Soldățeii de plumb

 

Domino armat 

- artileria grea -

din foc se naşte foc

îngheţat încă de la primul

inel ars.

Din coşmar se naşte coşmar

chiar dacă trece prin cristal

şi prin senin şi prin curcubeie,

văd doar albul orbitor 

cum mi se prelinge fâşii din carne,

simt doar mâinile lor 

îngheţate în timp

cum îmi fac vânt

jos de pe table de joc

pentru că încă mă simt uşoară ca un cuvânt

urât, o poezie creionată pe o barcă de hârtie.

Să nu cumva să se ude soldăţeii mei de plumb - 

dar rugina nu iartă pe nimeni

şi pe mine nu mă uită nici de-al dracu

sunetul uşilor trântite. Acum dinăuntru,

joc pervers de întunericuri incurabile

în ziua asta a luminii.

Uneori uit că oamenii de aici au braţe calde

din carne şi oase. Atunci îmi fac vânt

măcar în gând, alunecând

iar şi iar, piesa în plus dintr-un joc vechi de domino.

 

Al doilea pas

 

Să am loc să fiu

nici mai mult nici mai puţin decât sunt.

Creşte lumina în mine,

pe pielea mea de nori,

în jurul meu.

Mă constelez. Nouă. 

Valuri de iubire

fiecare cu altă forţă şi alt albastru.

Nu trebuie să aştept picătura care va

sparge cerul în mii de lacrimi.

Ajung. 

Un popas ca un oftat înflorit

se aşterne în mine. Mă odihnesc

în voci calde şi blânde.

Umbrele vor locui întotdeauna în puii de lumină

cum şi răsăritul se naşte de fiecare dată

dintr-un apus.

Pacea din tine a cântat în mine

şi pacea din mine are ecou în ochii tăi.

Încă un pas. 

Nu de plumb, ci de pene 

care simt orice cu o mică tresărire

de viaţă, de licăr, de sacru.

Îmi întind universul 

ca o spinare de pisică

să fac loc în continuare

să fiu mai eu decât ieri.

Încăierarea

 

Mă iau la trântă cu o carte.

Mă fac elastic.

Îmi trage pumni de hârtie

şi eu îi savurez

ca un oenolog plictisit.

Lasă vânătăi de infinitiv

pe limba mea muncită

de texturi aspre, grăbite.

Cine va înţelege? Dau mai departe

scrisori de iubire duşmanilor mei.

Nu mă simt poartă. Mă simt zid lichid,

mă simt poezia recitată pe din afară la grădiniţă

când nu înţelegeam versurile, dar nicio propoziţie

nu-mi venea prea mare sau prea târziu.

Mă lupt cu fiecare literă, negru pe alb, ca pe vremuri,

îmi caut propriul nume în dicţionar

şi vin acasă cu cerneala altor cărţi pe tricou.

Şi nu mă opresc.

Pentru că există aer care mă pofteşte să îl respir

şi oameni care mă poftesc să îi iubesc

şi zile aglomerate între coperte albe,

pe care încă vreau să le deschid

curioasă ca o pisică, optimistă ca un cioclu,

şi simboluri pe care încă merită să le port

şi clipe care se întorc spre mine din viitor şi vor să mă inspire

în limbi în care încă nu ştiu nici să spun bună ziua.

Aşa că ucid cuvintele. Rescriu ideile.

Port două feţe deodată cum nici o monedă nu poate

Mă zgârii cu câte un sens. Mă trag copilăriile greşite

de câte un picior, sub apă.

Mă smulg din mine către suprafaţă

şi rostesc fiecare piedică

în nuanţe de echilibru.