infuzia de fericire şi efectele secundare

azi se fac

nouă ani de când ne-a privit soarele

două zâmbete care se credeau fără corp

pe aceeaşi bancă

eu pluteam cu lumina amiezii

printre crengile cele mai de sus ale copacilor

tu te pitulai la umbra unui rol bine jucat

mă întindeam pe vocea ta ca pe o saltea

în mijlocul oceanului şi nu mai simţeam

valurile

mă uitam la tine cu coada ochiului

cât să uit că te vedeam mai bine ca niciodată

tu - o oglindă în care să mă reflectez -

mă pişca ruşinea de obraz când trecea

câte un străin pe lângă banca noastră din parc

şi eu te iubeam

şi tu erai doar sticlă crăpată

te zăream printre crăpăturile mari

şi încercam să cred în mozaic

în fuziune

tu credeai în infuzii de fericire

îţi fierbea sângele

pe mine mă desenai în formă de copil

nu îmi întrebai mâinile de ce tremură pe contur

în formă de femeie

căldura electrică dintre noi

liniştea dintre corpurile noastre

poveştile banale dintre râsetele noastre

s-au copt

la soarele reflectat în sudoarea mea

şi în cubul de gheaţă ţinut pe piele până arde

şi astăzi

între firele de iarbă

mă legăn în vântul uşor

îmi simt miezul

fruct care îşi cunoaşte dulceaţa

îi hrănesc pe săraci

dar nu mai cred nici picătură

în infuzii de fericire

mă încadrez cu religiozitate în contur

indiferent de anotimp

aproape indiferent de nuanţă

eu şi vânătăile de prea mult soare

arsuri de gradul patru pe suflet  

pentru că te-am ţinut prea mult

în inimă

ca pe un munte de gheaţă

în care mi se reflecta iubirea

           

locus de control: justificare

singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea

m-a învăţat despre mine

şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă ating

nici cu un capăt subţire de respiraţie.

sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine

chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă

şi piesele de puzzle care s-au potrivit

în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,

m-au învăţat despre noroc.

*

nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă

care este nepăsarea mea mimată

la infinit, la infinit, la infinit

îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie treisprezecelea

şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane

şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine

va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.

*

ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip

tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?

demult nu mai pot

face valuri.

ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele

o umbră a buzelor ei de argint

tocmai când am jurat să mă prefac

în sora de sânge a beznei?

*

nimic nu-i scris în piatră.

dar nici oamenii care cioplesc de zor

crezuri febrile în piatră

nu-s în toate simţurile,

cuvintele lor sunt julite.

poezia lor, o rană.

publicul lor, o mână de manifestări

ale sadismului

*

uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil

într-un moment atât de nepotrivit ales

în braţele rupte de durere -

cât de greu este să îl ţină mereu

pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -

încât nu îi văd sensul nici mult după ce

mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform

şi atunci îmi vine

să cred în magie.

grădina cu păpădii

mă adăpostesc de furia fulgerelor
de pe faţa iubitului cer
în grădina cu păpădii.
aici, dacă îmi ud din inimă florile,
nu doar înfloresc: se însoresc
de iubire.
bălăriile cu raze sunt de ajuns
ca să lumineze o viaţă,
să dea sens
acestui drum noroios către mormânt.
în grădina cu păpădii, doare mai puţin
când îi cad petalele singurului trandafir
şi-mi ajung spinii la inimă.
cu sângele meu
şi cu fructele dulci ale unui cer încruntat
mai iubit decât s-ar fi cuvenit,
îmi hrănesc mai bogat fiecare păpădie în parte
până învaţă să-şi prefacă zilele gri
în adevărate simfonii de vânt şi de înţelepciune.
aşa, şi eu, dintr-un fir de păr alb
de care cândva mă temeam,
îmi fac aer şi pământ şi poftă de soare,
de soare adevărat pentru fiecare
şi muzică vie, falsă, izvorâtă din seva mea
chiar dacă versurile nu sunt despre trandafiri.
chiar dacă păpădiile mă părăsesc cu dor de aripi.
chiar dacă toată grădina din mine este numai un pretext
să înţeleg, în sfârşit, că şi eu, şi tu, şi viaţa, şi moartea
nu suntem nimic altceva decât
învăţăcele păpădii ...

ţinutul înceţoşat unde te sfârşeşti tu şi încep eu

te ţin prizonieră într-o mie de cântece
încătuşată în căştile mele

tu cu soarele care-ţi străluceşte în colţul vocii

tu ca o meditaţie singură-n trei şi-un dumnezeu
care mi-a avortat sufletul la maturitate

tu şi ceaţa dintre noi şi muşchii mei care încă
nu au învăţat să facă deosebirea între extaz şi groază

delicatesă deshidratată

pentru un strop de tine
îmi ţin ochii larg deschişi
cu degetele gerului

şi uite-aşa uit
că mi s-a uscat fructul
şi chiar aşa îmi amintesc
dulceaţa dintr-o privire
rătăcită pe asfalt
a umbrei mele.

uneori, nu-i nevoie de crengi lungi
ca să îmbrăţişez cerul
şi nu-i nevoie să-mi fie sete de dumnezeu
ca să fiu iubită de curcubeul
ce se pictează din sine peste tabloul antic al norilor
după ce mi-a plouat torenţial
în cimitirul viselor pe care am fost prea obosită
să le visez.

panaceu universal

înghit un zâmbet
şi îmi rămâne în gât
lipicios, neruşinat.
nu ajung până la el cu limba
să-l mângâi
şi nu îndrăznesc
să îl invit în grădina spaţioasă
a feţei mele.
îmi savurez bucuria
cu jumătate de voce
peste care mi se strâng buzele
de modă veche, îmbrăcate
la patru ace.
eu ştiu că procedez contrar indicaţiilor medicului -
am înghiţit un zâmbet
şi să fiu a naibii dacă nu o să mă vindece
chiar din locul ăla adânc unde s-a cuibărit
în corpul meu.

de cât de sus cazi

poate cazi de pe scaun.
stârneşti câteva râsete
ca nişte raze de soare
care înfloresc
din sǎmânţa ta de lumânare,
dar încǎ nu doare
contactul jucǎuş cu pǎmântul mamǎ:
lasǎ, puiule, îţi voi pansa orice ranǎ
cu viaţǎ, fructe şi flori.
o petrecere de praf şi arome.
unde pupǎ solul fertil,
trece.

poate cazi din copac
şi, cum încǎ ştii cine eşti,
gǎseşti în tine înţelepciunea
sǎ îţi aminteşti cǎ, deşi te simţi julit pe moment,
tu te-ai copt.
tu eşti miracolul
pentru care primǎvara şi vara
şi-au ros coatele de muncǎ.

poate cazi din lunǎ.
ei, ǎsta-i un caz aparte.
ţi se mai prinde capul
în vreun nor bezmetic,
ţi se mai nǎzare cǎ treci prin rai
în drumul tǎu propriu
şi uiţi cǎ tonul ţi l-a dat doamna gravitaţie.
dar o comoarǎ cât albul sub unghia nopţii
tot îţi rǎmâne ţie:
ai învǎţat sǎ zâmbeşti plin, ca luna.

sau poate cazi de acolo
unde se curbeazǎ timpul.
caz în care cu tine nu-i de glumǎ!
ai vizitat o altǎ dimensiune,
unde se joacǎ dumnezei pitici
în inima ta, sar înǎuntrul tǎu fericirile
ca nişte gimnaste graţioase
pe salteaua elasticǎ dintr-un parc.
tu ai trǎit dincolo de sensul vieţii,
undeva unde nu mai existau întrebǎri,
ci numai îmbrǎţişǎri.
tu ţi-ai murit moartea.
ţi-ai înviat învierea.
ţi-ai uitat numele
şi te-ai contopit cu
ceea ce este.
ai fost big bang
într-un glob din sticlǎ
care s-a spart.
acum iatǎ-te, împovǎrat de gravitaţie
ca toţi ceilalţi.
şi tu trebuie sǎ plǎteşti tribut sângelui;
şi inima ta trebuie sǎ se opreascǎ din aplauze
odatǎ şi-odatǎ.
clar, cu tine nu-i de glumǎ.
habar n-am cine eşti.
pe tine te mai doare?

bulgǎri de bucurie

uite
cum ning cuvintele
pe paginǎ
de ne umplem pânǎ la inimǎ.
strǎluceşte totul
atât de tare încât mǎ tem
sǎ priveşti cu ochiul liber
cum te iubesc.
uite,
s-au închis şcolile
şi bisericile şi bǎncile
pe foaia de hârtie,
norii au rǎmas muţi de uimire
deşi eu ştiu, ca un cadou secret de crǎciun,
cǎ mai e de nins, mai e mult,
atât de mult încât nu ştiu cum
se mai poate ninge în fulgi mǎrunţi.
uite
cât mǎ bucur de tine;
eu şi copiii îmbrǎcaţi în lânǎ groasǎ.
noi nu avem timp sǎ ne fie frig.
eu nu am loc de tine sǎ îmi fie
tulburǎtor de frig.
uite,
se şterge cerneala de atâta fericire
şi putem sǎ renaştem.
mǎcar pentru un minut
lung cât universul,
te rog
hai cu mine! sǎ facem bulgǎri de zǎpadǎ
cât încǎ ne mai e iubirea albǎ, hai
sǎ facem din bulgǎri un om de zǎpadǎ
care sǎ ningǎ, sǎ ningǎ din el însuşi
cuvinte pe paginǎ
de sǎ ne intre pânǎ în adâncul sufletului
şi sǎ nu ne mai topim niciodatǎ
pentru cǎ ne-am vizitat unul pe celǎlalt
acolo unde nu mai rǎmǎsese nimic de spus
şi totuşi încǎ ningea, ningea,
ningeam eu în tine şi tu în mine
sǎ se gǎseascǎ universul pe sine
între noi.

obsesiv

mama mi-a spus
sa nu imi imprim
pulsul nimanui
atat de adanc in inima

incat sa-i aud ecoul
si prin somn, si cand fierbe cafeaua de dimineata,
si cand visez urat cu ochii deschisi, si cand stau de vorba
cu altcineva.

*

eu sunt
ceva care s-a rupt din soare
cand luna i-a soptit o eclipsa
prea raspicat:

imi masor pasii dupa urmele tale.
imi aleg propozitii potrivite
in care sa incapa cuvintele tale.
numele tau mi-a adoptat papilele gustative
si nici macar nu am curaj
sa te iubesc.

eu sunt umbra soarelui
si primul fir de par alb al lui peter pan -
dar numai cand cred
ca tu ai fi de acord.

*

da, tin minte avertismentele
si schiopatez, imi pun piedici
in drumul meu spre
caldura
prea mare pentru cea care mi-a aratat
cum sa-mi fie frig
si sa-mi construiesc in continuare oameni de zapada in suflet.

da, tin minte ca am ales
sa fiu doamna
mai tanara decat anii
care nu renunta niciodata

si, ca un compromis, promit
sa nu fiu fericita
cand imi gasesc un semineu primitor
la vreme de iarna.