Poezia

 

pentru că m-am înfăşat în poezie

când nu aveam piele

pentru că am născut poezie vie

când era secetă 

şi încă mă ştiam pom nefructifer

pentru că poezia e fereastră 

şi uşă şi strângere de mână

mă întind către tine

lichidă ca o metaforă

şi sper să mă primeşti

în casa ta de oaspeţi

ca pe o oglindă

în care te poţi vedea şi ierta

în care te poţi iubi 

puţin mai mult

decât ieri

 

ochiul e pui de zare

 

cu inima despădurită

cu vocea secată

cum să spui

clar pe tărâmul ceţii

că nu-ţi mai e senin cu nimeni

că ţi s-au înserat cuvintele

că vrei doar să vină licuricii

fără să îi momeşti 

 

Un corp cu toate ușile încuiate

 

Într-un corp cu toate uşile încuiate,

în alertă

de singurătate,

are loc durerea să ricoşeze 

de pereţii din carne,

are ecou paranoia

când o hrăneşte la sân mama linişte.

Ferestrele se încordează 

în poziţie de drepţi

dar tot se face curent,

tot se albesc

părul şi copacii dezgoliţi,

tot acelaşi e refrenul 

la care se întoarce inima

indiferent cât de profund

ai avut noroc să respiri de data asta.

 

Doruri terestre

Vreau să curg 

ca luna din fluviu în mare,

topită de un val înalt,

descompusă în lumini, 

să rămână doar un cântec

din mine.

Dar, asemeni lunii, sunt piatră

ruptă din mine 

de-o altă piatră, hoinară, 

nu de moliciunea hrănitoare, rotundă,

de care mi-e sete. 

Stau de pază

să nu lovească întunericul prea tare

în moalele capului

pământul, bătrân corp căruia îi cad pădurile.

Curgerea vie în care aş fi vrut să pier

din iubirea mea se naşte.

Acolo unde eu nu ating decât cu o rază

înfloreşte mareea 

dătătoare de dans şi de viaţă.

Căutări asimetrice