Ceea ce nu ştia fructul când a adoptat un vierme

Secretul
mare cât un copac bătrân
dansează numai cu vântul.
Are rădăcini,
dar a uitat unde -
aşa că-şi păstrează speranţa
până la ultimul strop de sevă ruginită
în seiful ceţii.
Nu vrea să ştie
de ce doare dioxidul de carbon
până în miezul celui mai mic inel,
demult ascuns în sânul scoarţei,
sau de ce se zbate verdele
înainte şi înapoi, într-o pendulare permanentă
între fluturi şi fulgi de zăpadă
ca şi cum fiecare primăvară
ar fi un soi grav de amnezie.
Nu, mulţumesc, lumina
nu îi colorează transpiraţia de la subraţ
domnului măr ionatan
care poartă în cotor o pădure întreagă
şi preferă să cadă decât să-şi simtă
propriul gust.
Despre blasfemii, curcubee şi cer senin
putem vorbi şi-n altă viaţă, în alt univers,
cu altcineva decât
frumosul
tânăr care a adoptat cu generozitate
un vierme mărunt,
complice
să poarte Secretul mai departe
ca pe un ecou
care de fapt nu oferă niciodată un
răspuns.