bilanţ aproape prozaic

îmbrăţişările lui.
gelozie cu o urmă de zâmbet în colţul gurii.
conversaţii telefonice mai calde şi mai lungi
decât am sperat când formam numărul.
o victorie pe care nu mi-am asumat-o.
adolescenţă supurantă, spartă în faţa cuiva
care vorbeşte mereu despre cum să asculţi
şi nu ascultă niciodată.
teama, doamne, teama! de plumb. mă striveşte
dinăuntru. încerc să o vărs din vaza sfântă a corpului meu
în fiecare dimineaţă, dar cu ocazia fiecărui mâine
revine
ca un bumerang care te dă peste cap.
o inimă din cuarţ roz.
un salt uriaş peste prăpastia
dintre griji şi cuvânt.
cum se spune nu în 30 de zile
gratis, cu somatizări şi profesor
care vrea cu orice preţ să spuneţi da!"
oasele mamei pământ - ghips pentru lacrimile mele.
atâtea piese de puzzle ale supravieţuirii
pe care, văd eu, deja le-am pus la locurile lor!
atâtea lucruri învăţate! şi mai multe lucruri uitate.
şi cele mai multe lucruri trăite.
lecţia despre creativitate pe care am învăţat-o făcând-o pe proasta.
oameni noi.
oameni care nu m-ar putea şti mai bine sau iubi mai mult
nici dacă ne-am şti dinainte de începutul istoriei
sau dacă ne-am fi iubit mai mult ca orice.
oameni care au avut încredere în mine.
oameni care mi-au dăruit cadouri
şi oameni care mi-au dăruit ocazia de a dărui.
Macedonia. cinci zile cu soare şi sidef. suflet pus la dospit.
mulţi copaci bătrâni care îmi permit să mă reazăm de ei
în grădina lungă creşterii mele.
o durere care îmi lasă urme incurabile
şi aproape invizibile pentru ochiul liber, pe coardele vocale.
nu se mai ia. nu mi se ia moartea din poezie.
nu mi se dezlipeşte poezia din nări, să curgă într-o batistă de hârtie
şi să uit.
chiar dacă am petrecut prea mult scriind-o
tocmai ca să nu uit niciodată.
dorul neconsolat care îmi arde lumânarea vieţii.
dificultatea de a fi binevenită.
bucurie cu un mugure de lacrimă în colţul ochiului
şi îmbrăţişările lui.

oul sau găina, omul sau oglinda, gelozie sau creştere exponenţială, eu şi tu

eu în piramida mea din cuarţ roz
mă transform.
fac exerciţii de respiraţie
şi repetiţii de zbor
până îmi va năpârli sufletul;
abia atunci voi considera
întregul din mine
cu adevărat întreg.

tu în cubul tău din sticlă
ciobit, zgâriat -
inventezi sfere!
zbori înainte de a-ţi fi înmugurit aripile.
îţi rămâne mică pielea
pe drum
şi te laşi vulnerabilă în voia vântului
celui mai jucăuş din tine
şi te traduci într-o limbă
pe care o creezi în timp ce scrii
şi, culmea, omul de rând te înţelege
oricum.

cum vrei
să nu mă fac balon de săpun?
eu mă umflu de lumină, dar
singura poveste pe care o ştiu
este lovirea de peretele rigid al universului

şi mă frâng.

cât despre lumina pe care am crescut-o
în pântecul meu fragil ca o idee prea îndrăzneaţă …
sigur era a ta?

oare chiar tu ai inventat sfera
sau pur şi simplu, ai avut curajul să te deschizi
când nu eram atentă
şi te-ai văzut prin ochii mei?

ce a ieşit

iubita mea,


îţi las biletul ăsta
caligrafiat în grabă
pe un post-it mototolit

să-ţi atrag
atenţia / bunăvoinţa / ura / privirea

că te pierzi:

în vise
care există doar de dragul de a fi visate.

în coji de portocală
mai parfumate decât fructul
pe care l-au conţinut
(sau aşa îţi place ţie să crezi
când te speli pe dinţi
exagerat de des).

în flăcări
certate
cu propriul foc.

în tine te pierzi, draga mea,
ca o prismă
care, de bucuria curcubeului, se rătăceşte în ea însăşi.

întinde-ţi razele puţin mai drepte când îmbrăţişezi cerul!

să ştie zeii
cu cine au de-a face.

haide, te las, că deja am întârziat
nepermis de mult
(să plec sau să-ţi scriu
te iubesc pe frunte
cât încă dormi).


bună dimineaţa!

planeta perfectă

sunt mulţi. toţi din jurul tău
sapă în propria mamă
după diamante cât unghia.
ei par că transpiră apă sfinţită.

numai tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful zilelor.

tu singur
decupezi cerul în formă de constelaţie
şi priveşti lumea printr-o lentilă de vis.

nu te amesteci cu ceilalţi.
tu nu crezi în goana după comori în miniatură
ci, nemişcat, o rază încăpăţânată de soare
rămasă ultima la apus -
tu eşti comoara
pe care o dăruieşti lumii
când îndrepţi arătătorul în sensul opus,
spre eternitate.

tocmai pentru că
sunt deja prea mulţi, toţi din jurul tău
care sapă în propria mamă
dupa diamante cât unghia

şi tocmai pentru că
tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful mărunt al zilelor -

pământul este planeta perfectă pentru tine.
tu eşti cel mai binevenit dintre toţi.

ne conduci spre zâmbet,
spre nopţi înstelate,
spre mâini şi conştiinţe
care pot alege să nu se mai păteze
pentru orice.









dedicaţie specială de Crăciun
cu drag
pentru Sorin Briceag.

faţa nemişcată

mă caut pe mine
în ochii tăi

ca pe legendarul ac
într-o banalitate de car cu fân
(deşi, văd bine,
oile trebuie să-l fi înghiţit
sau poate ca nici n-a existat vreodată

niciun ac.)

sap după lumină
în privirea ta

ca un şanţ
între doua plăci tectonice
care nu-şi amintesc să se fi cutremurat
vreodată, cu atât mai puţin
să fi mângâiat soarele cu recunoştinţa lor.

mă caut pe mine
în ochii tăi de giocondă sătulă

şi nu mă găsesc
şi nu mă regăsesc
şi poate nici

nu exist.

dar eu mă încăpăţânez.
mă pictez pe mine însămi
cu pensula iubirii,
dacă tu nu crezi în culoare
şi nu mă strângi la piept.

acum, într-adevăr, sunt!
sunt pictura
dăruită cu cel mai mare drag
unui orb.

să mă şterg de pe pânză
sau să îmi predau arta
prafului, timpului,
ţie?

fir narativ cu mărgele din substantiv

un ghiveci.
o mână de pământ dezrădăcinat
dăruit apei.
o săpătură în formă de iubire.
seminţe mici
din care nu crezi că ceva s-ar putea naşte.
tulpina
ca o coloană vertebrală
a verdelui
din curcubeele de pretutindeni.
frunze
rătăcitoare în labirintul speranţelor.
înmugurire. uimirea înmuguririi.
numirea uimirii înmuguririi -
floarea şi grădinarul.
o stropitoare zâmbitoare.
prima poveste de dragoste fără cuvinte,
clandestină
înainte să-i prindă soarele răsărind înaintea lui.

în sfârşit, după atâta ţipăt
şi atâta împins ţărâna
şi atâta fotosinteză
de parcă lumina ar fi
mai mult decât hrană -

o portocală visătoare.

culege-o.
poartă-i sucul în inimă.
mulţumeşte-i
şi mulţumeşte-ţi
că ai dăruit atâta timp poeziei din tine
înainte de îţi permite să o conjugi
şi să devii
verb.

jurnalul unui om care se ascunde

îmi închid visele
în pietre şi în poezii,
în poezia din pântecul unei pietre
şi în bolovanul care atârnă
de ultimul vers, nescris ...

mă ascund într-o sticlă de
vin care păstrează încă gustul
de strugure strivit,
dar îl poţi simţi numai după ce îl înghiţi.

abia după ce deschizi şi citeşti cartea încrederii
dintr-o suflare,
observi cum te pişcă iubirea mea
de papilele gustative.

binecuvântare bolnavǎ

m-am molipsit de crǎciun.

îmi ies bube de zǎpadǎ
în inimǎ
şi îmi golesc absentǎ buzunarele
de mǎrunţiş.

acum
ştiu doar sǎ fac cadouri.
ştiu doar sǎ mǎ îmbolnǎvesc
de febra iubirii.
ştiu doar sǎ duc pungile negre de gunoi
la ghena uitǎrii,
chiar dacǎ pentru asta trebuie
sǎ mi le smulg de sub ochi
ca şi cum înǎuntrul lor nu s-ar afla
ceva ce cândva
m-a bucurat
prea mult pentru cuvinte.
prea mult pentru timp.

aştept ziua
când mǎ voi îmbrǎca din nou în roşu.
seara când beculeţele colorate
mi se vor aprinde din nou în plǎmâni,
când voi respira
şi îmi voi aminti

cǎ eu nu ştiu numai sǎ fac cadouri.
eu mai ştiu şi arta origami a buzelor,
de a se îndoi pânǎ se fac zâmbet
ca aerul proaspǎt.

uman.

o vulpe şi-a săpat vizuină în lacrimile mele

dar uneori, când plouă torenţial, câte un copil orfan
care nu crede că are nimic de pierdut
o trage de coadă, afară
din ochii mei, pe obrazul subţire a gheţii

şi o mângâie
chiar şi fără mâini, de parcă cerul nu s-ar crăpa în patru deasupra lor.
de parcă bucăţile de alb rupt care îi copleşesc
ar fi viitoare flori de cireş, nu întrupări ale Recelui cel mai rece.

mirarea vânătorilor: o vulpe şi-a făcut acasă
din vocea blândă a unui copil
care habar n-a avut despre dinţii ei ascuţiţi
sau despre cât de mult avea el de pierdut.

lupta

mă zbat
în ghearele poveştii
la care îmi vine din ce în ce mai greu
să renunţ.

nu mai există răsărit
pe cerul gurii mele,
de parcă nici n-ar fi existat vreodată;
acum se mai vede numai soarele
de parcă s-ar fi văzut dintotdeauna

şi eu mă tem că nu este
altceva decât o strălucire moartă
a săruturilor mele preistorice.

mă lupt cu povestea mea
şi o fac din ce în ce mai adevărată.
eu devin din ce în ce mai puţin reală.

îmi ruginesc dinţii şi mi se tocesc;
nu mai pot muşca momeala,
dar o înghit oricum. o înghit pe nemestecate.
o înghit de plăcere.

o înghit de parcă aş face cuiva în ciudă,
întinsă confortabil într-o farfurie din porţelan
cu model de aur pe margine
şi multă, multă căldură înăuntrul meu -
mai multă căldură decât viaţă.

mă zbat între fălcile unei poveşti
despre ziua geroasă. ziua cea mai geloasă
şi mai urâtă
pe care am trăit-o vreodată.
ma zbat şi mă las învinsă în public
pentru că mi-am murdărit toate prosoapele albe.

pentru că niciodată nu am învăţat
să-mi plec, modestă, capul spre înălţimea vestului
şi să apun.

să răsar mâine
altundeva, altfel.

mai luminoasă

decât o poveste..

maturizare

i.

curg prin timp
ca vinul vechi,
dintr-o sticlǎ în alta.
nu mǎ plâng
cǎ mi-au rǎmas mici visele.
cel puţin astǎzi
îmi gust existenţa
de strugure
care a tremurat în viţa de vie
şi a trecut prin fermentaţie
şi acum îşi dǎ voie sǎ fie
în continuare. sǎ fie altcineva.
cineva care poate îmblânzi anii.

eu spun o poveste
prin curgerea mea

şi niciun dop
nu mǎ mai poate
amuţi.



ii.

m-am cristalizat în timp.
unde sunt mai imperfectǎ,
mai spartǎ -

acolo strǎlucesc cel mai tare.

*

strǎlucesc
şi nu mǎ aud cum joc lumina pe degete
şi nu înţeleg când luna se domesticeşte
şi urlǎ la mine ca un lup
flǎmând.



iii.

m-am nǎscut
prin poveste,
ca cernerneala.
exist
într-adevǎr
cu aroma mea şi spǎrturile mele
şi poezia mea şi cu lumina
şi nu mai am nevoie sǎ
povestesc.

povestea respirǎ
prin mine.