După luna, anul, deceniul de miere,
după ce s-au uscat, spălat, plâns
şi ultimele picături de sirop
cu care îmi înşelam copilăria
când durea desprinderea mai tare,
când nu aveam alte braţe în care să
mă arunc -
vine oceanul şi şterge
ideile absolute de pe nisip.
Vine istoria, mă ia de mână şi mă conduce,
îmi arată miliarde de camere în care nu am intrat,
universuri întregi unde legile naturii sunt diferite
de cele din holul existenţial în care am stat atâta timp
în şosete, cu ploaia rece curgându-mi şuvoaie din păr
fără să îmi dau seama. Nici măcar la mine
nu intrasem, nu explorasem, nu iubisem pentru că nu mă
uitasem ce era de iubit. Cu atât mai puţin
în alte atmosfere, alte poveşti trăite în carne.
După luna de miere, vine vremea
să zbor cu albinele, să le cunosc, să le cred.
Şi nu îmi va fi dor de tine, deceniu
de căutat în grădini greşite
ceea ce a fost întotdeauna minunat de sălbatic.
