Saturday, December 31, 2016

calea curajului

contra curentului
înoată stânca

- în sfârşit -

se reflectă
 în ochii celor de pe mal
că orizontul o îmbrăţişează
oriunde s-ar găsi.

acum se încrede
în valuri. în plăci tectonice.
în trecutul care intră pe fereastra norilor
la fiecare răsărit, un cântec de pescăruş
ce seamănă întotdeauna cu cel de ieri,
iar fiecare apus parcă vine mai devreme
şi îndrăzneşte mai multă lumină.

*

mi-am pus lumina în cuvinte.

mi-am luat inima
în dinţii din spatele ceţii
şi nu s-a crăpat nici de data asta.

am lăsat mantia de viitor
să-mi cadă de pe umeri
şi am mers desculţă
pe plaja visurilor
transformându-le,
piatră înfrântă cu piatră înfrântă,
în realitate limpede
izvorâtă din adevărul
pe care l-am purtat în piept
ca pe o broşă de speranţă
aproape mereu.

*

stânca ştie să privească înapoi                    
până dincolo de furia vulcanilor,
puterea cu care au purtat-o pe umeri
toată viaţa ei de floare din piatră.

îi iubeşte cu marea şi cu zarea
pentru istorie
şi pentru pata de noroi cea mai colorată
de pe promisiunea lor încălcată.

stânca învaţă să sară
fără paraşuţă de cuvinte calde
direct în sânul mării
care a născut-o greşit.
scuipă ţărână pe nări
şi se face una cu trilioanele de picături.
provoacă focul din propriul gâtlej,
îl linguşeşte cu ţipetele ei tăcute.
îi permite să o stingă
şi
împreună ajung pe ringul de dans
al unui an trăit pe calea curajului
şi al poeziilor şterse
cu radiera rostirii.

*

iată-ne aici, acum,
un fel de potecă invers
din crengi de copac, licurici,
frunze vii şi flori presate.
picioare care au renunţat să zboare
şi, pe ultimul mililitru de oxigen, au învăţat
arta de a merge,

ştiinţa de a lăsa urme
şi zâmbetul ca de lună
al celor care păşesc pe ele
cât încă nu au renunţat
la ideaţii de iluminare
şi la tentative de zbor.


Friday, December 9, 2016

paralele



două urlete
la fel
și menite să nu se cunoască niciodată
se zbat
de părți opuse ale marelui zid al liniștii.

unghiile mâinii negre se lungesc
și țipă
după un fir de păr de care să mai atârne 
o clipă.

degetele mâinii palide ca luna plină la flux
caută disperate, prin movile de noroi și curiozitate,
o cale de cântec și lumină
spre tine, mamă,
oricine sau orice ai fi tu.

dar, în tabloul ăsta
labirint al sufletelor pereche
ale neantului,
eu, cunoscătoare a tuturor nuanțelor de moarte,

uneori sunt pictorul
care le împletește strigătele de ajutor
într-o îmbrățișare șoptită.






Credit pictură :Adrian Cosma

Friday, December 2, 2016

un tunet


m-a lovit,
plat
şi jegos de lumină care distruge,
dintre urechile lui ca două cremene.
vocea lui era ca cerul
din care credeam că am fost izgonită cândva
pentru că mă durea spatele
de trecut şi de viitor şi de piele înroşită
şi de iubire care mi-a ieşit cioburi, cioburi
din cutia toracică
şi cum altfel să-mi explic agonia, decât
că poate, cândva, înainte de frică,
am avut aripi.

buzele lui
numai bune de sărutat cu marginea ascuţită a tristeţii mele
s-au apărat.
m-au lovit
fix între pre-supusele aripi fantomă

şi, în loc să se oprească universul în loc,
să albească şi să înceapă să se micşoreze
că eu sunt muritoare
şi că el îmi plesneşte poezia cu dosul palmei unui cuvânt surd,

eu am plâns
şi el a tăcut
şi, printre scântei,
a fost loc de viaţă,
dar moale şi pâlpâindă

căci cremenele au fost udate
şi între noi nu mai există foc;

doar lacrimi
şi binecuvântările tăcerii
dintre cuvinte,
care încălzeşte.

iată. plouă.

cioburi, cioburi de iubire,
după ce au tăiat cerul cu cruzime,
hrănesc trandafirii călătorind spre
înmugurire.