dimineaţa următoare

ştiu că am dormit
pentru că mă surprind
deschizând ochii
aşa cum soarele cel leneş
se dezlipeşte de cer
în orele tinere ale lui decembrie
şi, reticent până la dumnezeu,
ascunzându-se puritan după nori,
răsare.

ştiu că m-am trezit
şi de data asta
căci, încet cum savurezi un pahar de vin vechi,
buzele mele îşi amintesc
gustul sărat al tremurării
şi degetele lipicioase de somn
mi se lungesc din nou şi ajung
braţe grele
ca o ciocârlie prea grea pentru propriul cântec
şi totuşi poate că solstiţiul de iarnă a
trecut
şi parcă
nu sunt braţele astea chiar
atât de grele cum erau aseară.

astăzi
este încă
suficient de devreme
pentru ceva
nou.