babe oarbe şi felurile în care ele iubesc

am o nelămurire
legată de tine
cu lanţuri din fier
arse în soare
şi rămase la fel
de dure:

oare pe tine te strânge
libertatea pe care mi-o iau?
ai vrea, poate, ca într-o zi cu ploaie
să mă topesc? şi amprentele lui
viu colorate, să rămână doar urme
murdare de fericire
ca nişte cicatrici pe corpul meu?

îmi atârnă de piept
un semn de întrebare
mare cât pământul
în care încă nu ştiu dacă va creşte vreodată ceva -

oare
ţie chiar
ţi-e greaţă de la
lumina asta nudă
pe care eu probabil că o afişez în public
fără să-mi dau seama?

sau poate că
am mai multă dreptate
decât mă laud.
poate că eu sunt ziua ploioasă
din interiorul
meu
şi tu
mă orbeşti atât de mult cu flacăra ta

încât eu am bâjbâit mereu
şi nu te-am văzut niciodată
în timp ce tu ai văzut clar
nenumăratele mele feluri de a nu te vedea.