâne ţie:
ai învǎţat sǎ zâmbeşti plin, ca luna.

sau poate cazi de acolo
unde se curbeazǎ timpul.
caz în care cu tine nu-i de glumǎ!
ai vizitat o altǎ dimensiune,
unde se joacǎ dumnezei pitici
în inima ta, sar înǎuntrul tǎu fericirile
ca nişte gimnaste graţioase
pe salteaua elasticǎ dintr-un parc.
tu ai trǎit dincolo de sensul vieţii,
undeva unde nu mai existau întrebǎri,
ci numai îmbrǎţişǎri.
tu ţi-ai murit moartea.
ţi-ai înviat învierea.
ţi-ai uitat numele
şi te-ai contopit cu
ceea ce este.
ai fost big bang
într-un glob din sticlǎ
care s-a spart.
acum iatǎ-te, împovǎrat de gravitaţie
ca toţi ceilalţi.
şi tu trebuie sǎ plǎteşti tribut sângelui;
şi inima ta trebuie sǎ se opreascǎ din aplauze
odatǎ şi-odatǎ.
clar, cu tine nu-i de glumǎ.
habar n-am cine eşti.
pe tine te mai doare?


Monday, April 23, 2012

saturaţie


îmi eşti bol de diamant
umplut pâna la refuz cu untură.

stomacul meu, cerul nopţii
atât de înstelat
încât e mai lumină decât ziua
şi nu se mai poate dormi.
nu mai exist
la orizontală.

sunt vegetariană
în adâncul sufletului.
tu, cerbul majestuos
care se vânează pe sine.

te sorb puţin câte puţin.
tu m-ai hrănit
cândva, pe vremea când
rătăceam prin luminişuri,
mă speriam de umbre
şi eram indecent de goală
pe dinăuntru.

dar astăzi
mi-e greaţă.
îmi eşti preamult
în preamultul meu.
îmi vine să vărs
iubirea.

aş păstra numai diamatul
care se ascunde
sub straturile de tine
şi de noi.

mi-aş lua la revedere
cu glasul neted
ca o cale pe care pur şi simplu ştii
că dintotdeauna vroiai să mergi
cu capul sus şi fruntea senină.


dar


, dar frunzele din ceai mă ceartă
că îndrăznesc să-ţi ofer
o firimitură din mine.
, dar copacii îşi ning florile
să-mi astupe nările, că nu-i politicos
cât te simt.
, dar m-ai rugat să-ţi promit
că dacă insist să mi te ofer,
mi te voi oferi buchet, lipsită de rădăcini.
, dar mă doare tulpina
şi nu mai vreau să-mi înfig proprii spini
în mine însămi, ca să nu te rănesc
cu aroma mea dulce-amăruie.

, dar, darul cel mai de preţ
ar fi, poate, floarea-mi cea mai vie
presată într-o carte de basme
prăfuită, căci mi-a crescut copilul mare
şi nu trebuie să-i mai citesc prostii la culcare.

, dar doare prea tare
să mă aplatizez
între pagini de copac tăiat în franjuri,
să mă fac că nu exist, nu ştiu, nu mă bucur,
nu pot.

, dar, dragă, viaţa mea
nu-i un clişeu
a cărui intensitate s-a şters
ca creta ieftină
de pe asfaltul timpului.

refuz să îmi împăiez inima,
chiar şi de dragul tău.

, dar, uneori, îmi vine
să-i îngân un cântec de leagăn,
să nu mai bată, gălăgioasa;

să nu mai tulbur degeaba
apele liniştite.

Sunday, April 22, 2012

obrăznicie


ţi-am înzăpezit corpul
cu corpul meu
şi nu mai ai scăpare
decât dacă-mi dăruieşti
căldura ta, rază cu rază
în jurul umerilor mei
până mă topesc
şi curg
prin timp, prin mine,
dincolo de tine.
de la zâmbetul tău
contagios,
mă voi face primăvară.


nedreptate



astrologia îmi pare nefirească
în emisfera ta cerească

zodiile se amestecă între ele
şi devin un amalgam
de aproape şi departe,
ca ceaiul fierbinte
alintat cu stele de gheaţă
într-o zi uscată de ianuarie.

horoscopul prezice unicitatea
cu exactitate aberantă.
pretinzi că gravitaţia
e un banc prost
între pământ şi stratul de ozon,
dar te-am simţit
nesimţit
când mă trăgeai de raze
ca şi cum aş fi fost o cârpă de şters
lumina din praf.

acum m-am prins, în sfârşit,
cum stă treaba
cu constelaţiile eu şi tu
şi noi în sistemul nostru solar.
te văd aşa cum eşti, din pietre şi gaze
şi doar un strop de iubire
neînsufleţit, însă întotdeauna corect
din punctul de vedere al fizicii.
îţî înţeleg calculele
şi ochii obosiţi de propria seninătate
şi ziariştii care-ţi iau numele la mişto
ca să dea maselor ce vor masele.
îţi iubesc ziua, dar am ajuns
să îţi şi înţeleg noaptea

şi nu îmi convine deloc
să mi se spună cine sunt
doar pentru că, din întâmplare,
am renăscut în luna afecţiunii tale.


Thursday, April 19, 2012

zaruri

“teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, crede-mă că lumea ar fi o bucurie.” - Radu Beligan




negru gǎsesc în orice combinaţie.
chiar dacǎ picǎ unu, tot mǎ murdǎresc
de ceara vieţii. nu mi se mai ia de pe mâini.

alb e mai mult decât mine, mai mult decât tine,
mai mult decât cele şase puncte cardinale
în care te iubesc - exagerat pentru tine, geografule drag.
doar o firimiturǎ de gust pentru mine.

eşti senin în mine, ştiai?
dar mie şi futuna mi-e seninǎ,
pentru cǎ eu sunt dansatoare printre fulgere.
şi negrul mi-e senin, pentru cǎ fǎrǎ el n-ar mai fi alb.

mǎ îmbǎt de tine, mǎ trezesc, cânt în cor cu existenţa
la harpa iubirii
acordate, dezacordate, unicat, în serie. cum o fi.

n-am învǎţat multe în lumea asta
care mi-e când micǎ şi când mare.
uneori îmi picǎ numǎr impar şi rǎmân singurǎ.
nu mǎ descurc eu la multe.

dar ştiu al naibii de bine sǎ joc zaruri.
orice-mi picǎ.
iubirea e miere în fagurele corpului meu:
şi când e dulce, şi când mǎ atacǎ albinele,
nu mi se mai ia de pe inimǎ.

lǎcomie de lux

am înghiţit
un curcubeu
de culoarea tǎcerii
care mi-a alunecat
nerǎbdǎtor
pe tractul digestiv
cu sunetul unei flori
când se deschide prima oarǎ
şi miroase a parǎ
cu gust de tine.

ce festin a mai fost!
s-au adunat toate emoţiile
la o bârfǎ
în sala de festivitǎţi a inimii mele
şi te-au sculptat
din viaţǎ şi moarte, din speranţe şi noduri în gât.
erai mai frumos ca niciodatǎ
aşa, îmbrǎcat într-un şal lung din încredere.
mi-am uitat bunele maniere:
m-am lǎcomit la cuvintele tale catifelate.
m-am îndopat cu prezenţa ta
şi tot nu m-am mai sǎturat,
ca un copil care aştepta încântat
lacrimile tale la desert,
sǎ nu fiu singura care şi-a aruncat toate mǎştile la gunoi.

dar ochii zilei de mâine
or sǎ strǎluceascǎ
precum doi sori necopţi
şi o sǎ mi se întoarcǎ stomacul pe dos
dacǎ îndrǎznesc sǎ îi privesc direct.

şi dacǎ apuc sǎ fac nesǎbuinţa
de a minţi dimineaţa în faţǎ
cǎ n-a fost decât un joc de-a v-aţi ascunselea între noi
şi tu nu m-ai gǎsit ca nimeni altul,

întotdeauna îmi voi aminti de tine
ca de o oglindǎ
întru totul specialǎ,
care mi-a reflectat lumina
sub formǎ de umbrǎ.

Wednesday, April 18, 2012

coloana infiniturilor





infinitul creşte din sine

ca un calendar
care începe cu prima zi
din hârtie proprie. o cernealǎ
care începe din prima poezie,
cea pentru care a fost inventat
scrisul.

am infinitul în mine
ca pe o iubire
înǎbuşitǎ în flǎcǎri -
senzaţia aia vagǎ
de mâncǎrime la suflet
pe care, copil fiind, am ales
sǎ o numesc “iubire”.

m-am poreclit incendiu
şi, recunosc, eu sunt aia
care a umblat pe stradǎ
fǎrǎ strop de ruşine,
cu mâna întinsǎ
împǎrţind fluturaşi
sǎ conving lumea
cǎ topesc totul şi pe toţi
în calea mea.

acum rectific
greşeala de tipar.

vin cu infinitul meu
spre tine.
îl îmbin cu infinitul tǎu
ca stelele
potrivite într-o constelaţie.
îţi dǎruiesc
o bogǎţie de lumini şi cǎlduri
care se nasc din mine
pentru cǎ, acum nouǎ eternitǎţi,
tu ai plantat înǎuntrul meu
o sǎmânţǎ de lumânare parfumatǎ
şi prima piatrǎ
care a râvnit sǎ creascǎ şi sǎ creascǎ
pânǎ devine muntele
înalt, în vârful cǎruia gǎsim
împreunǎ
cea mai dulce odihnǎ.

Monday, April 16, 2012

eczema luminii

mǎ îmbrac în noapte
şi mi-e prea strâmtǎ.

o ciupiturǎ de ţânţar
pe pielea sufletului
şi-ncǎ una şi-ncǎ douǎ
sute -

îmi trag întunericul
peste mâini şi picioare
şi visuri,
sǎ mǎ protejeze
de câinii care latrǎ prea tare afarǎ
şi de hoţii care nu vor sǎ-mi fure
decât strǎlucirea.

mǎ deghizez
într-un gând haios
şi nu mai adorm
pânǎ dimineaţǎ, când
mǎ odihnesc
pe o pernǎ moale
ţesutǎ din cafea şi începuturi
la care nici n-am început sǎ sper.

da, dragul meu, uite ce bine
cǎ am învǎţat de micǎ
arta de a nǎpârli!

Sunday, April 15, 2012

dialog

joc zaruri cu ceaţa
sǎ vedem cine câştigǎ
premiul cel mare
în meciul ǎsta
al sperietorilor de ciori
care se luptǎ cu vântul.

ameţesc.
cu greu îmi menţin
echilibrul pe tronul-leagǎn
al frigului;

dar tu, cu tot focul
cuvintelor tale
şlefuite pânǎ li se ia luciul
de emoţie proaspǎtǎ,
nu-mi ajungi mie
nici pânǎ la genunchii
roşi de trecut.

am o licǎrire de imprevizibilitate în privire
şi fac luminǎ unde tu laşi o dârǎ de umbrǎ.
te înving cu propria ta
praştie de jucǎrie.
mǎ doare în vârful aripii stângi de tine.
eu iubesc
şi tu n-ai decât sǎ te zgârii pe ochi.

doar ştim amândouǎ
cǎ nu putem exista una fǎrǎ cealaltǎ.

Saturday, April 14, 2012

nesaţ şi nepotrivire

tu îmi eşti duminicǎ
în mijlocul sǎptǎmânii -

un fel de somn
brodat cu multǎ rǎbdare
pe pânza inimii.

mǎ îmbrac în tine
ca într-o hainǎ regeascǎ
moştenitǎ de la mine însǎmi
dar pe care aproape
nu o merit.

eu, vǎd bine, îţi sunt ţie luni
trǎdǎtoare, la sfârşit de sǎptǎmânǎ,
ca un fel de linişte mimatǎ
cu care îţi înveleşti oboseala.

Friday, April 13, 2012

stop-cadru

o picǎturǎ de apǎ.
o picǎturǎ de ulei.
şi eu, un vulcan incurabil.
toate, în aceeaşi ceaşcǎ,
amestecate pânǎ se contopesc.
acum, am o singurǎ picǎturǎ
care mǎ inundǎ.

plǎmânii mǎ înjurǎ
şi jurǎ tǎcere, numai tǎcere
şi întreaga tǎcere sǎ iasǎ
printre buzele mele blestemate.
mi se îneacǎ sufletul
în tine, amalgam nefiresc
de bine şi nisipuri mişcǎtoare.

mǎ zbat. mǎ zbat înǎuntrul meu
ca peştele într-o farfurie uscatǎ.
cina-i gata! avem eu prǎjit
cu garniturǎ de autocontrol.
delicatesǎ, ce mai!

ingredientele pe care le gust
în vocea ta dulce-amarǎ
nu se împacǎ
aşa, împreunǎ în stomacul meu
hipersensibil la amintiri.

ştii ce? în clipa asta, când mǎ retrag în mine
ca într-o fotografie, observ
cǎ te iubesc cum se iubesc pǎtratele albe cu cele negre pe tabla de şah.
te iubesc dincolo de câştig şi pierdere,
dincolo de logicǎ şi scenarii.
pur şi simplu.

te iubesc aşa, cu gura închisǎ
şi papile gustative de oenolog
care-şi ia concediu de revelion
şi bea apǎ platǎ la miezul nopţii, de sǎrbǎtoare.

mǎ rǎsfǎţ cu nişte lacrimi
vǎrsate ca din greşealǎ,
de una singurǎ şi de dragul tǎu.

doamne fereşte,
apǎ şi ulei şi vulcan şi şah
şi eu prǎjit şi tǎcere ca de mormânt pentru cineva viu
şi oenolog nebun şi iubire!
mai bine sǎ nu ştii de urgenţa mea, de nopţile mele
plânse cum nu trebuie, de gândul meu care a rǎtǎcit
nefiresc de multe ori pe aleile grǎdinii tale!

privesc doar puţin mai atentǎ
scena asta de teatru absurd
şi comentez doar în trecere, cu jumǎtate de glas -
pe tine nu te-am întrebat niciodatǎ
dacǎ ai vrea sǎ mǎ vezi de anul nou
bând apǎ platǎ, împǎcându-mǎ cu uleiul
şi oferindu-ţi ţie un rol principal.

iertarea

iertarea
cu cremǎ de zmeurǎ şi iaurt
într-o searǎ ploioasǎ, pe stradǎ.
în tine - ecoul asfaltului încins
şi nicio avalanşǎ.
gata curǎţenia de primǎvarǎ.
ai fost leneşǎ
şi n-ai şters fir din praful de pe soare,
dar
ai învǎţat sǎ nu-ţi mai arzi mâinile.
porţi o pelerinǎ oranj din regrete
sǎ nu rǎceşti - barem acum
ştii de ce.
te naşti ca un curcubeu, din spuma norilor morţi.
treci pe lângǎ el
şi le dai bunǎ ziua
lui şi vânzǎtoarei de la taraba din intersecţie
cu aceeaşi seninǎtate a vocii.
miroase a pǎmânt proaspǎt.
iertarea
o bei caldǎ, direct din sticla de plastic
fǎrǎ pretenţii, pânǎ la ultimul strop
ca reîntoarcerea acasǎ.
nu-ţi mai rǎmâne nimic de fǎcut
decât sǎ dormi, o linişte cu stropi de ploaie allegretto.
nu mai ai nimic
şi nici nu-ţi mai este sete.

striptease

trebuie
sǎ mǎ dezbrac
de visuri, de haine,
de mǎşti, de piele,
de mine, de carne,
de trecut, de sânge,
de tine, de oase
pânǎ nu rǎmân decât
o umbrǎ.

mi se spune sǎ dansez.
sǎ dansez potrivit
muzicii. o muzicǎ ce mǎ seacǎ
de melodie.
mi se dicteazǎ paşi
împovǎraţi de tǎcere.
tǎcere în ritm de horǎ.
zâmbeşte! porunca tunǎ ca din cer senin.
pentru ce te plǎtim, dacǎ nu
ca sǎ joci cum ţi se cântǎ
din ochii lacomi ai leoaicei
zeiţǎ?


mǎ încolǎcesc
în jurul timpului.
mǎ unduiesc în sus, dar mai des
mǎ fac ghem, sǎ evit
cuvintele ca nişte gloanţe
oarbe
la oricine am fost eu cu adevǎrat
înainte sǎ pǎşesc
pe scenǎ.

haide, don’şoarǎ! celelalte fete
deja ştiu în ce direcţie
sǎ se întindǎ la picioarele mele
în funcţie de cum bate vântul,
dacǎ-i rǎsǎrit sau apus,
dacǎ mi-am lǎsat vreo picǎturǎ de rouǎ
maidanezǎ pe drumul de ţarǎ al obrazului.
aştept mai mult de la tine.
dezbracǎ-te de viaţǎ mai ca la carte, ce mama mǎ-sii!


astǎzi mǎnânc gǎinaţ la cinǎ.
îmi economisesc inima, o ascund
ca pe o razǎ de soare moţǎind sub umbrǎ,

poate într-o bunǎ zi îmi voi permite chiar luxul
de a îi mulţumi orizontului
cǎ mi-e cu un infinit de mǎsuri mai mare.

mulţumesc zdrenţelor cu care mǎ îmbrac la loc
în fiecare dimineaţǎ

cǎ sunt cea mai proastǎ la ceea ce fac.

sunt prea gǎlǎgioasǎ
ca sǎ tac într-un ritm ales de altcineva la întâmplare.
sunt prea vie
ca sǎ dansez fix când trage pǎpuşarul de nişte sfori.

Tuesday, April 10, 2012

capodoperă

mă pictezi la pian
sincer, cu tabloul pe jumătate alb
expus în pieptul tău.
nu sunt doar o turistă,
deşi vin şi plec
şi plătesc bani buni să mă clătesc
în duşul ăsta fierbinte de artă.
nu sunt doar o turistă.
îmi pun şi eu amprenta
mânjită de acuarele colorate viu
pe pânza vieţii tale.
arunc o pietricică în lac şi, surpriză!
am atins cerul. iar cerul mă cuprinde
într-un orizont iubitor.
hai că, dacă spargem puşculiţa cu vise
şi ne strângem tot mărunţişul
adunat ca exponatele depăşite de viziune,

putem răsări împreună.

Sunday, April 8, 2012

singurătate

parcă aş fi însărcinată
şi aş avea o singură poftă în lumea asta.
aş merge în picioarele goale
pe câmpia visurilor zgâriate
câteva ore, doar să pun pe limbă
încă o picătură
de singurătate
îngheţată cu măr copt alături.
îmbin utilul cu plăcutul, gheţarul din suflet
pe care nu mai ştiu cum să-l împing
cu lava care mi se scurge din când în când
prin crăpăturile vocii.
parcă aş fi însărcinată
şi mi-ar fi poftă de ceva
fără nume, ceva dintr-o altă lume.
ceva ce nu găseşti în nicio carte de bucate
pentru oamenii cu capul pe umeri
şi inima în piept, temperată,
care se lasă pictată
în pasteluri.
ştiu că greşesc. ştiu că nu-i sănătos.
mi se vor face ţăndări dinţii
şi toată muzica din mine.
mă voi rupe în două pentru o vreme.
mă voi îngrăşa cât toţi sorii din univers la un loc
până mă desprind de toţi şi toate
şi mă prefac într-o gaură neagră.
ştiu. sunt plină de viaţă. dar mai am opt luni
până se va naşte din mine
timpul.
şi între timp, mi-e poftă nestăpânită
de singurătate
şi de tine
în aceeaşi propoziţie.

lecţie gratuită de îmbătrânire

copilul
cu obrajii ca două roşii stricate
îşi ia adio de la scenă,
pregătit în sfârşit
să trăiască.
să-şi împlinească destinul
de vulcan inactiv.

atâta roşu în tabloul ăsta!
atâta sânge irosit
în venele unui cadavru!

dar ce mândră eşti de tine
când îţi faci valiza şi te muţi
cică pe cont propriu
în alt cartier, la o distanţă sigură
de fiecare pui de cuvânt sincer
care ţi-a zburat vreodată din gură.

margareta

mă bălăcesc în petale
ca într-un ocean fără maluri.
sunt o planetă prea grea pentru soare.
tu mă minţi că mă împletesc frumos
între firele universului,
dar zăresc boabe de transpiraţie
adunate cu miliardele pe fiecare rază.

mă înec în petale.
nu mai am loc de aer
căci mi-am umplut plămânii
de tine şi de parfumul tău.
am sorbit nectarul din tine
până când m-am trezit, prea târziu,
că îmi beau şi ultima urmă de viaţă
şi nu îmi va mai rămâne nimic

în afară de iadul ăsta din petale.

şi iată cum da
repetat până se uzează,
îşi strânge buzele,
dă din coate să-şi facă puţin loc
în buzunarul murdar al iubirii mele
şi, în final, îi cresc coarne
unde i-am rupt aripile.

da se micşorează, îşi schimbă forma,
mi se aspreşte între degete
şi, în mod invariabil, cu precizie matematică,
devine nu.

dar eu, ca o floare
ispăşitoare,
mă bălăcesc în petale
care miros a tine

şi nu mă mai satur.

Thursday, April 5, 2012

iubire de buzunar

s-a publicat la editura inimii mele
iubire de buzunar, ediţie de lux
cu coperte din cuarţ roz,
suficient de măruntă
încât să o poată iubi (scuze, citi)
chiar şi leneşii
care-şi cară anii grei pe canapea,
chiar şi călătorii
claustrofobici, fără adăpost
şi chiar şi eu
cu privirea mea rătăcită la intersecţia
dintre patru plăci de gresie
(căci niciodată nu îmi dau voie
să mă rătăcesc în luminişul ochilor tăi).
haide, e la reducere! o pot iubi (scuze, citi)
de acasă, cu program flexibil
sau în metrou, când mă fac că merg la facultate
şi nu la război, să cuceresc un întreg imperiu
în două cuvinte şi trei gesturi
sau o pot chiar descărca de pe internet
ca fotografie, aplatizată
să nu mai prezinte niciun fel de ameninţare
forma ei bombată, umplută cu raze orbitoare
de fericire.
haide, uită-te bine
cum îmi cumpăr pentru mine (şi ţie nu-ţi împrumut)
o iubire de buzunar.
mi-o pot permite. am doi bănuţi argintii
de zâmbet în colţul gurii
şi o bancnotă pe care s-a imprimat primăvara.
uită-te bine
şi înţelege cât mă bucur de stropul ăsta de existenţă
colorat în afara conturului, cum îmi place mie.
miră-te de mine, te rog.

dar astupă-ţi bine urechile,
nu care cumva să auzi
cum se zvoneşte prin librării
că, de fapt, iubirea de buzunar
e un moft. ceva de luat cu mine
oriunde, să-mi amintească de tine.

Tuesday, April 3, 2012

copilul liber

(după gratii de frică)



port în mine un copil

care te păstrează pe limbă
ca pe o papilă gustativă.
ia pulsul lumii prin tine.
s-a molipsit de amprentele tale
calde ca pântecul pământului.

un copil care ştie să râdă
ca o lună plină,
ajunsă victorioasă pe cer, înaintea nopţii.
o fiinţă care nu se sfieşte
să-ţi recite numele ca pe o rugăciune
de mulţumire,
să te atingă acolo unde eşti cel mai
viu
şi să te mişte.

port în mine un copil
care se bucură de tine.
o inimă senină.
atât.

şi-mi vine doar
să nu mai fiu eu
propriul nor de furtună.
să nu îmi mai avortez visul
de a te iubi cu voce tare.

să mă răzgândesc.
atât.

port în mine un copil
care, fără urmă de îndoială,
a trăit incomparabil
mai mult decât mine.