Monday, April 29, 2019

odă durerii



coarda de chitară întinsă
mi-a zgâriat unghiile şi urechile
de când eram mai mică
în inima mea
decât o ureche de ac

şi de acolo a izvorât
pârâul de frig roşu,
şi-a răpit porumbei albi
drept afluenţi forţaţi
să foşnească precum
le fredona vântul
prin pădurea lipsită de copaci
care creştea în mine.

luna a îngroşat gluma,
a alintat curenţii
cu un vârf de vers
cu sens greşit,
roşul care curge în mine
dinainte de a mă şti
s-a umflat, s-a făcut fluviu

şi s-a vărsat pe nesimţite
în oceanul care nu îşi cunoaşte
vulcanii şi cutremurele, ci doar
evaporarea. invitaţia vicleană
a lunii ascunse în spatele unui nor
prea muritor.

acum locuiesc
în coarda de chitară întinsă
care scoate sunete
ce te micşorează.



Wednesday, April 24, 2019

puncte de vedere


trebuie să ai cei şapte ani de acasă
ca într-al optulea să vină un om cu ochi proaspeţi,
să te vadă plângând şi să înţeleagă
de-ce-ul obrajilor tăi înnoroiaţi
de furtuna iscată pentru că cine te-a crescut nu a văzut
păpădiile care îţi ieşeau pe la colţurile zâmbetului.

Sunday, April 21, 2019

golul


fructul iubirii noastre
este golul
pe care l-ai născut în mine.
a cărui ființă de nimic
și respirație de durere
și formă de oglindă
nu le cunoscusem înainte
nici măcar din vedere.

mi-ai curtat ochii
înăuntrul cărora înfloreau cireși
în plină iarnă, între lacrimile înghețate
de mirare.
mi-ai îmbrățișat îndoielile
cu un cuvânt.
îți visam atingerea și eram fericită atunci. 
apoi ai intrat în mine
întâi încet, 
ca un adolescent care se avântă în mare pentru prima oară.
mai târziu, ai început să alergi, să te izbești de pereții 
războaielor pierdute din mine.
m-ai vrăjit cu rima de la capătul unui mulțumesc. 

până când ai crescut
și-ai înțeles  pe jumătate și încă puțin
ce este ficțiunea
și-ai vrut să te eliberezi din plasa de fluturi
lovindu-mă în stomac cu un pumn de adevăr
care îmi rămăsese mic.

m-ai amenințat cu pistolul de apă
pe care ți-l așezasem topit la picioare
pentru că, altfel, durerea ta mi-ar explodat în cutia toracică
și s-ar fi sfârșit lumea ...

ai clocit oul meu de chin
din care a ieșit golul, 
carne din carnea mea
făcută fâșii de prea multă căutare
a vrăjitorului din tine
care murise de îndată ce ți-ai aruncat 
jobenul.  


murmur


adie o bârfă printre frunze
că există în adio 
o încercare de primăvară.

cică undeva, într-un colț de apus
oranj, s-ar fi adăpostit blândețea
focului din mine

și-ar fi învățat între timp ce-i joaca
de-a acasă secundă de secundă
și cum să încălzești un zâmbet
și cum să lași firele de iarbă 
în verdele lor de o cruzime
proaspătă.

Monday, April 8, 2019

sacrificiu


dărâm, nu mai am de ales.

ca să nu mă înec,

în punctul ăsta

de fluvii înnodate, trebuie.

dărâm poduri.

dărâm râmele visătoare

care au crescut în noi

și care de la început nu aveau ce trebuia

ca să devină fluturi.

dărâm lacrimile din care eu am încercat

să sculptez o plută

pentru amândoi, deși tu te făcuseși

prea mare, prea de plumb

ca să mai încap eu cu carnea mea moale

și cu sângele meu plin, lângă tine.

fie. îmi dărâm speranța

ca să năpârlească, să iasă din ea

o speranță proaspătă.

îmi dărâm iar fundația

pe care m-am construit

cu cărămizi din corpul tău

pentru că între timp te-ai transformat

în cutremur

și sub coloanele eului meu prăbușit

sunt prea multe flăcări

care merită salvate.

Thursday, April 4, 2019

ieşirea


comunitatea este o rană deschisă.

m-am trezit într-o zi cu durerea
plină de pereţi pe piele şi fără nicio fereastră în ochi
precum o amantă cu care am fost prea beată să-mi amintesc
că am culcat-o la mine în piept
pentru că într-o altă zi,. demult, când nici nu m-am trezit,
oamenii care îmi atârnau de coaste mă agresau
într-un dialect infinit mai vulgar.

acum că i-am văzut ridurile lungi de răbdare
îmi curăţ puroiul din trecut. ies din rană
şi simt că sunt mai mult.
înghit aer curat pe nemestecate
în jungla întrebărilor, dacă
se va întâmpla ca data trecută?
trag în nări iubire din propria inimă
ca şi cum nu aş avea plămâni, ca şi cum nu ar conta
cultura asta ca o cetate construită din cranii ca al meu
pe care o părăsesc cu paşi puţin mai repezi
decât aş fi crezut în luna de miere a corpului meu.

Wednesday, April 3, 2019

privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.

Monday, April 1, 2019

protoconversaţie


când îţi poţi simţi din nou furia
eşti pe jumătate vindecat
şi o treime din strălucirea
ta, cel care eşti,
se aruncă din nou cu braţele deschise
în întâmpinarea propriei poveşti.

binele nu învinge răul
şi nu te pândesc monştri din toate colţurile
în care ai rămas încă aspru şi întuneric.

când în sfârşit îţi poţi ţine furia în braţe,
îi mângâi tentaculele
şi, de sub pielea ei de venin
care nu a avut niciodată alt sens
decât să te protejeze,
începi să simţi licuricii
cum ţi se târăsc uşor
înapoi în voce.

numele tău are gust de bucurie cu cardamom.

kafkaian


vindecătorul m-a tratat                   
de mine floarea-soarelui
ce încă mai credea
într-un nod de explozii
în jurul căruia mi se învârteau
rădăcinile

mă întorceam spre el
ultimul punct de est
pe harta vieţii mele
mereu
mă întorceam
cu speranţa şi cu durerea spre el
chiar şi când în el se lăsa noaptea

vindecătorul m-a tratat
de anxietate
îmbrăcându-se în viitorul meu
ca într-o pijama ruptă
care îi rămânea tot mai mică
nu mai încăpeam şi eu în ea
şi îl doream pe el
prea mult el
pastila era de zahăr
tratamentul mai preţuit decât vindecarea

vindecătorul m-a tratat
de copilul care ţipa din mine
cu biciul de la capătul unui cuvânt
mi-a tăiat venele cu lama despărţirii
obligându-mă să nu mă sinucid
când gândurile suicidare erau păsări albe
şi eu un nor de vârât capul ca un struţ suprarealist
singurul lucru pe care l-aş fi încheiat fără ameninţările lui
era tăcerea ca de mormânt
despre unde durea mai tare
atunci şi acolo eram cea mai vie

cel care a depus jurământul lui hipocrat
şi-a acuzat pacienta că i-a făcut rău
el s-a făcut foc
a ars tufişurile de frică din ea
a ars dulceaţa de trandafiri din ea
a rămas doar scrum de iubire
de comisii folosite greşit
de plângeri
de cuvinte goale
de nerostit
după tortură rămâne sânge şi pe mâinile călăului
mai ales când ţi s-a prezentat drept cel mai bun
prieten

cenuşa din mine
nu se vede cu ochiul liber
doar îi sufocă pe pompieri
pică toţi în faţa mea ca florile-soarelui
când le spun că în mine nu mai e valabil sistemul
solar