Monday, December 30, 2013

pântec de copilă iubită cu ochii închişi



poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.


Sunday, December 29, 2013

simbioză


nu mi-am recunoscut ecoul:
firimitură de suflet
ruptă din sufletul meu -
limba sa maternă, cuvintele mele
date spre adopţie.

nu mi-am recunoscut ecoul
o dâră din sângele meu
între marginile oglinzii -
grupa sanguină nu se potrivea ...

nu mi-am recunoscut ecoul
într-o gură străină
care nu-şi recunoştea propriile cuvinte
prizoniere între buzele mele
strident rujate cu ruşinea
lui. a ecoului
meu.

Friday, December 27, 2013

muţenie


între alb şi negru
mă pierd în nuanţe

ca un fluture
împovărat
de prea multe aripi

între una şi trei

culori nu cunosc
între patru şi dincolo
de spectrul vizibil

mă încoronez
pictoriţă

între gravitaţie şi zbor
mă abandonez
bebe într-un coş
împletit din raze de ploaie
şi picături de stea căzătoare

la poarta cerului

între poezie şi proză
am uitat să fiu artistă
am uitat cum să tac
să pun punct
să întreb
dacă

tu mă poţi găsi
în labirintul de curcubee
dintre alb şi negru

Thursday, December 19, 2013

conturul lui nu

mersul său trist
şopteşte
versete de biblie lăsate să putrezească
în marsupiul de ceaţă al lunii deprimate postppartum
şi fără să ştii povestea naşterii femeii de lumină din ea
se vede cu ochiul liber
cât de uşor s-ar putea topi nuul său fără contur
într-un da

Saturday, December 14, 2013

lacrimi domesticite



omul a învăţat să se facă foc
şi a tăiat ghearele lacrimilor.

după milioane de ani, acum
le creşte blană pufoasă
pe carnea lichidă de tristeţe
şi sunt experte în arta
guduratului printre picioarele unui cuvânt
cu dublu sens şi tăiş ascuns ...

o nouă specie, lacrimile domestice
îşi fac nevoile numai singure-n baie,
numai la lădiţa
cu nisipul rămas din ce cândva era
timpul lor.
rămăşiţele pământeşti ale durerii lor
se pierd, îngropate în miliardele de granule
de trecut ...

sunt lacrimi de companie
care nu se plâng când avem musafiri
şi cărora li se dedică doar rareori
câte o poezie schiţată în creion subţire
la colţul ochiului, uitate de văz,
doar mirosite puţin ca sarea în uscăţimea aerului
când îţi iei la revedere
înainte de a fi spus ce era de spus după bună ziua.

Sunday, December 8, 2013

Nevăzutul


s-a înecat în culoarea
bubuitoare
ochiu-i stâng.
i s-a ţesut un fel de rochie din ceaţă
plătită, plătită mereu şi răsplătită
cu monedă lichidă de frică
fără a fi fost vreodată comandată
croitoresei de la colţul
privirii.
astăzi, fiecare umbră de curcubeu
are un uragan în spate, bătând
la uşa din os a vieţii, spărgând
broasca de atâtea ori încât
s-au încetat încercările
de a o mai repara.
întredeschise şi opace, mai rămân din el
uscate, în surdină, singure pe lume
lacrimile lui
neplânse.

Tuesday, December 3, 2013

peisaj de dragoste cu umbrelă


îmi săruţi ploaia de primăvară de pe buze
prin liniştea umbrelei
ca şi cum în univers am fi doar tu şi eu
aproape dizolvându-ne unul într-altul
şi iubirea noastră din pânză
şi niciun cuvânt şi nicio libertate
n-ar avea voie să ne răpească intimitatea.

Sunday, December 1, 2013

povestea de sub preş




la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind în altă limbă,
nu am mai spus povestea copilei
arse de tata soare
când s-a făcut lună pentru un minut
şi a îndrăznit să mâzgălească cerul cu razele ei
sperând să îi lumineze şi ea lui
noaptea.


la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind într-o limbă vie
la căldura focului, mi s-au topit cuvintele
şi au curs natural într-o cu totul altă poveste,
povestea înghesuită sub preş, prima poveste
demult uitată.
povestea femeii
cu mâini în formă de rugăciune şi inimă în formă de noi
care a iubit soarele din toate craterele ei
ca nişte răni semicicatrizate.
ea nu a îndrăznit să întrebe nici măcar în şoaptă
dacă
gravitaţia sa îl atrage …
ştia răspunsul
de la ciupiturile de frig de pe pielea ei
palidă ca un deja-vu.


ce curaj, să spun povestea femeii îndrăgostite
care a îmbrăţişat soarele încontinuu
cu ochii săi goi, timp de o eternitate.
ce responsabilitate, să îmi amintesc prima poveste,
povestea femeii rănite şi iar îndrăgostite
care acum trebuie să se împace cu dovada
mai mult decât vie
a miilor de feluri mărunte în care
braţele sale în formă de nevoie
nu au reuşit niciodată să atingă
umbra dragului soare.


ce miracol, să spun în limba adevărului
povestea femeii
care a strălucit şi s-a făcut lună nouă
şi a ars de frig cu soarele degerat în braţe,
femeia care nu a mai fost părăsită
nici măcar când a acuzat toate stelele
de întunericul ei cronic
şi de iubirea ei în formă de întrebare nerostită.