avalanşă

am strâns, şuviţă de lumină cu şuviţă de lumină,
un bulgăre de foc în sufletul meu -
cade peste mine, deşirat ca un ghem
din ecoul vocii tale.

copiii mei
până la a o mie una generaţie
vor face oameni de zăpadă din scrum
şi le vor pune morcovi stricaţi drept nas
şi nu vor şti că, în lumea mea, nu ar fi trebuit să fie aşa
un chin să respiri.
ce înviorător este să mori
uneori.

avalanşa
de linişte fiartă în suc proipriu
mă îngroapă
în poziţie fetală
între pieptul tău şi inima ta
şi nu mai am loc de mine
şi nu mai am timp de altcineva
decât tine
şi mă înţeapă ochii
dinăuntrul orbitelor lor

dar m-am obişnuit cu gustul lacrimilor.
mi-e poftă de mine
fără nicio garanţie
că voi avea vreodată vreun alt gust.

paharul meu
pe jumătate plin sau pe jumătate gol
de tine
a fost oricum mormântul unei muşte
care nu ştia nici să înoate, nici să stea naibii pe tavan toată ziua
şi să se bucure de iulie şi de plimbarea în doi prin parc şi de râset
şi de faptul că nu te cunoştea pe tine.