a pus de un răsărit

 

sângele cerului

pe obiectivul camerei mele

curge, mânjeşte, vindecă,

rupe în fâşii de lumină tot ce am ştiut

până simt din nou.

Musafira

 

 

Poveştile toate, de-a fir-a-păr

despre ce nu mi-a ieşit şi unde nu am intrat

şi cine nu m-a iubit în nuanţa potrivită de beznă

şi ce om cu noaptea în suflet nu m-a văzut

luminoasă, de asta nu m-a urât,

şi ce am fost prea mult şi ce nu destul,

minciuni îmi toarnă pe săturate, aburinde,

în cana crăpată pe care mă mândresc că am dres-o cu fire de aur,

cea care pocneşte ameninţător la fiecare grad

peste temperatura camerei,

peste temperamentul păcii mele cronice

ca un asediu în propria tăcere

când în inima mea se ţipă Adevăr.

Mă socoteşte pe degete şi mă nesocoteşte

până mă fac oase lucioase şi neant prăfuit. 

Se aşază în mine ca într-un fotoliu comod pe care îl ştie din copilărie,

de când era copac, de când era câmp deschis.

Mă ameninţă cu un cuvânt mare cu vârful bont. 

Îmi ţine predici despre zei in care, instinctiv,

n-am crezut niciodată. Mă împarte 

ca pe o fracţie prea complicată,

mă scade din pământ şi nu îi dă cu rest. 

Îmi spune că prietenii mei sunt picături de rouă,

iar limba în care îmi vorbeşte ea, deşert. 

Şi eu o iau în corpul meu ca într-un refugiu. 

O ţin în braţe şi în lacrimi. 

Uneori, rar, când mă priveşte răsăritul

din unghiul potrivit, la ora potrivită, 

îi prind faţa între palmele mele sărate

şi văd cât de mult mă iubeşte

fetiţa asta speriată, mai tânără decât primul ei pas,

cu mama cu capul plecat şi tata întors cu spatele. 

Câte poveşti nu ştie. 

Nu ştie că scrie. 

Nu ştie nimic altceva decât poezia asta

pentru adulţi pe care nu i-a crescut nimeni.

S-au trezit doar, seminţe ameţite, 

că au petale mari şi parfum de nerecunoscut

şi zumzet de albine

şi, înrădăcinate-n durerea lor, n-au aflat

că se pot întoarce către lumină.

Musafira adoarme la mine în piept. 

Inspir. Expir. 

O aştept.

în grădina de liniști

plivesc zgomotul
dintre coardele harpei
până rămâne doar muzica
înmugurind
în straturi.

Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Nesfârșire

 

Tu
prin spumă
îmi faci cu sufletul
în loc de mână
ca din altă viaţă a mea
ca dintr-un vis,
umbră de pe lună.

Tu
încă ai cerul zilei de vară în ochi,
o cameră doar a ta în pieptul meu,
satul copilăriei în voce
şi joaca
o păstrez eu în fiece mişcare.

Nu mai sunt valuri în mine.
Ai plecat ca un tsunami
şi, sincer vieţii aşa cum ai dansat-o tu,
furtuna care a răpăit pe pielea mea
şi în craniul meu şi pe obrajii mei
s-a liniştit până oceanul a devenit
oglindă în care văd stelele,
stelele în care încă te simt,
un Om din ecouri,
miere şi parfum de muşcată.

Şi iată cum, modestă, mi se termină cuvintele
dar poezia împletită din tăceri
pe care ţi-o dedic
nu se încheie niciodată.

Curgerea pe care am confundat-o cu o explozie

 

Furia mea a fost 

un râu mai turbat decât marea,

un subţire mai amplu decât orizontul.

Am fost un copil mai mare decât

lumea în care m-am născut. 

Aşa că m-am prefăcut 

că sunt izvor

hrănitor

gheaţă în formă de curgere

într-un univers vid, nud fără emoţie,

dezgolit de căldura care mi-ar fi topit

structura clară înapoi 

în dansul cu munţii care ar fi trebuit

să mă primească.

Întâlnire de lumină

 

și din pântecul de piatră al nopții
se va naște cel mai arzätor soare,
o portocală de lumină domnind
peste valurile spasme din inima mea
în care prea multe corăbii și-au văzut sfârșitul.
Din spuma valurilor sparte
ne-am format noi, nisip fin
care primește în răcoarea sa tălpile obosite
ale călătorilor rămași pentru o clipă lungă
fără destinație.

și când pieptul meu a cunoscut înecul,
te-am găsit pe tine
și când te-am cunoscut pe tine,
am înțeles aerul
și i-am făcut loc între cuvintele mele.

și din luna ochilor mei plânși
care au arătat puțin din cale în fiecare întuneric,
s-a născut de fiecare dată răsăritul.

Neașteptate

 

Te scriu în calendar

în ultima clipă

cu ochii surprinşi 

de o stea în colţul unei fotografii vechi. 

Te ţin în vocea mea

până te vei încălzi, până te vei dizolva iar

în zilele gri, într-o margine de zâmbet, într-un vers de cântec. 

Astă seară dansez cu amintirea ta. Culorile tale. Iubirile tale

atât de tăcute, încât le uitam

prea des.

Acum îmi aprind artificii 

în vârfurile degetelor. Îmi pun o dorinţă.

Nu aia. E prea târziu.

Dar tu eşti căldura care mi s-a născut în voce

cu uşa prăfuită şi poezia neîmpărtăşită

deja între noi.

 

Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.

 

Conținere

 

Morminte vii, aburinde

ne stau sub limbă ca şi cum 

o parte din sine ar fi decis 

să nu mai fie. 

Ca un nor încordat, tremurând 

abia perceptibil, care crede

că dacă refuză devenirea ploaie,

nu îl vor mai durea picăturile 

de plumb topit. 

Iau în mâinile căuş

groapa pe care mi-am săpat-o în oase

şi tu îmi iei mâinile într-ale tale

şi poate acestea sunt cele şapte zile

în care prinde viaţă o întreagă lume.

 

Veghe

 

Apele negre

curg din trecutul izvor

în jos printre pietrele din mintea mea

nemişcate de timp,

inundă văile din corpul meu de vată 

de zahăr

ars

în cuvintele pe care încă nu ţi le-am spus

nici ţie. 

Magia, poveste frumoasă, nu vindecă nimic,

iubirea mea de vată albă,

excesiv de dulce, nor gol de furtună.

De la tine învăţ:

1) să fiu muzică,

2) că sunt fragila şi vitala

tăcere dintre două note.

Meditația Mării

 

Faci valuri în corpul meu.

În muzeul mişcärii

de sub piele, îmi arăţi exponatele,

replicile unui cutremur de demult, 

cicatrizat şi redeschis zi de zi. 

Raze de nevoie emană din mine

ca fumul din vulcan. Fără destinatar.

Eu adormind în mine. În lumina din mine

se trezesc insulele îmbrăţişându-se

cu braţe de apă iubită de lună.

Faci valuri în corpul meu, să îmi simt

adâncimea.

Nu sunt o stâncă. Sunt viaţa care umple

ce a fost crater şi iad.

Curgeam şi m-am oprit

pentru o limbă de pământ 

care m-a poreclit baltă.

Acum mă întind, îmi topesc oasele

în nisipul cald. Mâine dimineaţă

voi curge mai departe. 

Faci valuri în corpul meu 

şi fiecare celulă din mine îşi aminteşte:

curgere însemnă să plec. 

Ca să fiu eu, lichidă, strălucirea răsăritului

şi joaca apusului, am nevoie

să plec din golful ăsta strâmt.

Mare sunt. Forţa mareelor mă mişcă

şi dacă nu mă întorc să lovesc cu spumă

o mână de orbi care nu mă văd.

di sperare

 

vocea pietrelor
mă strigă
de când eram mică.

acum când au ecou în mine
toate cuvintele voastre mici
din care faceți un zid mare
pe care doar eu îl aud
cum se târăște între noi ca un șarpe veninos

să îmi continui vorba?
aș vorbi într-un grai uitat
despre turme de elefanți
și triburi de foc
și valuri diferite care se țin de spumă
pe aceeași mare -
în acele vremuri nimic nu ne spărgea rândurile.
eram un munte toți împreună

dar carnea de pe noi este prea tânără
să își amintească.

sunt singură într-un război
de țesut valuri după șablon,
bijuterii din fildeș și apartamente de lux
sub poduri umede, care scârțâie la fiece pas
unul spre altul.

să emigrez în soare?
m-am îndrăgostit de speranța înceată a pietrelor.
dar dacă plec, mă va mai primi doar iarba
galbenă-ars, cu fire înalte și despicate.

oare cât timp îmi voi
mai putea citi viața
în limba potrivită
măcar dimineața?

Contraste

 

Întunericul, liniștea și iarba.
Pământul nebărbierit,
mama care nu a fost
și brațele de piatră.
Fără verbe. Aproape fără spațiu.

Dar strălucim mai puternic în amintiri.
Am inimă de flori și brațe de piatră.
Sunt loc de odihnă pentru cei fără adăpost.
Sunt o rugăciune către nimeni
lungă cât o picătură de rouă înghețată.
Ești fiecare fruct dulce care îmi crește
ca o mângâiere pe obraz
din rădăcini hrănite cu carne din carnea ta.

Să mă simt vinovată?
Tu te constelezi pe cerul fiecărui zâmbet
pe care îl greșesc mai mare
decât am știut să îți arăt ție vreodată.


 

Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

no is no.

nu peste douăzeci de primăveri
că-mi poartă noroc părul de argint.
nu ca din seninul
privirii unui oarecare întâlnit la timpul potrivit.
nu cu aroma amară a resemnării
că vreau să las celule din mine
ca niște urme vii de poveste într-un univers rece
pe o planetă cât un purice.
nu pentru că mă tem de singurătatea
a două picioare bătrâne
într-o iarnă pe care nu știu dacă o apuc

barca înceată a corpului meu
savurează lacul adânc al vieții
și inima mea vâslâ și peisajele prietene
ajung. mă umplu de soare.
sunt picătura de ploaie în care se joacă toate culorile.

nu înseamnă nu
chiar dacă îl rostesc cu toată gura
și pe limba ta are textură aspră, de necrezut.
uneori speranța înseamnă să mă așez
pe un trunchi de copac
și să inspir toată pădurea
fără să vreau să îmi schimb drumul
sau să fac o aglomerare urbană
din ceea ce este sălbatic în mine.

spațiul meu sigur este
respirația ușoară în cor
când te așezi lângă mine pe trunchiul de copac
și stăm împreună și nu îmi spui
nici cu o urmă de sprânceană ridicată
că nu-ul meu limpede, centenar
ar putea fi doar un pui de da.

Primire

 

E spațiu în liniște.
Se dau la o parte stelele mincinoase
și rămâne universul rece. Inima mea
în buzunarul exploziei din care s-au născut toate.
Din care s-a născut moartea.
E adevăr în liniște. Umed. Cald.
Uman dincolo de granițele naturii.
Suntem prizonieri în proprii sori.
Tu, liberă, pasăre nocturnă, albastră
până în miezul unei găuri negre.
Astăzi inima mea te cântă. Un cor de tăceri.
Ce altceva?
Când ne vom reîntâlni, voi fi și eu
un fascicul de lumină. 

Mă voi întoarce altă specie.

 

Din coconul în care am devenit
mai puțin și mai tremur decât eram,
voi zbura.

Data viitoare când mă veți vedea
voi fi ceva diferit, ceva netezit,
o specie de soare,
un cântec de verde și de rouă proaspăt formată
împrăștiat în toate punctele cardinale,
între degetele de la picioare,
în plexul solar al unei găuri albe.

Aștept
timp de nouă vieți și o încercare prea mare,
timp de șapte generații de înfiorare.
Aștept
zorii din inimă, să mă poziționez în unghiul potrivit
față de tot ce crește viața în mine.

Și când mă voi ridica
din iarna în care m-am înfășurat întreagă
într-un sfert de minut de absență,
mă voi întoarce un eu cu rădăcini mai solide,
un alt regn de suflet, un ecou de big bang
nemaiauzit, abia acum primit.

O încăpere spațioasă se deschide
milimetru cu milimetru, ființa mea,
și va fi loc de toți și de toate,
va fi timp de respirații încete și adânci împreună
cât nu a mai fost înainte de a privi cu ochii ăștia
această creatură lipicioasă de lumină din mine. 

21 iunie

Tu îmi ești 

ziua cea mai iubită de soare.
Ziua iubită de soare chiar printr-o perdea groasă de ploaie
și printre dinții mei care știu limbajul tunetelor.

Iar prin trecutul rece care îmi curge uneori
pe șira spinării când ceva din întâlnirea noastră
seamănă a noiembrie și a furtuni care m-au luat cândva pe sus,
tot îți simt razele pe piele. Vocile noastre
se împletesc ca un curcubeu. Ne înțelegem
rănile și puterea dincolo de alb.

Cred în tine și crezi în mine
ca o religie care se creează din propriile măruntaie de mit.
Focul din noi este blând. Frigul din noi este fertil.
Formăm un trib. O familie de inimi
destul de spațioase să putem cuprinde în iubirea noastră
intreaga lume, pas cu pas.

E destul timp. E destulă lumină. 

Sunt o bombă atomică.

Fierb norii 

cu natura ființei mele
presată, înghesuită într-un univers
cât o celulă de prea iubire.

Unii se fac bucăți
înainte să îi atingă
sensul cuvintelor
pe care le-am suflat în aer
ca pe niște pufi de păpădie.

Alții, la mile distanță, insule
cu milă în inima lor de piatră
pentru care compasiunea
ar fi vulcan și ar stinge tot oceanul,
își negociază nisipul cu valurile,
ridică vocea ca pe spumă
și se prefac că nu aud explozia.

Ei folosesc cuvinte greșite. Citesc istoria
numai din cărțile scrise de învingători.
Ei cred într-un univers de zahăr topit,
într-un dumnezeu caramelizat, arbitru
nedrept - dar de-a dreapta lor.

Sunt oameni de care mi s-a lipit destinul uneori,
gumă mestecată atât de adânc încât am închis ochii,
am compus o simfonie a gusturilor demult apuse
și nu am vrut să aud cât de amari sunt.

Iubirea cu care explodez îmi nimicește castelele de hârtie
și mă tem să nu otrăvesc din greșeală
florile fragile de adevăr în drumul meu,
fructele încrederii încă necoapte,
când strig vorbe de vindecare
într-o încercare să acopăr zgomotul
rănilor lor uitate, pe care le confundă
cu flăcările ce îmi ard mie în carne.

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

Tu

te-ai topit
într-un cuvant
și eu m-am dizolvat
într-un pas
într-o pădure
care atârna de acel cuvânt
și toată viața
care a trăit sau va trăi
se hrănește cu atmosfera
din acea pădure
totul involuntar
instinctiv

și cuvântul nu era
nimic altceva
decât o oglindă
ținută ferm în mâini
iubitoare.

abandon și angajament

îți arunci minutele
și tragi apa după ele
să soarbă din ele iubirea
ca și cum sufletul tău n-ar fi
decât o jucărie stricată
și viața, o cascadă infinită.
lași să-ți curgă prin voce
tot ce te-a otrăvit vreodată
și te surprinde
că tot ce ai sădit vreodată
se stinge ca un foc
care nu a apucat să ardă
până la stratul de albastru înțelept
al propriei călduri.

și te las ca pe cea mai bună canadiană în toi de vară.
plâng și din lacrimile mele se naște un diamant
ca o promisiune pe care nicio generație înaintea mea
nu a îndrăznit să o rostească.

melodia din care ești plămădit

să împodobești timpul
cu sufletul tău.
să îți pui vocea covor roșu
pe care să pășească soarele
într-o după-amiază de iulie târziu.
să îți abandonezi respirația
maidaneză la intersecția dintre eu și acum.
să înțelegi fără cuvinte
cum s-a clădit universul
pentru că în pieptul tău se coace unul nou
chiar în acest moment de prezență,
cuptor mic al liniștii dintre două curajuri. 
x

Larghissimo

se înfruptă cobra
din carnea fericirii mele,
îmi împroașcă întuneric
pe pielea de sub ochi
să știe toți
unde am fost și cu ce m-am luptat
în fiecare noapte în care nu le-am auzit vocile.
limba ei bifurcată
dansează alb-negru
vals încetinit până la îngheț,
lacrimi care se nasc înainte de a le veni timpul,
lacrimi buruieni pe care niciun erbicid nu le stârpește,
amintiri cât picături care mi-au rămas în corp
și încă îmi mușcă obrajii de zâmbet
când vreau să fac stânga-mprejur
înapoi în iluzia siguranței. 

intensitate

plutesc în pântecul electric

al furtunii, din picăturile 

ca un pulover gri, greu,

mâncat de molii și care îmi zgârie

cele mai sensibile răni.

tot corpul mi se face scut. 

deschid ochii. din firele de păr albe

îmi curge șiroaie otrava

și iubirea strânsă ca un pisic speriat

de o lume care nu înțelege 

cum e.

simt miros de cireși în floare,

iarbă cosită și pământ umed. 

sunt 

în livadă. primăvara mă mângâie pe obraz

cum nu știam că pot fi

atinsă. 

fantomatica

casa

neatinsă de cântec 

nu este acasă.

*

merg în bastonul lui
ca la anii lui
sub privirea lui
de ochi fotografiați
înghețați în timp
alb și negru
la lumina telefonului
lui

și mă așez în fotoliul lui
la ora de întuneric până la os
internet și poezie
la care ar fi stat el aici
port brățara pe care el i-a dăruit-o ei
stau nemișcată
...

într-un fel
să locuiesc acum
în sunetul ploii
din teiul vecin și martor
înseamnă acasă. 

Αυτή

 ... crushed stars while they still felt like suns.

Le-a fiert sufletele în gheața unui trecut uitat

și de atunci face compot de poezie.

Το δώρο της για εσάς είναι μία νέα γλώσσα

διαφορετική απ'όλα τα πράγματα

που κάποτε οι άνθρωποι ονόμαζαν ποίηση.

Com saudade de casa și dor de ceva nenumit

care era mai bun și mai rău și de fapt nicicum

de comparat - ci neprețuit - un corazón latiendo

todavía. Crescând râuri vii στη σώμα της,

debajo de su piel de barro

donde se escondió un día al pensar que no tenía

aucun ami.

Μηδέν

Cero

a la izquierda

și-a scris cândva pe limbă

cu papile pentru amarul vieții

but she is I and I have dear, clear mirrors

showing exactly where in the soft tissue of my embodied dreams

δεν έχουμε πλέον χρόνο για να το χάσουμε

για χάρι των άλλων

για να χρησιμοποιήσουμε βολικές λέξεις

which never do us the justice of reaching our essence.

Αυτή sunt eu quand la poésie coule comme de l'eau

devenue sang dans mon présent

and I break the laws of grammar and physics just the same,

voice finally soaring into my long disavowed

warmth.

ispășiri

ploi

acid peste ploaie

să nu te uzi.

 

după ce ai sădit

buruieni

care ar fi putut

crește fără ajutor,

sălbatice,

 

aștepți să te înfrupți

din grădina

plivită, privită, iubită

și hrănită

de altcineva.

 

ai îndulcit pământul

cu tone de plastic colorat;

pădurile verzi-palid

urlă din rădăcini.

 

privighetoarea amuțită

așteaptă momentul potrivit

să cânte.

Implozia

Într-o zi, într-un glob de zăpadă
a erupt Vulcanul. I-a curs lava
pe coapsele de piatră
plămădite din plastic.
Au rămas urșii de jucărie
fără respirație, îngropați în minciună.
S-au topit brazii în miros de cauciuc ars
și dor de o pădure în care niciodată
nu și-au avut rădăcinile.
Fumul s-a înnegrit de zare strâmtă
și de prea multe cărți groase
pe care a trebuit să le țină deschise.
Fulgii de zăpadă creponată dansează sfâșiați
în toate direcțiile. O coreografie albă.

Bula de plexiglas nu se sparge
chiar dacă înăuntrul ei
se sfârșește lumea.

După răni

În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,

vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.

Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.

Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.

E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.

Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

doliu în mov

  

stratul de jos

al curcubeului -

aproape invizibil.

 

ploii

i-am pus căluș

cerul gri.

 

plâng

lacrimile pe care tu

nu ai apucat să le plângi.

 

ce tace gura

zbiară corpul:

liniște de mormânt.

 

a durut

să devin statuie,

nu uit.

 

mă tem să cad

în genunchi împietrind

în fața cui?

 

groundhog day -

trag la xerox explozii

și mi le pun cearșaf.

 

dorm în durere

până la prânz, când soarele

decolorează

 

totul.

 

punct

și de la capăt

aceeași moarte cu ochii deschiși.

 

tot corpul

mi se face oglindă -

aici ești!

Vieți împletite împlinite

Mi-a intrat o așchie de copilărie în carne,
subțire, rumeguș de emoție
nedigerată la timpul ei. Devine acidă
la contactul cu viscerele, îmi mușcă lacomă
din minute până devin ani. Mă uit în oglindă
la părul de argint și ochii plini
de stele stinse.

Dă-mi mâna dacă am ecou sub tâmplele tale,
în cutia ta toracică și în plămânii până la care
nu mai coboară aerul demult - dă-mi mâna
să coborâm ultimele trepte împreună
încă sperând

că privind atenți prin crăpăturile din noi
vom zări înțelepciunea moțăind pe un șezlong în colț
între raze de soare și pânze de păianjen
și, fără să se ridice la auzul pașilor, va spune
căscând: "cât te-am așteptat să te întorci
acasă în tine!"

balerina șchioapă

 

câtă grație

 

să țină pe vârfurile degetelor de la un picior

o lume în plină și prelungită prăbușire!

 

își întinde molozul ca pe o aripă

și face pasul de dans

iar și iar, ca și cum nu ar durea să respire.

ca și cum nu fiecare mișcare

ar putea să o salveze pentru o secundă

sau să o piardă pentru o viață.

 

soldat în armata unei muzici

care nu îi mai încape în jurul

fricii sale rotunde, suculente, coapte -

balerina șchioapă

continuă să își învârtă corpul din șolduri

 

și dintr-un curaj cât țânțarul

care, din mușcătură milimetrică în mușcătură milimetrică,

cu picăturile dulci de sânge și zborul încăpățânat printre lovituri,

cucerește Everestul.