rǎul absolut

oare nu ştii?

când nu se uitǎ nimeni
şi sunt în siguranţǎ
acoperitǎ cu o pǎturǎ de întuneric,

mǎ înfig în tine
şi te ung pe miezul meu fǎrâmicios
ca şi cum ai fi unt.

tu mi te supui;
eu te modelez ca plastilina
pe forma buzelor mele
pânǎ ne contopim

şi râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi ardem soarele care ne priveşte neputincios
cum nu îi mai lǎsǎm razele ultraviolete
sǎ ne cenzureze.
pentru mine încalci regulile de sǎnǎtate.
iar eu râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi mǎ simt prea importantǎ sǎ mai vǎd arsurile tale.

ne iubim pe tavan, ca pǎianjenii
încurcaţi unul în pânza celuilalt.
te iubesc cum îşi iubeşte pisica şoarecele.
ne iubim pe canapeaua cerului
pânǎ crapǎ stelele de ciudǎ
şi se fac ploaie de meteoriţi.

când îmi dau jos toate mǎştile
pânǎ la os şi încǎ puţin,

sunt gata sǎ desfiinţez universul.

te ţin în braţe
mai strâns
decât viteza luminii
împletitǎ cu axa timpului.

oare nu ştii?

am puterea
sǎ fac lunǎ din tine
pâna ameţeşti
de gustul meu.

dacǎ îmi dai drumul în jungla amazonianǎ a fiinţei mele,
te voi sfâşia ca pe o zi însoritǎ
întemniţatǎ într-o fotografie pentru o sutǎ unu ani.

tu eşti pata de culoare perfectǎ.
numǎrul care încheie şirul lui fibonacci
la nasturele cel mai de sus.
aşa sǎ ştii.

dacǎ îndrǎzneşti sǎ te joci cu mine,
o sǎ câştigi
totul, cu riscul de a îi lǎsa pe zei fǎrǎ adǎpost.
car eu rucsacul plin de vinovǎţie pân’ la refuz.
şi nu care cumva sǎ mǎ respingi, cǎ fac
tocǎniţǎ de vis din mine, sǎ vezi cum fierb
în sosul cuvintelor tale expirate.

aşa te storc pe tine
ca pe o boabǎ de strugure:
te iubesc. nici mai mult, nici mai puţin.
nu-i nevoie sǎ bat din picioare
sau sǎ las vânǎtǎi.
mǎ port uşoarǎ ca briza oceanului
înainte de tsunami
şi am grijǎ ca epicentrul sǎ parǎ a fi pe teritoriul tǎu.

am ajuns acasǎ? câte minute pânǎ mǎ iubeşti?

*

tu nici nu ştii.
aici firele de nisip nu nasc perle.
înǎuntrul meu, unde inima afonǎ
încearcǎ din greu sǎ batǎ ritmul pulsului tǎu,
perlele se deşirǎ pânǎ devin fire de nisip.
tu nici nu ştii cine sunt eu
pentru cǎ nimeni nu supravieţuieşte sǎ povesteascǎ.

tu nici nu ştii
pentru cǎ m-ai prins în cârlig
tocmai când eram mai vulnerabilǎ, suspendatǎ
între suibiect şi predicat. punct în mijlocul propoziţiei.

poate de asta te iubesc
dincolo de cuvintele frumoase
şi dincolo de felicitǎrile siropoase
pe care nu îmi permit sǎ mi le cumpǎr pentru tine.
da, undeva în miezul meu, unde sunt stricatǎ
de la grindina din toamna trecutǎ,
exact de asta te iubesc:

eşti cea mai elegantǎ şi mai de suflet
demonstraţie matematicǎ
a teoremei care afirmǎ cǎ eu sunt
rǎul absolut.

artificii

îmi desenez viaţa
în praf de puşcă

de parcă fiecare
ceartă cu gravitaţia
mi-ar scurta aripile
cu câteva pene.

răstorn călimara inimă
de pătează tot caietul cerului
pentru c-aşa-s eu, născută năucă
din pântecul unui vis.

de fiecare dată când luna mă respinge
cu faţa ei de femeie bolnavă
şi de fiecare dată când dimineaţa
îmi dă o palmă la fund
şi de fiecare dată când mi se pare
că ţip pentru prima oară cu adevărat,

e semn că a venit timpul
să renasc.

îmi rescriu viaţa
întotdeauna
în cuvinte de foc.

cadou

Motto: “În seara asta îl iubesc pentru felul minunat în care mi-a dăruit pământul.” (Anais Nin)



mi-ai dăruit lumea cu toate
culorile sale văzute prin ochii mei
şi cu toate aromele sale
filtrate prin nările mele:

copilărie din mirosul proaspăt de ploaie
chiar dacă îl inspir într-un corp adult.
moarte cu gust de viaţă
şi entuziasm bolnăvicios de plăcut la atingere.

mă relaxez.

stau în faţa ta cu sufletul drept
şi pieptul meu, braţele mele,
obrajii mei şi poezia mea
devin o zi de sărbătoare

când îmi eşti tu alături -

prelungire a visului
sub formă de dimineaţă.
extensia ta
înăuntrul meu şi în amprentele mele.

mi-ai dăruit
ceva ce nu m-aş aştepta să găsesc
în natură, aşa cum se auzea ea
cu stropi de ploaie şi tunete în timpanele mele.
ceva ce nu mă aşteptam să primesc.

mi-ai dăruit un strop din tine
să îl amestec în aluatul
din care mă frământ pe mine -

doar o îmbucătură din prietenia ta
şi îmi coc o lume nouă,
o lume frumoasă care nu ar fi existat
fără tine.



“Fiecare prieten reprezintă o lume aparte în noi, o lume posibil nenăscută până când el soseşte în viaţa noastră, iar numai prin această întâlnire se naşte acea lume nouă."
(Anais Nin)

Contorsionism emoţional

Fac tumbe sentimentale
pe salteaua inimii tale
sǎ câştig un bǎnuţ de iubire
din buzunarul ochilor tǎi.

Tu mǎ asculţi
la un stetoscop spiritual.
compunem împreunǎ o melodie
din sincopele pulsului meu
mult dupǎ ce au plecat spectatorii

iar ziua de lucru s-a încheiat.
Soarele şi-a luat concediu,
nopţii îi este încǎ lene
sǎ se dezbrace de apus
şi tu încǎ mǎ ţii de mânǎ
de parcǎ m-ai iubi.

Faci acrobaţii la trapezul visǎrii mele
sǎ-mi arǎţi cǎ se poate.

Cǎ existǎ într-adevǎr lumi
concurente, nu paralele,
unde toţi oamenii sunt într-adevǎr ok.
Lumi în care sunt binevenitǎ.

Dar eu ridic greutǎţi cu sufletul gol
şi nu îţi dau voie sǎ mǎ ajuţi prea mult
deşi liniştea mea ţipǎ sfâşietor dupǎ tine

iar tremurul din vocea mea
te îmbrǎţişeazǎ ferm când imigrezi ilegal
în numǎrul meu de jonglerie
cu amintiri pe post de mingi colorate.
Cu tine ca maestru de ceremonii

îndrǎgostit de gustul numelui meu.
Când îmi imaginez, mǎ înfior.

Mǎ strigi cu şoapte
care îmi mângâie timpanele.

Tu mǎ inviţi. Eu mǎ apropii.

Eu mǎ adǎpostesc sub acoperişul grijii tale.
Tu mǎ laşi sǎ dorm între zâmbetele tale
şi îmi râşneşti cafea din boabe de prietenie

la temperatura potrivitǎ -
dar eu mǎ frig intenţionat. Sunt o pǎcǎtoasǎ
care ţi-a rǎpit respiraţia. sunt o mascǎ
excesiv de convingǎtoare.
Sunt sfârşitul lumii, ultima furtunǎ
care începe cu un curcubeu.
Sunt nǎscutǎ ca o hainǎ nouǎ luatǎ pe dos.
Lumina mea contagioasǎ şi incurabilǎ
este fulger. Îndreptat spre tine.

Uite-aşa, fac contorsionism emoţional:
încerc sǎ îmi prind atriumul drept
între degetele piciorului stâng
şi sǎ-mi smulg inima din piept
când vreau sǎ îţi mulţumesc

pentru cǎ tu eşti eroul
care a salvat viaţa unui ucigaş

şi nu sunt sigurǎ cǎ eu pot într-adevǎr
sǎ mǎ împac cu gravitaţia, sǎ sar
într-o lume concurentǎ
unde aş reciti povestea de la început

şi de data asta sǎ fiu
personajul pozitiv.

Când simt cǎ îţi datorez viaţa
mi-e teamǎ sǎ nu te rǎsplǎtesc
cu un cuţit de colecţie între coaste.

zâmbetul cerului

apusul îşi încreţeşte fruntea:
cerul sǎu nu îşi poate pǎstra lumina
mult timp. tot ce a reuşit în viaţǎ
a fost sǎ picteze nori, sǎ picteze nori
pânǎ s-a sǎturat de el ceaţa.
chiar şi aşa, a aruncat câte o metaforǎ în mare
ca un pescar excentric. ce-i drept, a prins mult
peşte uscat de apǎ şi însetat de iubire.
acum, îşi prinde luna în pǎr ca pe o agrafǎ de sidef,
îşi umezeşte buzele în nectarul rece al nopţii
şi se întinde încet şi împǎcat
pe linia orizontului, sǎ se odihneascǎ.

cei şapte ani de acasǎ

îmi plec capul
cât mai jos

atentǎ

sǎ nu îmi jignesc
cǎlǎul.

emisfera potrivitǎ

cǎlǎtoresc sufleteşte.

dintr-o datǎ, la un ceai de emoţie cu tine,
îmi vine ideea cǎ mǎ aflu
exact unde mi se potrivesc amprentele cu mine însǎmi
şi ochii mi se asorteazǎ cu peisajul.

prima lunǎ din an
este într-adevǎr ianuarie.
ca orice om, încep
sugar care nu ştie
decât sǎ plângǎ
de frig. nici mǎcar nu plângeam corect.
îmi lǎsam lacrimile maidaneze
fiindcǎ mama nu m-a alǎptat
ca la carte, prin urmare eu am tras concluzia
cǎ tristeţea şi iubirea trebuie ţinute în lesǎ
pânǎ ajung singurǎ.

ca orice om, duc lunile şi anii.
uneori mǎ simt cocoşatǎ.
alteori am încredere.
şi uite-aşa, cresc
de-ţi ajung la piept, la umeri, mai sus, sus
nu pânǎ ating cerul, ci pânǎ sunt destul de eu
încât nu mai am nevoie sǎ ating cerul
sau sǎ trǎiesc în emisfera opusǎ consǎtenilor mei.

astǎzi renunţ în mod oficial
la limba mea arhaicǎ, bazatǎ pe un cod de antonime.

trǎiesc pe planeta potrivitǎ. am sufletul potrivit
şi inima cât sǎ încapǎ
într-un pahar pentru musafirii însetaţi şi mult-iubiţi
între paginile poveştii mele.

uite-aşa, nu mai sunt din plastilinǎ

cǎci mi-am fost pinocchio şi zâna cea bunǎ
mie însǎmi, la un ceai de emoţie cu tine:
încǎ o picǎturǎ, o îmbrǎţişare, o poezie fǎrǎ cuvinte

şi mergem mai departe. cǎlǎtorim sufleteşte
mereu în emisfera potrivitǎ.

poezia fǎrǎ cuvinte

"
















"






*

pentru voi
nu pun cadou într-o cutie
sculptatǎ fin în abanos.

pentru voi
nu ambalez cutia cu grijǎ
şi nu fac fundǎ

atentǎ la simetrie
şi sǎ se asorteze între ele
nuanţele alese
pentru cadou, cutie,
hârtia de împachetat şi
fundǎ.

*

vouǎ vǎ dǎruiesc
sinele meu
învelit într-o
poezie fǎrǎ cuvinte.
melodie fǎrǎ note muzicale.
desen fǎrǎ pete de culoare.

dincolo de metaforele
pe care mi le ascut
cu iubire,

dincolo de simbolurile
şi alfabetul nou
pe care îl inventez,

dincolo de grǎdina
unde ud suflete
pe furiş, de fricǎ
sǎ nu fiu vǎzutǎ -

vouǎ vǎ dǎruiesc
clipa
când îmi dau seama
cǎ noi împreunǎ suntem poezia

iar cuvintele
şi chiar cele mai reuşite metafore,
doar umbre palide
ale sentimentelor prea nepreţuite
sǎ le închid într-o cutie sculptatǎ cu fineţe.
prea încǎpǎtoare
sǎ le ambalez în hârtie de împachetat.
prea importante sǎ le pun fundǎ.

*

vouǎ vǎ dǎruiesc
ceea ce vine natural
dupǎ ultimul sunet
al ultimei silabe
din ultimul cuvânt
al ultimului vers:

plenitudinea
care poate fi exprimatǎ
numai prin linişte.

*





"
















"

titanic m-ar fi chemat (dacǎ cineva m-ar fi vǎzut imposibil de scufundat)

arunci cu amintiri stricate în mine
de parcǎ am fi la circ.
de parcǎ ar fi jucǎrii şi de parcǎ eu aş fi clovn
şi ar trebui sǎ le prind cu îndemânare.
sǎ jonglez cu lacrimile perfect, încât sǎ nu cadǎ nici una
şi, de fapt, sǎ nici nu mai fie lacrimi.
apeşi trǎgaciul trecutului
ca şi cum ar fi un pistol cu apǎ
şi copilul din mine ar fi de aşteptat sǎ se bucure
de puţinǎ rǎcoare în vara canicularǎ a vieţii adulte.
oare nu mai ştii
cǎ eu am avut multe lecţii de învǎţat
înaintea celei despre zâmbet?
poţi oare sǎ uiţi
cǎ nu-mi stǎtea în fire sǎ fiu de plastic?
eu eram o pǎpuşǎ de vatǎ
şi în jurul meu, parcǎ numai furtunǎ -
furtunǎ oarbǎ
care mǎ vedea defectǎ din nǎscare şi nedemnǎ
de un ochi de pace.

aşa cǎ te rog, nu-mi cere acum
sǎ lansez bǎrcuţe din hârtie pe râul nostalgiei.

tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald

de mǎtase nu eşti.
nimic din vocea ta
nu sunǎ a cântecul ciocârliei.
nu îţi strǎluceşte sufletul
atât de tare
încât publicul sǎ-ţi aplaude umbra
înainte sǎ apari tu pe scena
vieţii lor.

iar în ce mǎ priveşte, nici mǎcar
nu faci parte din scenariu.
te-ai rǎtǎcit tu, rochie din material textil
pânǎ sub genunchi şi cu mâneci scurte
printre vrafurile de recuzitǎ.
nu am nevoie de tine, dar din politeţe
te car în valiza mea modestǎ
şi în fiecare zi atârni puţin mai greu

pentru cǎ nu am lecţii de la tine
de purtat ca pe nişte bijuterii.
pentru cǎ nici nu ne ştim bine
numele inimii
una celeilalte.
pentru cǎ eşti prea lungǎ pentru o petrecere de searǎ
şi prea scurtǎ pentru o iarnǎ supǎratǎ pe oasele mele.

nu am ce face cu tine.
nu vreau tema pentru acasǎ
de a te îngriji.
tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald
aşa cǎ de ce sǎ mǎ descurc eu
cu moliile care şi-au fǎcut cuib
în relaţia noastrǎ nepurtatǎ vreodatǎ?

te rog, lasǎ-mǎ-n pace
sǎ fac numai paturile
în care m-am odihnit
şi sǎ plǎtesc numai recuzita
care, dacǎ nu face parte din scenariul iniţial,
mǎcar îmi rescrie viaţa cu un final mai fericit.

tu nu mi-ai fost niciodatǎ
nici mamǎ, nici geamandurǎ pe marea spumoasǎ,
nici iubit, nici prietenǎ cu un castron de supǎ fierbinte când m-am îmbolnǎvit.
nici zgomot nu mi-ai fost, nici linişte.

aşa cǎ te rog,
lasǎ-mǎ sǎ-mi vǎd
de spectacolul meu
fǎrǎ pauze de care nu am nevoie
luate de dragul iluziilor tale.

punctul sensibil

îţi arǎt un deget
al cuvântului cheie
din haiku-ul meu
şi mǎ rog sǎ nu râzi.

ne alungim, eu şi cuvintele,
ne alungim cu neruşinare
ca şi cum timpul şi spaţiul
ne-ar aparţine.
ca şi cum lumânǎrile
de pe tortul de ziua de naştere
ar însemna cǎ mi se cuvin mie
toţi anii.

big bang în inima mea.

nu mai suntem copii.
acum ştii ce riscuri implicǎ
o explozie.
acum înţeleg ce înseamnǎ
sǎ mǎ nasc.

îţi dau ţie
cuvântul cheie
din haiku-ul ǎsta mediocru
care este viaţa mea -

sǎ vedem ce faci cu el.

sǎ vedem dacǎ reuşeşti
sǎ îmi descifrezi
metafora

în timp ce eu tremur
dezbrǎcatǎ lingvistic,
la mila ta

cǎci m-am nǎscut din cuvântul ǎsta
şi m-am înmormântat în metafora asta,
sǎ vedem dacǎ mǎ vei iubi suficient
încât sǎ nu îmi rescrii
punctul sensibil în pumnul tǎu
aproape strâns.

ascunsǎ în spatele tǎcerii

eu nu ştiu. eu numai scriu.

eu nu ştiu ce înseamnǎ
sǎ îmi furnice norii în inimǎ
o ploaie dǎtǎtoare de viaţǎ
şi braţele tale, umbrela
sufletului meu.

eu numai scriu
cǎ-mi miroase a proaspǎt.

iar dacǎ mǎ provoci
cu întrebǎri al cǎror rǎspuns
ar durea prea mult,
o sǎ dau din umeri
şi-o sǎ mǎ prefac
cǎ n-am simţul mirosului.
cǎ l-am înlocuit demult cu simţul
mǎsurii.

*

eu nu ştiu ce înseamnǎ dragostea
ca scafandrul
care, dupǎ ce şi-a petrecut o viaţǎ de om sub apǎ,
a înţeles cǎ nu îi cunoaşte formula
şi are dureri de cap când încearcǎ
sǎ se defineascǎ pe sine printr-o reacţie chimicǎ
universal valabilǎ.

eu numai scriu
într-o poezie pe care mi-e fricǎ
sǎ o citeascǎ persoana nepotrivitǎ,
numai scriu cǎ
mǎ scufund în sufletul tǎu
şi aşa învǎţ eu
arta de a respira cu adevǎrat.

atât am nevoie de la tine:
sǎ mǎ însoţeşti mut şi viu,
ca un curent cald
care nu mǎ ia la interogatoriu.
te rog, nu îmi rǎpi euforia de a înota
cu definiţii ştiinţifice ale lumii mele subiective
de poveste în care îmi eşti co-autor.

*

eu nu ştiu dacǎ mi-a ieşit
o poezie de dragoste
în loc de a învǎţa corect lecţia.
eu numai cânt
ascunsǎ în spatele tǎcerii

ca şi cum aş fi o floare
care intuieşte cel mai bine
unde sǎ înfloreascǎ

şi cât de fertil este solul
inimii tale!

bulgǎri de bucurie

uite
cum ning cuvintele
pe paginǎ
de ne umplem pânǎ la inimǎ.
strǎluceşte totul
atât de tare încât mǎ tem
sǎ priveşti cu ochiul liber
cum te iubesc.
uite,
s-au închis şcolile
şi bisericile şi bǎncile
pe foaia de hârtie,
norii au rǎmas muţi de uimire
deşi eu ştiu, ca un cadou secret de crǎciun,
cǎ mai e de nins, mai e mult,
atât de mult încât nu ştiu cum
se mai poate ninge în fulgi mǎrunţi.
uite
cât mǎ bucur de tine;
eu şi copiii îmbrǎcaţi în lânǎ groasǎ.
noi nu avem timp sǎ ne fie frig.
eu nu am loc de tine sǎ îmi fie
tulburǎtor de frig.
uite,
se şterge cerneala de atâta fericire
şi putem sǎ renaştem.
mǎcar pentru un minut
lung cât universul,
te rog
hai cu mine! sǎ facem bulgǎri de zǎpadǎ
cât încǎ ne mai e iubirea albǎ, hai
sǎ facem din bulgǎri un om de zǎpadǎ
care sǎ ningǎ, sǎ ningǎ din el însuşi
cuvinte pe paginǎ
de sǎ ne intre pânǎ în adâncul sufletului
şi sǎ nu ne mai topim niciodatǎ
pentru cǎ ne-am vizitat unul pe celǎlalt
acolo unde nu mai rǎmǎsese nimic de spus
şi totuşi încǎ ningea, ningea,
ningeam eu în tine şi tu în mine
sǎ se gǎseascǎ universul pe sine
între noi.

cine te crezi

cine te crezi
de-mi mânjeşti clipele
cu labele sufletului tǎu
murdare de noroi?

cine te crezi
de mi te furişezi aşa
pe sub ochi
şi-mi intri prin efracţie
în pacea interioarǎ?
tu nu ştii sǎ mergi pe vârfuri
şi cu atât mai puţin
sǎ strângi dupǎ tine
vrafurile de amintiri
pe care le-ai dǎrâmat
din biblioteca empatiei mele.

oare tu nu ai miros sǎ simţi
aroma de rǎşinǎ întǎritǎ
a vieţii mele
trǎite în linişte
cu toate acele de brad
şi toţi câinii
care mi s-au pişat vreodatǎ la rǎdǎcinǎ?
arta de a trǎi o stǎpânesc
ca jongleurul
care habar n-are cum
reuşeşte sǎ prindǎ mingile de fiecare datǎ.
oare tu încǎ n-ai înţeles
cǎ eu mǎ pricep cel mai bine
la trucul magic de a fi eu însǎmi?

cine te crezi
tu cu aşii tǎi din mânecǎ
şi plǎmânii care au nevoie
de cercetǎri ştiinţifice amǎnunţite
înainte sǎ îşi dea consimţǎmântul
vezi-doamne informat
pentru a respira?

tristeţe

înot contra curentului
spre un ocean mai liniştit

deşi mǎ doare sǎ îţi spun
ca din senin
cǎ nu sunt sigurǎ dacǎ mai cred
în linia orizontului
care ţi se încreţeşte pe faţǎ când îmi zâmbeşti
şi te doare sǎ îmi asculţi
cântecul ǎsta de lebǎdǎ
pe care tu nu vrei sǎ îl auzi
iar gâtlejul meu se împotriveşte sǎ-l cânte.

înot contra curentului
pentru cǎ am învǎţat de la tine
cǎ aşa cresc
mai puternicǎ, mai frumoasǎ
de fiecare datǎ când îmi las sufletul
sǎ nǎpârleascǎ
fiindc-aşa-s anotimpurile.

vin şi trec.

gâtul tǎu se înnoadǎ
cu vocea mea
şi ne suntem dragi unul altuia
cum îi este vaporul naufragiatului
şi pânza, vaporului.
vaporul îşi iubeşte pânza
chiar şi când nu i se dǎ voie
sǎ o picteze.

aşa cǎ mǎ molipsesc
de rǎul tǎu de mare
cum şi urechile tale
s-au lǎsat rǎpite
de nisipul claustrofob
prins în scoica mea:

ne înţelegem
printre suspinele valurilor.
îmi adǎposteşti
cântecul afon de lebǎdǎ
în inima ta
şi eu îţi primesc
orizontul strâmb, tangibil
în amprentele unei poezii.

navigǎm demult împreunǎ.
uneori suntem atât de flǎmânzi
încât ne sǎturǎm cu câteva îmbucǎturi
…
împǎrţim tristeţea
ca pe ultima felie de pâine
între noi, doi pescari ghinionişti

şi ai naibii de creativi
în a gǎsi liniştea
chiar între douǎ acorduri
la chitara pierderii.