Viaţa în alte cuvinte

Îmi amintesc încǎ
aberaţia cromaticǎ
ce mi-a copleşit
hârtia fotograficǎ
a adolescenţei

când eu îmi impuneam
sǎ fiu soare
şi mǎ lǎsam capturatǎ
de amatori

deşi ştiam cǎ sufletele lor
nu ajunseserǎ încǎ
fotosensibile,
deşi ştiam cǎ eu atunci
când se greşea un cadru
mǎ umpleam
de mai multe culori reci
decât calde.

Încǎ mǎ ustura un pic
dâra de luminǎ orbitoare
din colţul ochiului,

când cineva mi-a atras atenţia
cǎ am autofocus
şi mǎ pot reconstrui mai frumoasǎ
prin efectul de vecinǎtate.

Aşa m-am uitat în oglindǎ
cu ochiul liber
şi m-am preţuit eu pe mine
ca pe un diamant cu nume propriu
şi te-am iubit pe tine
şi v-am iubit pe toţi
ca pe nişte piese de puzzle din poza vieţii mele
cǎci mi-am dat seama în sfârşit
cǎ pot alege lentila prin care privesc
şi direcţia în care îmi îndrept camera.

Când mi-am încǎlzit razele
şi le-am lǎsat sǎ se vadǎ,

am reuşit.

Acum mǎ simt
artǎ -

acum completez
imaginea caleidoscopicǎ
a universului.

suflet urât

ca un citrin în faşă
alegi să fii roca ordinară,
numai bună de tocat
până în măduva sufletului.

nici nu vrei să auzi cuvântul cuarţ
iar când îţi spun despre puterea ta
tu îmi scrii un refren de doi bani
despre apele care te-au făcut cândva nisip.
refuzi să recunoşti că ai supravieţuit tuturor

şi nici prin gând nu-ţi trece
că tu ai putea creşte
piatra luminii.

sâmbure de sinceritate

în poezie sunt eu frumoasǎ,
cu adevǎrat frumoasǎ.

aşa cum mǎ trezesc dimineaţa
înainte sǎ mǎ deghizez
în cine cred cǎ ai vrea tu sǎ fiu.
înainte sǎ mǎ machiez
cu fond de ten din propoziţii mǎsurate
la milimetru
sǎ nu-ţi dau şansa sǎ mǎ contrazici
când spun cǎ îmi eşti prieten bun.
aşa, plinǎ încǎ de urdori
ca luna neruşinatǎ rǎmasǎ goalǎ pe cer
când se crapǎ de ziuǎ;
înainte de a îmi picta ochii
cu rimel din acte ratate şi mii de scuze
ca pe nişte vitralii
care dau pe-afarǎ de culori vii,
se fac capodopere de ferestre
numai sǎ nu vezi ce-i înǎuntru.

în poezie aş vrea eu sǎ mǎ cunoşti tu

cum sunt când mǎ trezesc, ciufulitǎ
cu şuviţe rebele de iubire
care nu se aşazǎ unde le pun
nici dupǎ o sutǎ de mângâieri de perie.
îmbrǎcatǎ în pijamaua prea largǎ
din cuvinte exagerate exact cum le simt.
dimineaţa, când sunǎ alarma de la ceas
şi sunetul îmi rǎpeşte respiraţia
prea brusc sǎ mǎ ridic cu gesturi elegante.
înainte de a gǎsi timpul
sǎ îmi spǎl furia de pe mâini.

aşa sunt eu frumoasǎ.
în poezie.

aşa am eu nevoie sǎ mǎ vezi tu.
de ce nu mǎ priveşti
când sunt un sâmbure de câmp semantic,
sǎmânţa de sinceritate
din care înfloresc încontinuu universuri?
sunt oare prea indecentǎ? prea eu?
te rog, uitǎ-te la mine aşa,
prin sticla transparentǎ a unei poezii
sǎ mǎ vezi cum sunt eu
când nu fac pe plac nimǎnui.

poezie de dragoste

(fǎrǎ trucaje, fǎrǎ machiaj, fǎrǎ consecinţe)



tu îmi umpli inima de linişte
ca o cofǎ cu apǎ de izvor.

când eu ning
ca o zi mohorâtǎ de iarnǎ,
îmi ajunge sǎ mǎ mângâi tu
cu miezul unui gând bun.

tu îmi înseninezi cerul
şi îmi aduci pǎsǎrile cântǎtoare
înapoi în timpane.

rǎmâne secretul meu cu mine
cǎldura ta
pe care nu mi-o poate fura
niciun termometru.

imbratisare din plastilina

ce bine că îmi pot modela
un eu de jucărie
înglobat într-un tu din plastilină!

în metafore nu ne jenăm niciodată
iar durerile de cap,
scurte ca furtunile de vară,
se spală cu un duş de fericire
şi săpun din extract de dragoste.

în realitate, dacă se întâmplă
să ne apropiem prin vreo coincidenţă,
nu vorbim despre asta.
mă fac că în spatele
degetelor mele îndrăgostite de joc
nu se ascunde nimic. că nu mă ascund
eu prea goală de braţele tale, tremurând
din albul ochiului.

oare tu simţi cum culoarea creşte în irisul meu
şi se molipseşte de tine? apoi se decoloreazǎ
de distanţa dintre noi.

sufletul meu devine o zi de iulie
lângă tine
dar codul imaginar al bunelor maniere
mă obligă
să-ţi vorbesc în cuvinte din emisfera sudică,

nu cumva să-mi observi pofta nestăpânită
de căldură.

o îmbrăţişare din plastilină
îmi pot permite.
doar atât.
uneori uit că nu aşa se trăieşte,
ca şi cum eu aş fi jucărie
iar tu, visul unui copil preşcolar.

lacrimi

nu mi-am cumpǎrat barcǎ.
încǎ nu vedeam marea la orizont
aşa cǎ am considerat inutilǎ investiţia.
nu mi-am fǎcut nici mǎcar o plutǎ
din lemnul companiei tale
înainte sǎ plâng.
am crezut cǎ ştiu sǎ înot
printre insulte şi amintiri.
ce-i drept, mi-ar fi plǎcut
sǎ te invit într-o croazierǎ
pe marea copilǎriei mele,
sǎ nu fiu singurǎ
când vine furtuna
şi se revoltǎ valurile în mine -
dar era prea luxos
sǎ îmi permit îndrǎzneala
şi nici nu ştiam
ce ar însemna pentru tine
sǎ ne scufundǎm împreunǎ
un timp.
acum, te-aş ruga
sǎ-mi arunci o vestǎ de salvare -
o îmbrǎţişare lungǎ
cât minutarul unui ceas care a stat
mi s-ar potrivi de minune
în jurul umerilor lǎsaţi
şi sufletului semirezistent la apǎ.
am încredere
cǎ ai putea despǎrţi marea
şi totuşi ceva, un ceva din umbrǎ
care mi se scurge printre degete
ca trecutul - ceva
nu îmi dǎ voie sǎ te strig.
singura hartǎ pe care o am la mine
mǎ asigurǎ doar, în mod misterios,
cǎ eu fac parte dintr-o specie de iubire
care nu se îneacǎ.

nu dai titlu unui desen de copil

trǎiesc printre feţe, mǎşti
care se uitǎ în jos la mine.

unele mai nereuşite, de bau-bau:
când le vǎd îmi vine sǎ fug
din mine însǎmi,
sǎ alunec încet, nevǎzutǎ,
de pe marginea universului.

altele sunt fǎcute de adevǎraţi artişti:
sunt cele care îmi fac existenţa
mai dulce, mai armonioasǎ.
sunt oamenii alǎturi de care
mǎ simt de mǎtase
de parcǎ într-o viaţǎ anterioarǎ
aş fi fost o aripǎ.
de parcǎ acum aş fi
un fel de aproape-zbor.

se uitǎ în jos la mine şi nu mǎ vǎd.

*

uite, mamǎ,
mi-au crescut sâni!

dar fetiţa mea,
mai existǎ pere necoapte

şi luminǎ artificialǎ
care face noaptea
sǎ parǎ zi.

hai mai bine sǎ te învǎţ
sǎ te dai singurǎ
în leagǎn.

*

bǎrbate, uitǎ-te la mine -
te iubesc!

dar copil drag,
eu cunosc la zâmbete
iar tu eşti prea proaspǎtǎ,
prea neprihǎnitǎ

ca un zumzet de bucurii
care mi se zbate o clipǎ sub piele
lǎsându-mǎ vesel şi neatins.

hai mai bine
sǎ ne jucǎm
de-a v-aţi ascunselea.

*

trǎiesc printre feţe, mǎşti
la care mǎ uit în sus.

nu conteazǎ, îngeri sau diavoli.
unii m-au ucis cu câte un cuvânt ascuţit, neşlefuit
iar alţii m-au uns cu rouǎ din rai
şi mi-au dat voie sǎ cred cǎ aş putea învǎţa sǎ zbor.
diavoli sau îngeri, tot aia.

la toţi mǎ uit la fel.
de parcǎ ar fi oceane de fiinţare
în timp ce eu sunt o pǎpuşǎ de vatǎ.
pentru toţi îmi ridic privirea

şi nu mai am timp de cei
care mǎ privesc pe mine de jos în sus
şi mǎ vǎd. mǎ vǎd aşa cum sunt eu,
o aripǎ cǎreia îi este fricǎ sǎ zboare
fǎrǎ o a doua aripǎ, o aripǎ care sǎ aparţinǎ
cuiva din cei de sus.

pe cei care îmi spun “da, hai
sǎ ne punem zborurile împreunǎ”
îi privesc rareori. îi privesc numai în jos
şi nu îi vǎd niciodatǎ.

labirint

îmi desenez viaţa
pentru tine

deşi mǎ simt
ca o muscǎ
prinsǎ în pânza de pǎianjen
încercând sǎ mǎ minunez
de arhitectura casei.

nu am mai fǎcut asta înainte
aşa cǎ liniile drepte
mi se curbeazǎ, le tremur
iar ştersǎturile se vǎd
chiar dacǎ ceea ce a fost
cândva în locul lor
s-a dus ca o zi când am alergat
pânǎ la epuizare în direcţia greşitǎ.

râd şi mǎ strâmb ca un copil
trasându-mi o plimbare
pe foaia de hârtie a destinului.
schiţez în negru
sǎ nu parǎ cuiva cǎ mǎ bucur
prea mult
de greşelile pe care le fac,
care nu au altǎ plǎcere decât
sǎ întindǎ timpul la infinit,
o bandǎ de elastic
cǎreia, deşi nu vreau nicidecum sǎ o rup,
mi-e teamǎ, atât de teamǎ sǎ îi dau drumul.

în sfârşit, închei. am încheiat eu şi lucruri mai dragi.
am încheiat nasturii la paltonul orelor, anilor împreunǎ
de prea multe ori deşi mie încǎ nu-mi era frig lângǎ tine -
venea noaptea dupǎ fusul tǎu orar. eu eram prea soare
cu miros de papaya necopt.
trebuia sǎ fac loc miliardelor de stele
mai potrivite pentru somn uşor decât mine.

am desenat repede şi cu mult entuziasm.
m-am desenat pe mine, aşa cum mi-ai cerut.
am condensat infinitul
pânǎ s-a transformat în secundǎ
care-mi încǎpea în buzunarul de la piept.

am desenat repede, sǎ fiu fatǎ cuminte,
sǎ nu cad în pǎcatul de a dezamǎgi
şi uite: în labirintul pe care mi l-am construit
am uitat sǎ-mi las drum de ieşire.

când voi înceta sǎ admir arhitectura
pentru a-mi îndrepta privirea rǎtǎcitǎ
spre pǎianjen?

vinovǎţie

nu vreau sǎ fii rǎnit
în rǎzboiul civil din mine.

aici se mǎnâncǎ
praf de puşcǎ
în loc de pâine

şi se bea sânge
în pahare de diamant.

mai rǎu decât
propriile mǎruntaie
împrǎştiate
pe tarabele de suveniruri,

mǎ doare
prezenţa ta nevinovatǎ
în oraşul meu
unde plouǎ foc
şi explodeazǎ
monumentele istorice.

mǎ doare sǎ îmi dau seama
câ tu îmi eşti musafir drag
iar eu, generalul care a tras primul
ca şi cum nu ar fi contat nimic
mai mult decât un spectacol reuşit
de artificii ieftine.

te-aş putea ruga sǎ mǎ ierţi, dar
istoria mǎ trǎdeazǎ
şi oricum nimic nu îmi va şterge
amprentele de pe aceste strǎzi
pe care din prea multǎ dragoste
se moare.

psihologia la inchisoare

carnea ei este iubire proaspǎtǎ
dar braţele şi le extinde
pânǎ se contopesc
cu gratiile de oţel.

înǎuntrul meu s-a clǎdit
închisoare:

ca circuitul apei în naturǎ,
spre orice m-aş îndrepta
şi oricâte cuvinte de alint
ar îngâna frumuseţea ei
frunţii mele încreţite,
nu existǎ uşi prin care se iese.

aici doar se intrǎ
dacǎ ai noroc
iar şansele de supravieţuire
nu se negociazǎ dinainte.

aici cerul îşi plânge stelele
şi nu se ştie
dacǎ va mai rǎmâne vreuna
neprihǎnitǎ.

aş alege sǎ mǎ îmbrac
în mitologia altcuiva
ca musca prinsǎ de vie
într-o bucatǎ de rǎşinǎ,
dacǎ aş avea pe cineva
care a dus în spate
milioane de ani grei
sǎ-mi garanteze cǎ eu pot
transforma pe cine ating
în chihlimbar scump.

aş merge zi de zi
sǎ o vǎd pe ea,
chiar când are pǎrul ciufulit
şi se rǎţoieşte la mine
în cuvinte pretenţioase
pe care nu le înţeleg din prima,
chiar dacǎ îmi va cere sǎ ne întâlnim
doar înconjurate de mulţi, mulţi oameni
cu sufletul ca un ghem deşirat.

cu ochii ei şi mâinile mele
am putea construi un altfel de univers -
şi totuşi poate nu acum, sǎ nu
mǎ arunc fix în marea la flux
de dragul ei
în caz cǎ poate nu înot atât de bine
între valurile vieţii
şi poate nici mǎcar nu o cunosc
atât de profund:
dacǎ mǎ arunc pe mine la gunoi
şi ea evadeazǎ din mine?

la fiecare rǎsǎrit, îi vǎd faţa
în alt unghi de lumini şi umbre.
suntem amândouǎ prizoniere analfabete
în închisoarea dinǎuntrul meu
şi parcǎ ne-am înrǎit împreunǎ ...
eu nu vreau decât sǎ-i intru ei în graţii,
sǎ putem fi copii şi sǎ ne jucǎm
în cuvinte de adult.

vreau sǎ mǎ joc cu tot ce existǎ,
sǎ câştig întotdeauna
şi nu cred cǎ pot construi niciun univers
în felul ǎsta. nu cred cǎ pot nici
mǎcar sǎ-mi construiesc aer de respirat

şi mǎ tem, mǎ tem pentru cǎ ea
îşi face prieteni mai buni, care ştiu
sǎ se joace cu folos în limbi strǎine,
cât timp eu îmi pictez autoportretul
în formǎ de semnul întrebǎrii

şi, da, observ
cǎ pe uşile schiţate de mine
se poate intra cu puţin noroc,
dar de ieşit, poate nu se mai iese.

granite

viaţa împreunǎ este dans

şi tu crezi
cǎ dacǎ ai grijǎ
sǎ nu ne atingem,
voi dansa în ritmul meu.

tu crezi cǎ aşa se învaţǎ
paşii corecţi
indiferent de stil.

oare nu-ţi dai seama
cǎ nu am de ales?

te invit
cu o flacǎrǎ în ochi
cǎci, nu ştii?
n-am voie sǎ mǎ apropii,
sǎ mǎ mai joc cu focul
de când m-am ars.

ce-i cu tine?
şi ţie ţi s-a interzis
sǎ trǎieşti cum simţi?
sau poate de fapt nu vrei
sǎ dansǎm mai apropiaţi de atât?

aşa cǎ vorbim în dedesubturi:
în cuvintele pe care le spunem din greşealǎ
şi senzaţii pe jumǎtate
care ne aleg ele pe noi
când noi ne facem cǎ dansǎm dansul ploii
aşa, fǎrǎ sǎ ne ţinem mǎcar de mânǎ.

ce crezi cǎ faci cu mine?
oare tu nu ştii cǎ eu
am nevoie de tine aici, în mine,
uneori mai aproape decât aerul
pe care îl respir?

ştiu, uneori îmi tremurǎ picioarele
şi mǎ scuz cǎ nu reuşesc
sǎ cânt în mişcare
cu voce flexibilǎ şi uşoarǎ.
ştiu, e greu sǎ fii în sincron cu mine;
şi eu aş ezita la fel de mult în locul tǎu.

dar când îmi oferi mie
distanţa aburindǎ pe tavǎ de aur
de parcǎ ar fi o delicatesǎ
pe care nu deseori o primesc

(of, oare tu n-ai auzit povestea
cu apropierea şi arsurile de gradul trei?)

nu pot sǎ te refuz. n-ar fi politicos.
nu aşa face o doamnǎ şi, crede-mǎ,
am fost tratatǎ de prea multe ori drept fetiţǎ
care furǎ intimitate de pe rafturile din magazin.

acum am demnitate de fier -
nu se îndoaie, nu spune “te iubesc”
decât dacǎ i-o ceri
sau dacǎ viaţa i-ar depinde de asta
şi doar ştim amândoi
cǎ sunt în siguranţǎ cu tine.

prea în siguranţǎ.
eu, prejudecǎţile mele, tu
şi spaţiul pe care îl hotǎrǎşti
între noi.

oare nu este evident?
eu trǎiesc în poezia trecutului
fǎrǎ rimǎ, fǎrǎ metru,
în cuvinte uneori nepotrivite.

tu mǎ înveţi sǎ dansez.
nu mǎ voi apropia de tine
decât cât permite coreografia
sufletului tǎu
mai mult sau mai puţin deschis.

te rog. cheamǎ-mǎ. eu vreau sǎ mǎ apropii
dinainte de a se fi scris stelele.
dinainte de a se fi scris în steaua mea nenorocoasǎ
“nu te apropia!”
aş veni repede şi luminoasǎ, ca fulgerul.

doar atât te rog:
cheamǎ-mǎ tu.

înfruntând filofobia

am devenit alergicǎ
la nuanţa de sinceritate
în care te vǎd erou
iar pe mine, ultimul adversar
pe care trebuie sǎ-l învingi.

am împlinit demult vârsta ruşinii
şi nu-mi mai pasǎ
cǎ tu îmi aromezi viaţa.

în schimb, mǎ doare
podeaua pe care stau
când ţie ţi-am dǎruit
piedestal de catifea.

acum, spre deosebire de alte zile
suspect de însorite pe faţa mea -
îmi ajunge cǎ mi-am ridicat
statuia ta în suflet
şi nu am nevoie
sǎ fii al meu.

asta e:
îmi ofer mie însǎmi
şi ţie printre picǎturi
adevǎrul sepia.
atâta mai pot eu duce.

un poate adus de umeri
şi vocea ta în laringele meu.

oare ar trebui sǎ mǎ prefac?
ghilimelele sunt utile în scris,
nu în viaţǎ.
altfel, în cele din urmǎ
mǎ voi şterge din mine însǎmi
ca o scrisoare arsǎ,
pe care n-ai avut curajul sǎ o trimiţi.

este oare mai mult de atât?
niciodatǎ nu gǎseşti diamantul
pânǎ nu ai pǎmânt sub unghii.

e neapǎrat oare sǎ se numeascǎ aşa?
cât timp trǎim într-un curcubeu de emoţii,
de ce sǎ etichetǎm furtuna?

recunosc.

eşti musafir în inima mea
prea des. stânjenitor de des.
miraculos de des.

mǎ vezi cum rǎsar?
aşa ştiu eu sǎ nasc
lumina.
singurul lucru pe care ţi-l cer
este sǎ te bucuri de razele mele
fǎrǎ sǎ spui nu
şi îţi jur cǎ eu nu te voi
întreba vreodatǎ dacǎ da.

suntem aici şi acum.
fǎrǎ nume, aproape fǎrǎ corpuri,
fǎrǎ intenţii şi fǎrǎ bilet de întoarcere
cum îţi este când te iubesc?

marile sperante (II)

mi-ai dat un covrig
când eram goalǎ pe dinǎuntru
ca o coajǎ fǎrǎ fruct.

aveai prea mult
şi era numai o firimiturǎ de vis
aşa cǎ te-ai gândit -
ce rǎu poate face?

tu nu mǎ ştiai
pe mine, o gaurǎ neagrǎ când mi se terminǎ lumina.
tu nu mǎ înţelegeai
pe mine, un univers cu legile fizicii pe dos.

efectul precedǎ cauza
în sufletul meu
uneori.

am vrut sǎ transform
covrigul de la tine
într-o brǎţarǎ de aur
cu care sǎ îţi împodobesc
întreaga viaţǎ:

ce ştiam eu
cǎ tu nu porţi bijuterii
furate din trezoreria trecutului?
ce înţelegeam eu
cǎ în ochii tǎi, am mâinile pǎtate
de iubire
şi ǎsta-i un pǎcat capital?

sunt o ruşine
mâzgǎlitǎ pe foaia subţire a succesului tǎu.

prea târziu am prins ideea
cǎ ai vrea sǎ mǎ poţi şterge
ca pe o urmǎ în nisipul vieţii tale
ca şi cum aş fi fost doar un vis urât.

ca şi cum nu aş fi o parte din tine.

când mǎ gândesc cǎ eu speram
sǎ-mi devii tu
cine nu mi-am fost eu
atâta timp ...

de, aşa-s eu:

am primit un izvor
şi-n loc sǎ spun mulţumesc,
sǎ beau şi sǎ trec mai departe,
m-am hotǎrât fǎrǎ sǎ te întreb
cǎ aveam sǎ fac ocean din tine.

instinctiv

venerez fiecare frunzǎ
sub ramura cǎreia
ţi-am cântat la pianul fiinţǎrii
din priviri.

fiecare scândurǎ
care ne-a adǎpostit
la sânul ei.

asfaltul e mai catifelat
sub picioarele noastre
împreunǎ.

cǎldura,
mai asortatǎ cu pielea mea
când îmi eşti alǎturi.

aerul, mai curat
când nu îl respirǎm
ca pe o soartǎ, o relaţie,
o întâlnire
care ne-a fost datǎ
şi nu mai putem face nimic
decât sǎ o trǎim aşa
cum scrie în scenariu.

mulţumesc fiecǎrui intrus
cǎ ne rǎmâne martor
aşa cum pǎmântul e rotund, cǎ noi
ne-am cunoscut cândva, doi pelerini
cǎutându-şi drumul.

eu eram la intersecţia
dintre a fi eu cu tine şi a fi amândoi
deşi demult stau aici
şi nu-mi dau seama. mǎ minţeam
cǎ stǎm pe scaune de aceeaşi înǎlţime

şi acum, iatǎ-ne:
îmi miroase a vara vieţii
lângǎ tine
şi aşa îmi dau seama
câte ploi de primǎvarǎ am trecut împreunǎ,
cât îngrǎşǎmânt chimic şi câţi ţepi
atât de mici, cǎ nu am simţit când m-au înţepat.

sufletul meu te strigǎ în sfârşit
cu adevǎrat pe nume.
îţi pun o întrebare, ne spunem unul altuia
cum am devenit noi flori
şi nimic nu ar putea fi mai uşor.

când mergem în alt decor
decât cel prezis de scenariu,
îmi eşti instinct.

fiecare - umbra celuilalt.

aproape cǎ nu mai e nevoie
de luminǎ.

mizerabilii

îi privesc cu sufletul
prin ferestre prea transparente,
prea subţiri
şi eu devin un amalgam de ei şi el,
o amestecǎturǎ stranie de noi şi tu
în care nu îmi mai disting propria umbrǎ
decât prin strofe cu rimǎ forţatǎ
şi acelaşi numǎr de umor negru
repetat zi de zi.

am opt ani, dar deja sunt mare.
eu am crescut în paşi greşiţi
pe drumul de ţarǎ al vieţii.
am cǎlcat zeii pe degetele de la picioare
şi mi-am huiduit singurǎ inima.

sunt fatǎ mare
pentru cǎ citesc cǎrţi groase
şi îmi ţin respiraţia o clipǎ
atunci când vǎd pe cineva
cum se aruncǎ încǎtuşat în sena
pe sine şi toatǎ munca de-o viaţǎ,
cǎci este mai edificator decât
dacǎ mi-aş privi propria reflecţie în oglindǎ.

mǎ ridic sus, sus, ca pe un avion de hârtie cu prea mulţi pasageri
şi îi susţin pe toţi. merit sǎ le duc eu greutatea
pe care ei nu ar putea-o ridica mai sus de ei înşişi.
eu pot. eu trebuie sǎ fiu puternicǎ, perfectǎ
fiindcǎ am fost ocnaşul destinului prea mult timp
şi acum trebuie sǎ cred cǎ oamenii se pot schimba.

de când mi-ai cumpǎrat întreaga fiinţǎ
cu sfeşnicele din argintul prieteniei tale,
am nevoie sǎ cred în recunoştinţǎ
pânǎ la ultima suflare.

eu eram toţi. toţi erau câte o parte din mine fiecare.
acum am crescut şi în ani, în luni, în stele.
a crescut lumina în mine, dar eu încǎ nu mǎ cred soare.
încǎ mǎ simt avionul de hârtie, acum conştient
cǎ nu pot susţine pasageri din carne şi oase
cum pretindeam cândva, la început, când eram dimineaţǎ
şi orice licurici pǎrea rǎsǎrit.

sunt femeia floare
plinǎ de rouǎ,
mult mai mult decât esenţa moartǎ
de copac presat într-o carte

şi tot mǎ simt
datoare sǎ îi port în braţe pe ei,
mizerabilii care-mi ţin loc de faţǎ
de când în paşi greşiţi pe drumul de ţarǎ al vieţii
am cǎlcat zeii pe degetele de la picioare
şi mi-am huiduit singurǎ inima.

tot mǎ simt datoare sǎ îmi ard sufletul
spre a purifica întregul univers
ca sǎ te rǎsplǎtesc pe tine
şi iubirea cu care ţi-ai rupt o parte din tine
sǎ mi-o lipeşti mie pe piept, sǎ mǎ faci
un om nou: personajul bun al poveştii.

marile sperante

mǎ leg pe mine cea care sunt
cu lanţuri
de mine cea care trebuie sǎ devin,
de zâna cea bunǎ
pe care dacǎ am noroc
o voi numi într-o zi “eu”.

fiecare za este un sentiment.
metalul, un aliaj din tot ce am fǎcut
şi tot ce aş prefera sǎ fi fǎcut.
îmi târşâi picioarele
şi cred, cred în tine, un mesia
pe care trebuie sǎ îl salvez

de la corvoada de a respira pe cont propriu,
de la tine însuţi sau de la orice.
îmi voi tǎia libertatea din sufletul tǎu recunoscǎtor

sau aşa cred, pânǎ când te nasc şi te însoţesc la renaştere
dar observ cǎ încǎ mi se înnoadǎ peste bǎrbie lacrimi
pe care nici nu le simţisem înainte
iar umbrele mǎ trag în jos ... umbrele mele sunt fǎcute din plumb
sǎ ştiu cǎ odatǎ ca niciodatǎ am fost cineva.
antagonistul.

mi-am mânjit mâinile cu noroi
de dragul tǎu, dar
înainte de asta, pe prima paginǎ din carte
mi-am mânjit ochii cu sânge nevinovat
şi tu eşti motivul pentru care
am pus punct şi am început capitol nou

dar sufletul meu rǎmâne o arhivǎ.

tu eşti etic, personajul principal în mai multe poveşti
decât am avut eu inima sǎ ascult vreodatǎ

aşa cǎ sigur îmi vei citi istoria
şi cine vrea sǎ fie religia-pretext?
cine se vrea responsabil pentru
revoluţie?

îmi vine sǎ te îmbrǎţişez
aşa cǎ îmi înfig picioarele ferm în pǎmânt,
sǎ nu te rǎnesc cu lanţurile astea de vinǎ
care îmi şterg fiinţa şi o înlocuiesc
cu mine cea care am fost
când ar fi trebuit sǎ nu fiu.

şi dacǎ am salvat o viaţǎ, şi dacǎ am ascultat un fragment din povestea cuiva,
şi dacǎ am învǎţat sǎ îţi vin alǎturi caldǎ ca o zi de iunie, şi dacǎ
te iubesc -

cine poate jura cǎ mǎ uit în oglindǎ din unghiul potrivit?

insist cu voce tare cǎ toţi oamenii se pot schimba,
iar de fiecare datǎ când îmi gǎsesc un “tu”, o zânǎ bunǎ,
descopǎr încǎ o bucǎţicǎ rǎmasǎ vie
din vrǎjitoare.

tu ai ochi buni şi eu pot doar sǎ sper în secret
cǎ eşti de acord cu mine.

îţi spun vorbe grele,
insinuez cǎ eu îmi decupez libertatea din oamenii care au nevoie de mine
şi mi-i întemniţez în subsolul sufletului, acolo unde-i întuneric şi nimeni nu mǎ vrea;

dar în timp ce te dau afarǎ pe uşǎ
cu poveşti pe care sper sǎ nu le asculţi,
ochii mei întredeschişi şoptesc o rugǎciune -

aminteşte-mi cine sunt ...
aminteşte-mi cǎ istoria se scrie
pentru cǎ deja s-a terminat.

istoria şi-a dat ultima paginǎ. sunt liberǎ sǎ fiu oricine în faţa ta. sunt liberǎ sǎ iubesc.

cristalizare

scot nasul afară, să mă pişte realitatea personală a celorlalţi
şi mă mir de mine.
lumea se îngustează. oamenii vorbesc cu ei înşişi
în limbi pe care şi le-au creat pentru sine
şi, din când în când, în vreun jargon al anatomiei sufletului.

ascult. mă fac intrusă simpatică
şi mă mir de mine.
eu n-am nevoie de auditoriu ca sa fiu hamlet.
n-am nevoie decât de limba pe care am inventat-o pentru mine însămi
şo aia îmi este deja reflex necondiţionat.
anatomia sufletului mi-o descriu şi eu în cuvinte de savant, da;
mă fascinează să număr şi împart atomii, oasele, globulele albe din sânge,
săruturile furate în vis pe care nu le-aş recunoaşte nici de mi-ar depinde viaţa de asta.

vedeţi voi, mie nu îmi ajunge
să pot scrie o carte de poezie
despre tata şi tot ce mi-a lăsat
o vânătaie pe suflet, ca acum
să respir asa, într-un ritm defazat,
murind puţin câte puţin mai mult
în fiecare secundă.

nu-mi ajunge. oare sunt eu prea simandicoasă? un pericol public pentru sfinţi?
oare sunt singura?

dacă e sa vorbim de mine, de poezia mea ... poezia mea n-are niciun afurisit de gust
fără tine.
dialectul meu personal n-are niciun farmec
dacă nu mă holbez în ochii tai, să mă reflect
un pic mai diamant decât mă credeam eu înainte
şi dacă nu au ecou cuvintele mele în vocea ta.

eu vorbesc cu mine însămi de când m-am născut.
învăţ concepte noi în fiecare zi
şi-mi văd de măcelarirea propriei fiinţe cu cuţitul înţelegerii.

diferenţa constă în faptul că
tu îmi eşti extensie.
unde se termină expiraţia mea, tu inspiri
şi când eu am un fir de nisip în suflet
tu mă speli într-un val de emoţie.

nici macar nu vin aici
pentru ca e liniste, pentru ca se vorbeste cu accentul meu,
se traieste in cuvintele mele
si, in loc sa se moara, se studiaza numai cadavrul trecutului.

nu, dragul meu. eu vin la tine.
vin ca sa nu mai vorbesc cu mine insami. vin ca să te cunosc
pe tine din mine
şi să îmi reconstruiesc istoria din balast
alături de cineva..
eu vin la tine pentru că tu dai sens
silabelor nearticulate din vocabularul meu.
vin la tine
pentru că alaturi unul de altul, simt cum
cu fiecare secundă
mă nasc puţin câte puţin mai mult.

nu vin aici
să fiu eu cu mine.
eu vin la tine
ca o boabă de strugure
care dă pe-afară de must.
vin să te îmbăt de fericire
şi, mai mult decât orice,
vin să zâmbesc.
să zâmbim împreună.
să ştiu că nu vei lăsa pe nimeni
saă mă mai stoarcă vreodată.
vin să te iau cu împrumut, să mi te înglobez în mine
ca pe un organ vital care mi-a lipsit la naştere.

în limba mea, nu pot pronunţa “vindecare”
fără sa spun “te iubesc”.

autogeneza

sinuciderea a fost doar un vis.
se facea ca graiam adevarul
in cuvinte gresite
invatate inca din copilarie
de la straini xenofobi
pe care eu i-am admirat atat de mult,
ca le-am tras fiinta la xerox
si mi-am transcris-o in maduva oaselor.
se facea ca accentul lor
si conjunctiile folosite inadecvat
si verbele menite sa ma ingroape de vie
in loc sa imi dea plamani sanatosi
pentru arta de a respira -
toate m-au orbit intr-atat
ca m-am apucat sa imi decupez iubirea in forma lor
iar toti oamenii care ma priveau s-au crezut la circ,
au inceput sa aplaude cand eu muream si sa imi cante “multi ani traiasca”
atunci cand injuram in alta limba, sa nu para prea mare indrazneala.
mi-am stors lacrimile din ochi
ca sucul din grapefruit,
am adaugat cateva e-uri sa stiu barem pentru ce plang:
euforie, extaz, excitatie
cand te vad
si nici macar nu ingrasa lacrimile astea, ca-s fara zahar, fara voce, fara suspine.
se facea ca si tu aveai sa ma respingi.
aveai sa-mi fii toamna si, cand mi s-ar fi copt inima, m-ai fi aruncat
ca pe orice alt fruct. se facea ca tu erai bogat si eu eram saraca.
eu nu aveam nimic de pierdut. nici macar pe tine
nu te aveam, nu chiar.
m-am uitat la un serial siropos si mi s-a pus o porecla frumoasa
inca din copilarie
si strainii xenofobi au silabisit, sa repet dupa ei: in-dra-gos-ti-ta!
pana nu mai stiam nimic altceva.
alergam pe aleile tale din parcul sufletului meu.
pana intr-o zi cand nu mi-am mai simtit picioarele
si-am zis, la naiba cu inimile de plus si la naiba cu tot ajutorul tau si la naiba cu
mine!
am jucat dur in ziua aia. era sa te ucid
si pe mine insami chiar m-am declarat invinsa
doar de dragul bocitoarelor, ca ele aveau sa spuna
ceva induiosator despre mine si despre tine din mine,
ceva ce nu mi-ar fi fost rusine sa ascult.
asa se facea.

dar m-am trezit. capul mare, pierdut in poalele unui urs de plus.
am baut prea multa fericire ieri seara
si e in regula.
intai se creste si abia apoi se migreaza.
toamna se culege, nu se moare.
rad ca nesimtita de strainii xenofobi
care nu stiau nici sa vorbeasca despre vreme in limba mea
si ma invatau pe mine cuvinte “de om mare”
prin care sa ma definesc.
m-am trezit, mi s-au ridicat pleoapele vioaie
si stiu sa te iubesc in verbe sanatoase. te respir.
respir.
ce usurare! sinuciderea a fost doar un vis.

ruleta ruseasca

AVERTISMENT
nu vreau să fie alegerea mea, în niciun caz. domnişoara lună e cu capul pe umeri şi nu se amestecă printre nori. domnişoara lună ştie exact la ce foloseşte lumina, cum trebuie reflectată şi cui nu este voie să i-o dai. domnişoara lună nu îşi asumă responsabilitatea pentru nicio eventuală maree şi, cu atât mai puţin, pentru vreo criză de isterie care ar putea avea loc pe pământ, ca efect secundar, când se îngraşă ea într-o noapte din treizeci. domnule, eşti de acord să nu pretinzi niciodată că ai văzut vreo sclipire de stea în privirea onorabilei?


o şansă din şase
să fii tu cel mai pregătit,
cel care poate rezolva
un puzzle cu piese care nu se lasă
îmbinate
şi amintiri fără noimă care nu se vor
complet reparate.

o şansă din cinci
să mă îndrăgostesc.

îmi spun
că dacă eşti într-adevăr
jucător atât de bun,
vei şti să mă îmbrăţişezi fără atingeri
suficient de strâns
încât nu voi suferi
când închid ochii
şi revăd destinul pe care mi l-am scris strâmb
cu dinţi de lapte într-o bucată de plastilină.

nu-i nevoie să ţinem coatele pe masă
ca nişte copii bine-crescuţi;
a juca murdar din când în când
face parte din contract
deşi ne jurăm pe viaţa noastră
şi semnăm în sânge
să fim etici, să fim sfinţi, să fim
oricum doar tu însuţi nu chiar,
oricum doar nu prea eu însămi.
e împotriva regulilor să vrei să trăieşti
altfel.

pentru o clipă îmi pare mai rezonabil
să te las pe tine să-ţi asumi gravitaţia.
deşi la fiecare rundă mă atragi mai mult,
eu numai mă prefac că aş cădea
de coaptă ce sunt
la inimă.
ţin prea mult la tine să mă joc cu fiinţa ta ca miză
dar, vezi tu, vremurile-s grele
ca aluminiul.

mi te pun la tâmplă, prea aproape
deşi ştiu că nu eşti aici pentru a mă mângâia
precum eu nu sunt aici ca să te iubesc;
dar în ultimul moment
dumnezeu se răzgândeşte.
cu un oftat şi cu rânjetul pisicii de cheshire măzgălit pe faţă, eu
mă strecor între rândurile scenariului tău de viaţă
şi-ţi şoptesc ca dracul
că e decizia ta, decizia ta, decizia ta să nu ai de ales.
să nu mă ai de ales.

100% în cunoştinţă de cauză,
că doar sunt domnişoara lună şi ştiu
cum merg treburile cu noaptea
şi somnul
din care uneori cineva nu se mai trezeşte
sau, în orice caz, nu se mai trezeşte acelaşi.

nu-mi stă capul decât la focul de artificii

şi mă intreb dacă şi ţie îţi voi rămâne eu, măcar o ştampilă pe suflet
care îţi zbiară la ureche ceva, măcar o circumstanţă atenuantă
care-ţi bâzâie ca o muscă pe căciulă
că nu a fost decizia ta, nu a fost decizia ta, nu a fost decizia ta să te aleg pe tine,
să mă uit în ochii tăi ca într-o oglindă care ştie mai bine decât mine cine sunt eu
şi să apăs, să mi te apăs în mine
ca si cum nu aş fi înţeles ce urma.

respiro

iau un moment de respiro
intre doua zambete
si mi te infig la loc in plamani.

iti inspir amintirea
sa arda cum imi place mie mai mult,
ca si cum mi-as fi tras soarele pe nari
sa fiu sigura ca nu imi va mai fi nicicand frig;
asa eram eu cu tine, un amalgam
de cine vreai tu sa fiu eu
si cine nu credeam eu ca pot sa fiu decat pentru tine.

imi inspir dorul
ca pe ceva toxic, desi imi face bine
sa raman o secunda nemiscata;
iti ascult bataile inimii
care inca mai au ecou in pulsul meu
si stau o secunda sa ma intepe absenta ta
ca o injectie cu ser de sinceritate,
doar o secunda pana te expir
pe tine si tot ce ti-am daruit vreodata din mine.

in felul asta stiu sa respir:
nu uit niciodata
ca am murit suflet de cenusa
si asa imi amintesc intotdeauna
ca am renascut pentru zbor.