pasul

zăcând în urma pumnului de foc al patului

şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,

oh, doar să plutesc

între două respiraţii ale durerii

ca o urticarie pe faţă, în gât

şi mai adânc, unde nu vede nimeni!

să îmi amintească o firimitură de cuvânt

ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus

când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.

statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra

un singur lucru

între buze, ca o rugăciune,

ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum

şi inspiraţia primită direct în miez,

cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,

decizia să merg înainte

chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.

felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile

când m-a întrebat ce s-a întâmplat

şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen

când am insistat să răspund.

distress

mă încordez ca un arc.

anii săgeţi trec prin 

mine, mărul necopt. 

mă lasă cu muguri de otravă

în măruntaie, unde tu

o singură dată în viaţă

mi-ai înflorit

şi cu nimic mai ferm

decât petalele tale

de fier vopsit

mi-ai străpuns carnea

dinăuntru,

să îţi faci loc.

pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

descrescendo

crăciunul fără tine

e ca pământul fără ploaie:

senin la nivelul pielii

şi uscat

în miez, cu rădăcini ce renunţă

înainte să crească din sămânţă.

străluceşte soarele

şi de strălucirea lui

mă dor ochii şi braţele şi inima

din care te-ai şters

ca mâzgăleala în creion a unei fetiţe

care a încetat să creadă în zâne

chiar în timp ce îţi desena

portretul.

oftat

un ceas care nu merge.
un fluture mort.
și urletele.

somn spintecat.
curățat. ușurat
de icre.
de urdori.

un om cu urechile ciulite.
gura ta uscată.
și uneori cuvintele sunt apă.

tu, fragment
de rușine
în ceață.

pe rana deschisă,
galbenul
ochilor de vultur.
puroiului.

curgi din tine până te faci ocean
și toată planeta se transformă în depresie
pentru că tu.

minusrealitatea

un sat întreg

mă îmbracă forţat.

îmi împinge capul prin ceaţă

ca printr-un pulover mâncat de molii.

beau sticla lui alice

sperând să mă regăsesc

pe mine cea de ieri, dar vai!

mă micşorez iar. mi se înnegreşte inima.

şi mi se aspreşte pielea de la iarna presimţită

în aerul crocant şi greoi.

era otrava care le-a fost dată drept pâine.

acum mă împărtăşesc şi eu cu piatra

care îmi va fi funerară, crezând-o sacră şi atât.

cunoaştem toţi, din moşi strămoşi,

dracii de sub pielea mea

şi toţi oamenii mărinimoşi

până la moarte pe patul vocii mele, procust.

dar ca să vezi: nimeni nu mai ştie

rima corectă pentru numele meu.

sunt un diavol în ceaţă şi mă întreb

ce s-ar întâmpla dacă

ar lăsa soarele ingenuu să-mi zburde pe chip

mai mult de o clipită?

amânare

când mi-e plin sufletul
mi-e goală poezia ca un portofel
vechi în care cândva găseam mărunțiș
de metafore uitate de vreme
în câte o seară când n-aveam
cu ale cui cuvinte
mă încălzi.

când mi-e plin sufletul
mă simt grea ca un sac doldora de cristale
și mă tem, la orice mișcare,
să nu sparg magia
în bucăți de sunet
care te zgârie pe inimă
că oricât ai vrea, oricât ai încerca, nu
îi poți păstra vibrația în tine.

când mi-e plin sufletul
nu contează
lista cu nimicuri
importante
pe care nu le am.

să te iubească un băiat de plastic

să nu știi ce îți aparține, ce este comun alor tăi și ce ți-ai imaginat doar.
să fii prințesă între cei ce nu fac umbră pământului.
să ți se ceară atât nimic încât să crezi că tu nu poți să faci ceva pe lumea asta de lumină și praf.
să fii diavol, singur între oameni și adult între copii.
să te iubească un băiat de plastic.

să nu vezi copacul de frumusețea frunzelor.
să nu vezi frumusețea de moarte.
să ai cinci ani și o bandă desenată cu un motan care privește cum un motan într-o bandă desenată privește într-o bandă desenată un motan care ...
și să te gândești că te gândești că nu înțelegi că tu o să mori
și să nu te gândești că nu te gândești că ai doar cinci ani.
să asculți cu nesaț despre nașterile și morțile stelelor, big bang, big crunch, big deal;
să nu știi cum a fost nașterea ta în afară de reacțiile celor care nu erau de față.
să ai zece ani și să amețești pentru că prinzi ideea că nu poți cuprinde în minte cum poate fi universul infinit.

să treacă anii și să pară clipe.
să plece aceia care au spus cu reproș că alții nu au rămas.
să uiți conversații importante; să ții minte exact ce haine, ce accesorii, ce ghete purtai.
să aprinzi speranța ca artificiile ieftine, care nu ard.
să te milogești pentru o copilărie, o fărâmă de acasă care ți-a rămas ca un ciob ascuțit în suflet dar nu și în brațe.
și încă să te iubească băiatul de plastic.

limba luminoasă

o vorbeşte fata de 14 ani care vrea să devină femeie

învăţând să spună „te iubesc”

chiar dacă se bâlbâie.

la început a fost cuvântul cel rău

despre cine era ea încă dinainte de a se naşte

undeva în sângele care îi uruie în măruntaie

atât de tare încât tobele bat la respiraţia ei subţire de lemn tăiat

înainte să fi putut da

r.o.a.d.e.

pe ea

o

roade.

dar ... într-o bună zi

a întâlnit un domn

cu altă culoare a pielii

altă anatomie

din alt tărâm

sau poate doar alt ţinut

alte maniere

şi alte forme de a i se adresa.

a deschis din ce în ce mai larg

o poartă spre grădina din plămânii ei obosiţi

înrăiţi

dependenţi de nerespiraţie precum habotnicul de mântuire

şi cuvântul în care fusese prizonieră

s-a spart. s-a transformat în cuburi şi în cioburi colorate într-un caleidoscop

cu care te poţi juca, le poţi întoarce pe toate părţile de o mie de ori

şi a o mia oară încă găseşti alt fel de a le modela

şi ochii ei au primit în dar

culoarea musonului.

din omuşor i-a curs ca un puroi bun, venit de cine ştie unde,

cerneală de lumină

şi femeia de 14 ani care încă nu ştia ce înseamnă să fie fată

s-a privit pentru prima dată ca fiind

om

cu iubire şi flori de măr şi încă ceva bun

undeva la nivelul pieptului, deşi

era doar o limbă străină şi încă se îngrozea

să pună mâna şi să îşi simtă

ritmul.

nordul dinăuntru

viermi-promisiune în ochii tăi:

iarbă îngropată sub straturi de istorie

nedemnă de a fi scrisă

dar scrisă - nostradamus se naşte întotdeauna

cu mâini de compost - mă afund

în hăul în care zace mâine ca un erou.

dezgrop uimirea sănătoasă

în miezul de mocirlă

din inima ta ofilită înainte de a înflori.

şi din cuvântul meu se clădeşte fortăreaţa

în care luminii fragede îi creşte muşchi proaspăt

pe al şaselea simţ.

pentru că am văzut găuri negre

din care iau fiinţă mai multe şi cu sens

decât din tine

iar eu pot să renasc din aurora boreală

care mi-a explodat în carne

când tu cu vocea ta ca o lamă

m-ai fărâmiţat înainte de a mă naşte.

viziune

oh, stelele din ochii tăi!

sunt căzătoare.

arse demult

în gravitaţia

inimii mele

veşnic căutătoare

de zbor mai sus

şi de nori minciună

pe cerul senin care este

pur şi simplu

respiraţia mea în acest moment

nici mai lungă, nici mai scurtă

decât cea a prizonierilor

închişi în propria furtună

fără să ştie că sunt

prizonieri. 

chemarea sirenei

toate iubirile mele

sunt de pământ.

cum să ajung la stele

urmându-le însetată

linia melodică -

orizont tangibil?

25

rup cu sălbăticie crăciunul ca pe un ambalaj de hârtie colorată

şi scotocesc în ritualurile cutii

de carton

flămândă să găsesc înăuntru căldura

braţelor

tale sau ale cuiva

şi florile de gheaţă se agaţă de fereastră uimite, privindu-mă cum

nu găsesc nimic

în miezul tradiţiei cu rădăcini uitate

şi magie de plastic pentru copiii care nu mai cred.

fluență

curg vocalele fierbinți
una din alta
ca valurile fără mal,
scrisori de dragoste
alunecând din gâtul
sticlelor-temniță.
foc fără flacără
pe care când îmi dau voie
în largul meu
îl îmblânzesc
eu, dresor de respirații.
făuresc consoane
maluri subțiri, solide,
precise
din buzele mele
care nu ezită.

before & after

"când trăiam în apă,
ce vremuri!" regretă peștele
înotând în acvariu.

bătăi de inimă

un

nu

me

iar

şi

iar

şi

îmi

cur

ge

po

e

zi

e

ro

şi

e

du

re

roa

să

pe

coap

se

le

coap

te

tu

re

ge

al

e

xi

lu

lui

îmi

po

ceşti

rit

mul

m-ai

vin

de

cat

de

ru

ti

na

iu

bi

rii

zglo

bii

a

cum

doar

frag

men

te

de

men

te

de

pia

tră

şi

ru

şi

ne

2020

nu vreau să fie
iarna asta fără tine

pentru că deși zăpada
se va îngroșa ca gluma proastă
și va face pojghiță de gheață
ca rana deschisă care în sfârșit zbiară
"niciodată
să nu se repete!",

iarna nu-i decât un pui de primăvară

iar verdele crud fără tine
și cu mine uscată precum un deșert
îngrozit de o picătură de apă
este o blasfemie.

va veni anul, se va topi în deceniul
când nici inițiala numelui tău
nu va mai avea loc
în calendarul morții mele
cu mii de respirații și nicio
mișcare. 

locus de control: justificare

singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea

m-a învăţat despre mine

şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă ating

nici cu un capăt subţire de respiraţie.

sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine

chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă

şi piesele de puzzle care s-au potrivit

în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,

m-au învăţat despre noroc.

*

nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă

care este nepăsarea mea mimată

la infinit, la infinit, la infinit

îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie treisprezecelea

şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane

şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine

va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.

*

ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip

tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?

demult nu mai pot

face valuri.

ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele

o umbră a buzelor ei de argint

tocmai când am jurat să mă prefac

în sora de sânge a beznei?

*

nimic nu-i scris în piatră.

dar nici oamenii care cioplesc de zor

crezuri febrile în piatră

nu-s în toate simţurile,

cuvintele lor sunt julite.

poezia lor, o rană.

publicul lor, o mână de manifestări

ale sadismului

*

uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil

într-un moment atât de nepotrivit ales

în braţele rupte de durere -

cât de greu este să îl ţină mereu

pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -

încât nu îi văd sensul nici mult după ce

mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform

şi atunci îmi vine

să cred în magie.

dezamăgire

lăsată în drum, frunza galbenă
care a iubit vântul
în tăcere
de la distanță ...

condiţia umană

încet

tot mai încet

drumul de marmură pe care l-am iubit fără să ştiu

mă merge înapoi

tot mai încet

încet

mai dureros decât oprirea

şi mai nemilos decât lipsa de sens

este silaba pe care o cânt în clipa asta

alergând cu limba scoasă şi sudoarea curgându-i pe faţă

imediat în urma silabei pe care tocmai am cântat-o înainte

mă prefac ritm veselie viaţă elastic acum care nu mă mai termin

dar mă rup

mă rupe-n bucăţi

mozaicul din gunoaie colorate decupate în formă de stele

dăruiesc raze călătorilor de lângă mine

apun

şi cel mai dur ustură ideea că mâine

voi răsări

pe un drum în care voi fi şi mai puţin eu

şi voi vrea doar săcântsăcântsăcânt

să mă lichefiez

să uit

şi cântecul meu eretic nu va avea nici măcar

un ecou

prin viitor ca prin geam, opac

nimeni nu va şti

când îmi va muri ultima frunză

loială gravitaţiei.

mă voi face nevăzută

ca un fulg într-o troiană de zăpadă.

nimeni nu îmi va dărui ecou

să dăinuie din vocea mea

un vârf de cuvânt

cu care m-am ţinut de marginea vieţii

cât a avut sens şi încă puţin.

juxtapunere crudă

când nu ești orfan și ai o mie de mame
înflorești, plantă carnivoră
cu rădăcini adânci și destin anorexic!

mama căreia i-a fost abandonată
credința ta fără cercetări
și care ți-a primit cu brațele deschise corpul mic
de un an și trei luni și
patru sute cincizeci și șapte de dureri
fără cuvinte și cu picioare de vată,
mama care te-a învățat să mergi
și să fii iubită.

mamele care nu te-au cunoscut
dar ți-au imprumutat vocea lor
ca un steag al speranței necartografiate
și mai ales necucerite
când propria ta voce părea doar
răget sau zdreanță de șters pe jos.

mamele care ți-au zis că poți munți și vulcani
când tu buchisiseși din ochii altora
că nu poți nici o baltă.

mama care te-a ținut în brațe
când era frig în tine
și te credeai cea mai aprigă iarnă
pentru că încă nu înțelegeai
că meteorologii pot greși.

mama din tine, dâra de lumină
pe care o lasă prezența
unde mângâie trecutul cu talpa
trecând spre aici și acum.
mama din tine, fără copii din carne și oase,
dar cu atâta sclipire în ochi
pentru alți prunci ai singurătății!

dar doare iubirea sinceră
ca dracu'
când nu ești orfan și ai o mie de mame
în afară de femeia care te-a născut.

Blestemul

inima mea
între respirația lungă a întunericului de toamnă
și primul dans înghețat
al spicelor de grâu orfane la geam
bate aritmic
o speranță la stânga, trei dureri în jos,
o scurtă rătăcire de mine la dreapta -

pentru o lună deșertică, inima mea
seamănă cu o jucărie stricată intenționat
de un copil mare care face pipi în pat
și se trezește țipând că lumea e a lui, toată a lui,
toată numai a lui.

vrea să îmi rupă genunchii, să îmi spargă
dansul ca pe un clopot de sticlă,
să înțeleagă corpul meu că viața este
un noiembrie infinit
murdar de frunze pe jumătate descompuse
și plin până la refuz de despărțiri acoperite de brumă
și că nimic altceva nu poate fi
adevărat.

măsuri

cu ochii mei hămesiți
am cules atent
câțiva muguri de speranță
din ochii tăi
defileuri de durere
ascultând.

atât. 

După

inima mea îți știe ritmul.
îți are vocea în sânge.
curgi încă în mine
înghețat
blocat
permanent
fără mișcare & fără încetare
te-ai așezat în mine
irepetabil
ca un fulg de nea
și ai crescut
mi-ai ajuns până peste cap
și rămâi în mine
diapozitiv
într-un aparat defect
din fabricație. 

frunza de noiembrie

pe marginea

frunzei de noiembrie -

amintirea zăpezii.

într-o ruptură

galbenă-murdar,

parcă întreaga pădure

se vaită

de durerea copacilor tăiaţi.

prin suprafaţa

uleioasă, pământie, dulce

respiră pierderea

şi pariază

că nu va putrezi

nici primăvara

viitoare.

vântul

ridică praful

de pe rugăciunea mută:

dă, doamne, să

nu se mai nască

niciun verde

în lumea asta sortită ruginii!

încercări de resuscitare

mă recunoşti. mă ştii.

mă dau în gândul ăsta ca într-un leagăn

ţinându-mă încă strâns de frânghiile fricii

de a mă arunca în

speranţa că m-ai prinde

zborul de împrumut

este vindecător numai cât timp

mă trage de piele

greutatea monedelor de plumb şi sudoare

numărate până la ultima suflare

să ştiu că am. să îţi înapoiez fiecare

colţ de zâmbet

egal, un triunghi echilateral

confecţionat din oglinzi

şi disocieri forţate

dacă aburul declara că sunt vie

pesemne am rugat moartea să se cuibărească în mine

am avut un vis urât despre întuneric

şi nu mi-am dat seama dacă m-am trezit

între timp

şi geana de lumină

pe care mi-o dăruieşti cu pipeta

ca un răsărit pudic şi atât de viu

în zorii de iarnă biciuiţi de cel mai frig

frig

rămâne să recunosc. să iubesc

flacăra din mine

încă aprinsă

să îţi mulţumesc că te atinge

deşi bate vântul din trecut

şi prin paravanul de panică

aud deja foşnind

jungla din tine

ultimul întuneric

e o nostalgie acrișoară
când spui la revedere ultimului întuneric.
noaptea își pune în pungile de plâns de sub ochi
stelele și liniștea și fără să articuleze vreun cuvânt
pleacă
deși tu încă aproape nu știi
ce să faci cu toată lumina pe care ai descoperit-o
adânc în tine.

e o ironie a sorții
când crezi că te desparți de ultimul întuneric
tu, deal sprijinind soarele
care te scurgi picătură cu picătură de rouă
spre răsărit; tu care habar n-ai încă
ce beznă poți duce.

noaptea pe malul Egeei din mine

în fiecare carpe diem
te pierd pe tine cel din mine
puțin câte puțin
cum își pierde un steag teritoriul
în favoarea păcii
degradându-se la lumina timpului
până se ridică într-o zi
complet alb.
în fiecare aventură amoroasă cu sine
ecoul tău în vocea mea rostește
mai puține silabe.
mă înclin pe celălalt mal al tristeții
- cât larg am parcurs, câtă durere
am adăpostit în corpul meu ca într-o mănăstire!
câtă iubire ciobită am primit
din brațele tale încordate, când nu știai
ce se face cu ea! acum
ești un val în oceanul
din mine. prefac totul în nisip. mă tem
de următorul cutremur, deși nu mai înțeleg
scrierile sacre ale civilizației dispărute
sub picioarele noastre călcând zări opuse.
ești un diamant din care au rămas în inima mea
fire de nisip cât eternitatea de fine.

și uneori vreau să nu te mai văd niciodată.

inspiraţie

parcă te naşti direct din durere,

nu din femeia pe care o doare.

cu dinţii tăi de lapte

şi cuvintele tale stâlcite

tu tai mai adânc decât cuţitul.

intri în mine mai adânc decât fundul oceanului.

mă botezi cu sânge din sângele tău

până mă dizolv în tine

şi când îmi dau seama că am uitat cine sunt - iată poezia!

când nu urli.

când colorezi luna cu carioca albastră

şi îmi zâmbeşti cu subînţeles.

când îmi primeşti furia-sugar făcând nani

şi o priveşti ca pe un cadou.

când îţi erupe răbdarea pe faţă

în riduri pe care nu le-ai ascunde

nici dacă s-ar sfârşi lumea.

tu mă umfli ca pe un balon de iubire.

îmi desfaci nodurile

şi eu mă metamorfozez într-o cameră largă şi moale

înăuntrul meu. acolo,

dacă nu stau atentă, cu mărunţişul

murdar de vorbe de duh pregătit în mână -

iată arta tăcerii!

inspiraţie, eşti

ceea ce nu se vede. dedesubtul cărnii.

dincolo de ochiul care plânge

ori de inelele de sub el, suveniruri din zâmbet.

tu mişti în mine.

palmele care aplaudă nu te cunosc.

coardele vocale străine, care te neagă,

nici nu te bănuiesc.

ghicitoare într-o sticlă pe mare

aud greierii

cum tac.

deja le pun nume.

le cânt de leagăn

ploi care încă nu

au atins pământul.

*

hainele mele, neşifonate,

sună a zăpadă abia ninsă

călcată de fulgi.

le mângâie aerul.

creierul meu foloseşte aerul

ca pretext, context de iubire.

ecoul e dulce în mine. ecoul

-iubire.

*

alteori, viaţa sună a

ploşniţă de câmp.

pierdută între treizeci

de zig-zaguri

de zgomot

de dragul şi de urâtul zgomotului

atunci mă arunc

în miezul bâzâitului.

mă confund

cu apocalipsa cât o afină.

am aripi. rătăcesc

în dinţii altora.

între cuvintele altora.

o pată pe un zid alb, în devenire -

şi pentru ce?

nimeni nu mai înţelege

măruntaiele întrebării

cu care mă confund.

cineva spune, totuşi,

nu există răspuns.

flush

se strecoară, seara, când nu sunt atentă,

în timp ce îmi întind corpul

ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete

după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.

mă trezesc în întuneric

cu greutatea ei echilibrată strategic

între piept şi plapumă, între mine şi vis.

respir atmosfera încinsă

a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.

miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai

şi a moarte

ameninţând cu răpirea cel mai acerb

pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii

pământului.

devin altceva. toată carnea mea

este acum amprenta ei,

amplificată,

vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt

şi aşa se formează oceanele de insomnie

cu insulele lor de poezie.

obrajii mei îi sunt megafon.

glasul său sparge toate geamurile

deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă

de unde sonore

pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,

a căror vreme a erodat demult.

de asta se încăpăţânează degetul mic

de la piciorul stâng

să nu se mişte

decât greşit, vânăt, acuzator.

de asta îmi urlă muşchii

să mă întorc la hainele negre

croite din altceva decât o lună

mediocră şi un trilion de stele

îngrozite de apropiere.

eu am putere. cu ascuţiş mai luminat

decât al unei săbii de neînfricat.

poate o voi măcelări cu un vârf de stilou

cândva, când mă prinde răsăritul soarelui

şi poate în vreo viaţă de apoi

o voi preface în cuvinte

şi o voi îmblânzi.

dar nu astă seară.

nu în mileniul ăsta

prea roşu, de-mi ia ochii

şi nu mai văd cu ei

decât o mochetă murdară

şi popasul unde am tras, obosită,

fără să ajung, în paşi de uriaş

melc, nicăieri

fragilitate

m-am văzut cum eram

în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 

care nu și-a mai putut calma culorile

să se agațe cu ele de viață.

m-am îndrăgostit 

de căldura din privirea mea

oglindită 

în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 

o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 

de apă cu răni adânci

mi-au făcut căldura 

bucăți.

ghem

să nu mă lași
mă deșir invers
spre interior
culorile mele devenite vulgare
iau firele răzlețe
le pun împreună
și nu cer nimic
pentru rănile rămase unde mi s-au înnodat
emoțiile
cu câte un trecător care încă nu știa
cine este, cine sunt

să nu mă lași
asta știu
deja sunt fluentă în limba abandonului
mă strâng în mine
aerul este prețios și încercîncercîncerc
să nu ți-l locuiesc prea mult
să nu mi-l fac prea al meu
să nu mă lași și tu

Dar

nu îți ascund
ritmul meu
dansul cu umbra
pasiunea pentru melci
dependența de orice mă îmbrățișează
măcar în singurătate
țipetele care au început din partea cealaltă a firului
și nu s-au oprit în mine
loviturile care nu au început de la altcineva
sau poate că da
și poate cel cu care joc v-ați ascunselea
sunt eu

mă fac ghem
dar storc poezia din mine
și toc întunericul din mine
proaspăt
în fața ta
miroase a trecut
are gust de sugar
și vaiet de martir care s-a înșelat
pe sine
mă strâng în copilărie ca melcul în cochilie
dar nu fac totul
să nu mă lași

din ocean

sug la sânul terrei

lacrimi

adunate picătură cu picătură

timp de miliarde de ani

în craterul 

ce se întinde unde înainte

îi bătea inima.

bucăți de bine

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

într-un an cu mai mult tunet

decât putea duce ploaia

mi-ai albit încet respirațiile carbonizate

una câte una

mi-ai împletit câteva petale în părul nepieptănat

când aveam fobie la flori întregi

din bucăți de bine

potrivite câș

ca prima mea pictură

de care am fost mai mândră decât dali

trei acuarele în margine

un copac nefructifer

și adăugate de tata: casa, gardul, copilul

care eram eu

ai sădit cactuși

în solul deșertic

din ținutul neîncrederii mele

chiar în miezul spinilor mei

unde nu am putut să rănesc niciodată pe nimeni

m-ai tras de sevă

m-ai tras de timp ca de mânecile de la pijama

cu zece mărimi prea largă

și ai pus între

viața suculentă din mine

unde se adăpostește apa

de uscăciunea lacomă a soarelui

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

o sămânță de speranță

neîncolțită

fără contur

m-ai lăsat să fiu ceață

doar mi-ai arătat

în căldura vocii tale

ce vedeai prin mine

big bangul pe care îl puteam

dintr-un nod de dureri

explodând

și din big bang, iată

atâtea miliarde de ani lumină

atâtea tentative de sistem solar

și într-un sfârșit, îți mulțumesc!

o floare

și mâna mea care se întinde, deschisă

pentru că mi-ai împletit în părul nepieptănat

tu, una câte una, câteva petale