îi poți striga, de pe prispa mâhnirii,
să-și strângă de sub ochii tăi pungile pline de nimicuri,
să plece și să nu se mai întoarcă
nici măcar pentru un cuvânt, o felie de pâine și-o linguriță de sare
sau poți da mâna cu ea -
în timp ce îți rostești clar numele,
s-ar putea să afli ceva ce nu știai
despre cine ești.
o poți invita la masă, hrănindu-i
gura de întuneric tremurând
cu supa caldă a blândeții tale
și noaptea își va cârpi lumina ruptă
la un pahar de vorbă
cu urechi goale și inimi pline
sau o poți certa că doarme la prânz
în timp ce cearșaful de asfalt infestat de soare
îi arde pielea prin care, poate,
o dată ca niciodată simțise altceva decât durere.
o poți grăbi pe drumul abrupt al vindecării
ca pe un munte sălbăticit, fără frânghii și cu aripi necoapte,
poftind-o la recădere ca la un ritual nobil
sau îi poți respecta așteptarea
ca o artă naivă
prin care își slăvește cu sârg
divinitatea interioară
și jertfa divinității interioare
ca drum spre tărâmul promis
al poeziei despre alte sensuri
și forme mai împlinite de a fi.
o poți privi în autoportret din sticlă
prin pleoape strânse ca niște gratii,
țipîndu-i în față: "oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai urâtă din țară?"
sau, cu iubirea ta cât o pensulă subțire,
îi poți mângâia roșul din obrazul
ros de timp și de oameni care au trecut,
tu singură dăruindu-i o lume de noi
culori și sunete,
schimbându-i textura doar printr-un zâmbet
precis punctat când ea te trage
de mâini, spinare și picioare
în nisipurile mișcătoare din care s-a născut.
o poți acuza de cânt fals, prea lent, prea tare,
condamnînd-o pe ea la liniște
iar pe tine, la vulcani gata-gata să îți erupă
între coaste când te prefaci că-ți e lumea mai dragă
sau îi poți purta doina ca un șal peste inima ta,
lăsându-ți pulsul condus în dansul ei
cu capul plecat, sufletul la gură și nodul în gât
până când îi înțelegi ritmul -
nu în cuvinte, ci în respirație -
atunci vei putea să îi dăruiești
ei o muzică nouă, mai vie
iar ție, focul interior al unui phoenix
prins în flagrantă renaștere.
