Tuesday, February 28, 2012

o bogǎţie de contraziceri

mǎ arǎt ţie
aşa cum sunt eu,
fǎcutǎ din nisip.
dacǎ am fost piatrǎ vreodatǎ,
îţi dau voie sǎ vezi
cât de mult
m-au erodat valurile
iubitului ocean
care nu a fost al meu niciodatǎ.

ce frumos ştii tu sǎ spui nu!

contrazici fazele lunii
din inima mea.
contrazici atât de firesc
furtuna din care vin eu,
udǎ pânǎ la suflet şi înfriguratǎ.
contrazici întunericul
care îmi atârnǎ pe braţele astea
de om rǎmas singur.

contrazici tot ce credeam
cǎ ştiu despre univers,
tu, cea mai luminoasǎ descoperire
de la big bang.

dac-ai şti tu
cât de bine m-ai vindecat
de sfârşitul lumii
mǎcar pentru o clipǎ,
mǎcar pentru o sǎptǎmânǎ,
mǎcar pentru un strop
de îndrǎznealǎ.

îţi mulţumesc
cǎ, în felul tǎu
miraculos de simplu,
tu îmi eşti da.

Sunday, February 26, 2012

aprilie

sǎ mǎ ningǎ
florile de cireş
pânǎ-mi îngheaţǎ
inima asta analfabetǎ
care nu ştie decât
sǎ fie singurǎ
ca lumina albǎ
care se laudǎ cǎ-i suma a şapte culori
dar nu suportǎ decât compania mǎruntǎ
a întunericului.

sǎ-mi miroasǎ buzele
a pǎmânt fertil
fǎrǎ sǎmânţǎ.
da, lasǎ aşa, sǎ renaştem în formǎ de clovni
care pledeazǎ pentru obiceiul sǎnǎtos
de a plânge.

aşa ştim noi sǎ ne bucurǎm.
culegem mere de aur
cum se zice în basme sǎ facem,
numai cǎ pierdem din vedere
dinţii sparţi şi stomacul
ca un ecou fǎrǎ avalanşǎ.

aşa am ştiut eu sǎ te iubesc.

de parcǎ ai fi fost tu
cel mai frumos haiku scris vreodatǎ.
raiul întreg
conţinut în şaptesprezece silabe.
numai cǎ eu nu ştiu sǎ fiu
suficient de cer senin
ca sǎ conţin
pe cineva luminos ca tine.

sǎ mǎ ningǎ
florile de cireş,
fir-ar ea sǎ fie de binecuvântare,
sǎ mǎ ningǎ pânǎ când uitǎ sǎ mai înfloreascǎ
şi eu la fel, în cor cu ele
ca bocitoarele.

cadou de Crǎciun

cadou de Crǎciun -
soare cât o monedǎ
ieşitǎ din uz.

şi dacǎ n-aş fi

şi dacǎ n-aş fi
eu, o hartǎ cu liniile trasate prost
în sclipici, ca la grǎdiniţǎ,

poate cǎ ar avea sens
fiecare ţarǎ în parte
şi continentele ca nişte buchete de flori.


şi dacǎ n-aş fi fost
eu, decupatǎ într-o formǎ la întâmplare,
lǎsatǎ aşa, sǎ mǎ deşir
şi sǎ deranjez la atingere,

poate nici n-ai fi ştiut cǎ în lume
existǎ copii care aleargǎ pe holuri şi sparg bibelouri fine;
ţânci fǎrǎ educaţie care poreclesc soarele
bulimic, cǎ se înfruptǎ din tinereţea pielii lor
şi o regurgiteazǎ sub formǎ de arsuri.


poate n-ai fi ştiut cǎ existǎ nici lacrimi. poate nu le-ai fi gǎsit
dacǎ nu ţi-aş fi indicat eu unde sǎ le cauţi
şi poate tu ai trǎi o cu totul altǎ viaţǎ, poate nici nu te-ai gândi
cǎ graniţele pot fi desenate şi altfel
decât cu rigla şi multǎ delicateţe.

nici nu ai şti tu ce noroc ai

cǎ nu îţi stau pe cap
eu, o hartǎ a lumii cu liniile trasate în ploaie
încercând fǎrǎ sorţi de izbândǎ sǎ descriu
unde se terminǎ ţinutul meu înceţoşat
şi unde începi tu, om al luminii.

Thursday, February 23, 2012

viziune

troienele se potrivesc
la un joc de noroc
în alb şi negru
pe asfaltul imparţial.

soarele trişeazǎ.
miza scade la fiecare rundǎ.
abandonez
de parcǎ nu eu aş fi cea abandonatǎ

cu buzunarele goale
şi chinta royalǎ în inimǎ.

cine-ar fi crezut
cǎ s-ar topi o lume întreagǎ
de dragul tǎu?
cine-ar fi zis
cǎ se poate curge prin viaţǎ
atât de uşor?

geodǎ umanǎ

m-am nǎscut din spuma lavei
când nu mai exista lume
ci era numai foc. focul în loc de cuvânt. focul în loc de simţuri.
copil fiind, am purtat istoria în loc de scutece, murdarǎ de trecut
cu incluziuni de iubire
carbonizatǎ
cǎci simbioza este posibilǎ numai în mijlocul pǎmântului.
florile trebuie sǎ se desprindǎ de cordonul ombilical ţesut din praf
ca sǎ poatǎ înmuguri.
da, aşa m-au scuipat munţii cândva
ca pe guma de mestecat care şi-a pierdut demult gustul
şi nici nu a ţinut nimǎnui de foame vreodatǎ.
astǎzi mǎ descopǎr. sunt cristal
aici, înfǎşuratǎ în rocǎ ordinarǎ.
eu strǎlucesc. nu mǎ sparg.
vârfurile mele orientate spre interior
doar zgârie puţin dacǎ îndrǎzneşti
sǎ îţi laşi amprenta
ca o carte deschisǎ în care nu scrie nimic
despre secolele când m-am topit şi întǎrit din mine însǎmi.
ce pǎcat cǎ dintre atâtea stele, atâţia ochi însetaţi de sens, atâtea poezii,
dintre atâtea frunze de ceai, atâta adn, atâtea scrisori trimise şi primite -
eu numai despre secolele mele ştiu sǎ citesc.
şi totuşi, sunt preţioasǎ undeva înǎuntrul meu,
acolo unde lumina reuşeşte sǎ se strecoare
ca un hoţ timid.

Tuesday, February 21, 2012

caleidoscop de posibilitǎţi

port dimineaţa în piept
lipsitǎ de greutate, invizibilǎ.
miroase a mâine şi are gust de soare.
o parte încǎ nenǎscutǎ din mine.
sunt mama. înǎuntrul meu se cuibǎreşte
o zi fetus, plinǎ de uimire.
sunt undeva dedesubtul norilor de fier ruginit
şi ştiu asta. dintotdeauna am ştiut
chiar dacǎ nu îmi gǎseam cuvântul potrivit
sǎ explic.
tu eşti doar condimentul meu preferat
în momentul ǎla jenant, când îmi stǎ viaţa pe limbǎ
şi am lapsus
de ce trǎiesc. tu eşti scorţişoara. te iubesc
şi te îmbrǎţişez aşa cum ochii umezi
îşi îmbrǎţişeazǎ visul cu pleoapele.
dar undeva, în adâncul meu de groapǎ a marianelor cu suflet,
nu uit
cǎ eu beau cafea din pocalul de ceaţǎ al zorilor.
mǎ întremez odatǎ cu lumina. orice ar fi
şi oricine ar refuza sǎ îmi încânte numele cu vocea lui,
eu port dimineaţa în piept.

ca un fulg de nea

dansul meu
este origami din nemişcare.

curg ireversibil,
o patǎ de sudoare
pe fruntea încruntatǎ
a cerului.

copacii din ochi
mi s-au golit
de luminǎ.

moş crǎciun
m-a pedepsit
sǎ nu mai fac
fructe.

eu sunt cristalul
care nu reuşeşte
nici mǎcar
sǎ se spargǎ;

am auzit din bǎtrâni,
ca o superstiţie,
cǎ în cel mai rǎu caz
mǎ voi topi
ca toţi ceilalţi
şi voi deveni una cu moartea.
eu şi asfaltul.
eu şi vara desenatǎ în cretǎ
care s-a şters demult.

mǎ mai recunoşti tu oare
printre ridurile astea de linişte
şi firele albe de pǎr?
mǎ mai vezi tu oare
pe mine cea vie
în cimitirul ǎsta cu apusuri în loc de pietre funerare
şi momente de reculegere în loc de suspine?

un fulg de nea, asta sunt.
nici mǎcar un nor
conştient cǎ nu a fost în viaţa lui
nimic mai mult decât o mânǎ de vapori cu trac.
nu, nici pomenealǎ!

sunt doar o firimiturǎ
de optimism condensat.
cu fiecare clipǎ, mǎ scurg
din ceea ce nu am fost niciodatǎ

şi, deşi nu sunt
iute sau cu direcţie precisǎ
ca o sǎgeatǎ,

simt presiunea
uşoarǎ ca umbra unei idei

sǎ cad la pǎmânt.

Sunday, February 19, 2012

încǎ cinci minute

încǎ cinci minute
pânǎ trag aer în piept
şi risc sǎ-mi transpire plǎmânii
de viaţǎ.

mai lasǎ-mǎ un pic
înainte sǎ-mi reiau
verticalitatea
şi sǎ fiu
copil mare.

azi nu merg la grǎdiniţǎ.
nu am feţe prietenoase
care sǎ insiste,
ca un disc de vinil zgâriat,
cǎ e timpul.
nu-mi aranjeazǎ nimeni
hainele cu care sǎ mǎ îmbrac
pentru a mǎ descurca
în hǎţişul cuvintelor banale
cu sens dublu.

am doar o monedǎ
care cade mereu pe muchie
şi se rostogoleşte
nesigurǎ
ca mine.

fac febrǎ muscularǎ
de atâta stat în cap
pe cerul vostru de asfalt.

nu mai ştiu
unde sunt norii şi unde e ceaţa,
pânǎ unde e cântecul ciocârliei
şi de unde începe ţipǎtul meu,
cât din mine e ocean de tǎcere
şi cât din lume e inundaţie
de prea multe orizonturi.

dar m-a învǎţat doamna la şcoalǎ
cǎ nu se face sǎ întrerup adulţii
când aruncǎ la gunoi curcubee
care cândva mi-au aparţinut, de care aparţineam.
nu-i frumos
sǎ mǎ bag în seamǎ ca sǎ pun eu întrebǎrile mele prosteşti
de parcǎ aş merita sǎ mi se împrumute şi mie
o legǎturǎ de încredere
ca ceapa, sǎ-mi dea lacrimile.

aşa cǎ
mǎ rostogolesc
şi nimeni nu câştigǎ
pariul cu iubirea,
mǎ rostogolesc şi cad
de pe marginea pǎmântului
care trebuie sǎ jur şi sǎ semnez în sânge
cǎ-i plat.

da, da, am crescut
mare cât jupiter.
mi se spune cǎ am sateliţi
pe care alţii nici nu i-au descoperit
încǎ.
da, da, acum se graviteazǎ şi în jurul meu
chiar dacǎ mǎ închid ca uşa unei închisori
sǎ nu vǎd.
da, da, promit
sǎ mǎ las de fumat vise
şi sǎ fac curat între noi.

dar acum, mai dǎ-mi voie un pic
sǎ mǎ pǎcǎlesc
cǎ am o idilǎ cu cearşaful
pentru totdeauna
şi cǎ pǎtura nu mǎ va sacrifica
niciodatǎ pe altarul frigului.

doar cinci minute.

regina fǎrǎ onoare

vii spre mine
oricâţi munţi şi oricâte pǎduri
aş avea alǎturi;
doar scrie în reguli cǎ aşa
ai voie
sǎ mǎ sufoci din trei mişcǎri.

vrei sǎ port coroana ta
chiar dacǎ mie îmi plac mai mult
cǎciulile lucrate manual
din lânǎ care ia forma capului meu -
îmi arunci înǎlţimea ta pe umeri
fǎrǎ sǎ-ţi pese cǎ ai construit un regat
unde cel mai realist scenariu
este sǎ pierd.

cum eu n-am fost niciodatǎ
cea mai bunǎ
la jocul ǎsta cu piese albe sau negre
în care tu m-ai fǎcut
neagrǎ,

port şahul mat în mine
ca o a doua naturǎ

unde aş putea vreodatǎ
sǎ-mi gǎsesc drumul
în buricul unui nor
care nu mǎ împovǎreazǎ.

Friday, February 17, 2012

atinsă

tu mă atingi

şi îmi eşti alături
ca prospeţimea ploii din nări
când învaţă omul să respire
cu adevărat.

rămânem împreună o vreme,
îmbrăţişaţi peste anotimpuri.

cresc
ca un cristal din pântecul pământului,
cresc din peştera sufletului tău
şi mă ridic singură.
străpung secolele.

te păstrez pentru totdeauna în mine,
ca pe un cadou de crăciun
la care nici nu îndrăzneam să visez
că ar fi împachetat în hârtia subţire
ce mă credeam.

atinsă dinăuntru,

astăzi sunt martor şi actor în acelaşi timp.
observ cum mă întind. îmi alungesc inima.
scot umerii în afară. îmi expun vulnerabilitatea braţelor.
sunt un elastic, până în vârful fiecărui deget -

astăzi, eu sunt cea care atinge

şi las o amprentă unică,
amprenta mea care îţi conţine căldura.

Tuesday, February 14, 2012

magazinul preferat de unde nu cumpǎr nimic

nu cumpǎr, doar mǎ uit.
mulţumesc de întrebarea
nedoritǎ
care îmi atârnǎ ca un pandantiv preţios
la gâtul inimii.

îmi place aici.
este cald
ca într-un pântec bun.
aici îmi simt singurǎtatea
prin mormanele de catifea
şi pare aproape
o parte necesarǎ din mine,
cum e întunericul pentru luminǎ.
simt cǎ mǎ iubesc umeraşele.
mǎ mângâie privirile chic ale manechinelor
rǎmase în nemişcare alǎturi de mine,
ca o poezie cu strofe de timp îngheţat.

jocul de-a acasǎ, îi zic.

e atât de bine aici!
n-am bani
decât cotǎ parte din chirie
sǎ nu-ţi fie prezenţa mea
grea ca un şal de plumb pe umeri.
dar eu nu cumpǎr
şi dacǎ vând, în mod sigur nu sunt
conştientǎ.
fac inventar cu tot ce m-ar tenta
şi, în scurtele pauze
când ies afarǎ, în lumea realǎ,
dau foc listei. mǎ purific pe dinǎuntru
cu o mânǎ de bǎlegar şi un chibrit
aprins ca mine.

e prea frumos aici, la tine.
ca un muzeu.
n-am mai vǎzut în viaţa mea
atâtea posibilitǎţi
de a deveni,
atâtea haine şi atâta goliciune,
toate expuse cu încredere de copil
şi o cutie sculptatǎ din lemn
pe hol, sǎ plǎteascǎ oamenii cinstiţi.

nu îndrǎznesc
sǎ decupez nimic din peisaj
pentru a mǎ face pe mine însǎmi
mai eu decât sunt,
o bucurie mai coloratǎ.

mǎ simt extraordinar aici,
în cabina de probǎ
a sufletului tǎu
unde curcubeele sunt mai bogate
decât dupǎ o furtunǎ
din lumea banalǎ.

tu nici nu ştii
cât te iubesc
în decorul ǎsta steril,
cu uşa închisǎ, cuvinte cuminţi
şi intenţii impecabile

în magazinul ǎsta superb
din care mi-e fricǎ sǎ cumpǎr
chestii de zi cu zi –
pijamale, halate de baie sau chiloţi.

înseamnǎ prea mult pentru mine
sǎ fiu binevenitǎ aici.

n-aş risca în ruptul capului sǎ dǎrâm ceva!

paradox

mâinile astea murdare de pǎmânt
mǎ hrǎnesc cu sǎrurile minerale
ale vieţii

iar eu mǎ legǎn în vânt
de parcǎ nu aş fi crescut
cât cerul

şi încǎ o stea.


mai e mult de mers, plâng încet
de mi se înceţoşeazǎ
lumina

şi, ca o iluzie opticǎ
mai convingǎtoare decât aerul pe care încǎ îl respir,
aş jura
cǎ am numai douǎ drumuri la rǎscrucea asta:

fie mǎ întind
şi dorm sub luna nudǎ,

fie alerg pânǎ pe soare
sǎ-l calc în picioare
dacǎ se poate, chiar în clipa care tocmai
mi s-a scurs din clepsidra spartǎ
a venelor.


astǎzi

îmi silabisesc
ca pentru un copil mic
cu ochii mari

cǎ nu mai existǎ timp.

Sunday, February 12, 2012

indigo

am fost o carte deschisǎ
de aventuri
într-o bunǎ zi, când am dansat în picioarele goale prin ploaie
şi mi-am mânjit faţa cu ulei de zâmbet
ca un experiment chimic, cu singurul scop sǎ ne stricǎm toţi de râs
observând cǎ norii care se scurg din ei înşişi
nu îmi pot şterge pata de culoarea bucuriei de pe faţǎ.

dar astǎzi
este tras la indigo cu ieri
şi uite-aşa sunt eu o copie dupǎ mine,
mǎ multiplic fǎrǎ ruşine
sperând sǎ câştig cât mai mult spaţiu şi cât mai mult timp,
sǎ devin bogatǎ şi sǎ trǎiesc veşnic
dintr-o firimiturǎ de pâine
pe care am dǎruit-o cândva porumbelului meu interior
sǎ o ciuguleascǎ iar şi iar şi iar.

povestea mea
scrisǎ în adrenalinǎ şi îndrǎgostire
se rezumǎ la un singur strigǎt de vitejie
care se scindeazǎ şi naşte din sine
în fiecare clipǎ.

eu sunt acelaşi cuvânt
scris ieri, citit azi, pronunţat mâine.
aceeaşi strângere de mânǎ
cu stânga, acelaşi gust de gutui,
acelaşi artificiu de duzinǎ,
aceeaşi senzaţie de gol în stomac
când îmi las punctul culminant din roman
neterminat.

mǎ deşir la fel ca anul trecut şi cel dinainte,
mǎ deşir pânǎ rǎmâne numai papiota din mine
şi reiau;
vǎ rog doar, priviţi-mǎ cu blândeţe
ca pe o expoziţie de goblenuri
cusute perfect
toate
dupǎ aceeaşi picturǎ.

troiene de gând

ne-au rǎmas îmbrǎţişǎrile
înzǎpezite
pe drumul naţional
dintre mine şi tine
pavat cu obraji roşii.

acum tu eşti
cea mai frumoasǎ
statuie de gheaţǎ
cǎreia i-au sculptat ochii mei vreodatǎ
colţurile
periculos de ascuţite

şi eu mǎ deshidratez
blocatǎ în atâta apǎ
bunǎ numai sǎ şteargǎ
linia orizontului spre care tindeam
când am îndrǎznit sǎ pretind cǎ te-am cunoscut
pe tine.

Tuesday, February 7, 2012

asimetrie

eu sunt capul.
tu eşti pajura.

bine delimitaţi
de grosimea aleatoare
a unei monede uituce
care în fiecare zi se trezeşte
crezând cǎ are o singurǎ faţǎ

pentru cǎ, nu-i aşa? tu dai valoare.
ca mine sunt mulţi. traşi la xeroxul universului.
nu ne distingem unii de alţii
decât din greşealǎ,
dacǎ mǎ murdǎresc pe buza de jos de la neplâns
sau dacǎ îmi rugineşte pǎrul de la corupţie.

tu ai mulţi prieteni
care te îmbrǎţişeazǎ cu privirea.
pe tine te citeşte lumea.
ţie ţi se mulţumeşte..

eu? pe mine m-a sculptat cineva cu multǎ migalǎ
demult, când nu aveam glas sǎ accept sau refuz
provocarea asta la şahul vieţii.
acum nu sunt cine ştie ce piesǎ de artǎ.
doar o copie a cuiva care a realizat odatǎ ceva
care însǎ s-a pierdut în traducerea
de la trǎire la desen.

nu-i nevoie sǎ îmi aminteşti
cǎ tu eşti coroana
şi cǎ eu, chiar dacǎ
mǎ numesc reginǎ într-o zi,
pot fi executatǎ.

tu rǎmâi.

eu sunt paharul cu apǎ
pe care i-l dǎruieşti unui trecǎtor sǎrac.
tu, dragul meu ... tu eşti chiar
izvorul.

fructul deshidratat şi congelat al singurǎtǎţii

sunt o cireaşǎ
ascunsǎ între crengile arogante
ale unui pom nefructifer,
iarna.

îmi spǎl inima cu mocirlǎ
fiindcǎ gheaţa mǎ îmbolnǎveşte
acolo unde nu ştiu sǎ mǎ însǎnǎtoşesc
iar apǎ am renunţat demult sǎ mai caut.

m-am împrietenit cu goliciunea
livezii nesimţite
care se crede prea importantǎ
ca sǎ respire
şi frigul mi-e singurul
admirator sincer
pe care îl mai simt sub coaja subţire.

nu e nimeni aici.
grǎdinarul a ieşit la pensie.
soarele strânge din dinţi
şi nu mai vrea sǎ mǎ strângǎ în braţe
pânǎ revin la gustul primǎverii.
copiii au învǎţat bunele maniere
şi nu mai furǎ de la vecini.
cerul dǎ o petrecere de rǎmas bun seninǎtǎţii
şi pocnesc fulgerele peste tot,
dar poliţiştii şi-au luat toţi concediu
şi nu le pasǎ dacǎ se gǎseşte câte un nor
care îndrǎzneşte sǎ se plângǎ
cǎ la ora asta ar prefera sǎ doarmǎ
în loc sǎ se destrame în stropi mǎrunţi de ploaie.
iar dimineaţa, oamenii de zǎpadǎ pleacǎ la serviciu
şi se topesc.

mǎ fac gri. nici nu mai ştiu
ce culoare aveam
şi cu atât mai puţin îmi amintesc
cum eram eu la atingere.

oare am existat cu adevǎrat vreodatǎ
sau am fost doar visul unui copil
care nu avea pe nimeni
şi vroia sǎ nu moarǎ niciodatǎ?

tǎcere

te ud cu clipele mele
ca o copilǎ-turist
care se joacǎ de-a grǎdinarul.

spune-mi, simţi şi tu
tǎcerea
ca pe o brǎţarǎ din aur
placatǎ cu fier vechi
care ne împreuneazǎ încheieturile?

ne cântǎ pulsurile în cor
sau poate doar mie
îmi ţiuie urechile
în camera atât de plinǎ de singurǎtate
încât nu mai încape nici un strop de întuneric
cât un ac?

îţi ofer ţie liniştea mea
neîmpodobitǎ, aproape banalǎ,
rǎbdarea mea ca o pisicǎ prefǎcându-se
cǎ nu toarce -

cam indecentǎ
plǎcerea
cu care îmi însoţesc eu
ghizii.

parcǎ aş avea mâinile murdare de pǎmânt
şi m-aş ruşina într-atât de propria modestie
cǎ m-aş grǎbi, n-aş mai gǎsi altǎ cale
decât sǎ pretind, emoţionatǎ, cǎ

atunci când te iubesc cu tǎcerea
este doar un joc de copii
şi nici nu mi-ar trece prin gând sǎ fiu bunǎ
la grǎdinǎrit.

Monday, February 6, 2012

minus

minus tu
minus mine
minus un curcubeu
care s-ar fi asortat de minune
ca un şal pe umerii înfricoşaţi ai furtunii

-

dǎ un numǎr extraordinar
de mare
şi, oare nu ştii?
înseamnǎ pentru mine
enorm cu semnul minus.

va fi secetǎ în sufletul meu.
voi naşte un deşert
şi nu ştiu dacǎ am voce
sǎ ţip cât simt,

şi oare ce se va întâmpla
cu toate recoltele pe care le-am promis
într-un moment de vulnerabilitate
când am rupt luminǎ din ochii mei
sǎ plantez milioane şi milioane de seminţe
în pǎmântul strǎin al inimii tale?

foamete în întregul univers
şi voi fi goalǎ pe dinǎuntru
ca un pahar care nu a apucat sǎ înveţe
o cale mai bunǎ
de a îşi împǎca optimismul cu pesimismul.

mǎ spintecǎ un sunet
ca un mǎcelar care locuieşte înǎuntrul meu
şi tu nu mǎ auzi.
tu nu distingi la atingere
textura asprǎ a pereţilor între care îmi trǎiesc
cuvintele astea de reginǎ exilatǎ.

textura asta
de diamant şlefuit pe jumǎtate
a pereţilor între care te invit
pe tine.

în mijlocul unei zone despǎdurite
largǎ cât cerul, o foaie de hârtie mototolitǎ
pe care scrie nu în creion şters.

iau foc
de înfriguratǎ ce sunt

pentru cǎ, oare nu ştii?
orice numǎr pare mai supǎrat
cu semnul minus.
dacǎ am avut cândva din ce sǎ scad,
am obiceiul sǎ merg la tablǎ în sala de clasǎ a vieţii
îmbrǎcatǎ în doliu şi purtând ştersǎtura cu acetonǎ a unui zâmbet

şi nu, nici eu nu sunt de acord
sǎ rezolv ecuaţia asta urâtǎ
minus (eu plus tu).

Thursday, February 2, 2012

un minut de vacanţǎ

am nevoie de
un minut de vacanţǎ.

şaizeci de secunde
pline.
goale.
cu miros de curcubeu colorat în afara conturului
de un copil cǎruia încǎ nu i s-a spus
cǎ trebuie sǎ stea cuminte, în banca lui.

asta e tot
ce nu vrea lǎcomia mea
lihnitǎ de fiecare afurisit de eşec
pe care l-aş putea avea
vreodatǎ, când fac autostopul pe şoseaua empatiei
unei persoane strǎine, mai frumoasǎ decât mine
într-un infinit de feluri şi încǎ unul în plus.

prea m-ar umple de mine
un minut în care nu m-aş visa
cǎzând ca o alunecare de teren pe pǎmânt sigur.
prea m-ar înduioşa
nudul unei clepsidre sǎrace, fǎrǎ nisip.
aş cauza o catastrofǎ de proporţii inimaginabile
dacǎ aş îndrǎzni, chiar acum, chiar în momentul ǎsta dintre douǎ litere,
sǎ desfiinţez viitorul, sǎ mǎ dǎrâm pe mine de pe tronul perfecţiunii
şi sǎ exist.

am nevoie, deşi nu-mi vine
sǎ îmi întorc pe dos buzunarele
în faţa primului cerşetor care-mi iese înainte
şi sǎ mǎ lipsesc regeşte
de tot mǎrunţişul grijilor, de fiecare şerveţel murdar de tine,
sǎ dǎruiesc pânǎ la ultima lacrimǎ mototolitǎ
vreunui pictor falit, care ar şti cum sǎ mi-o facǎ frumoasǎ.
el şi-ar câştiga hrana
iar eu, viaţa.

doar un minut pe plaja meditaţiei, mǎ rog fǎrǎ ecou,
mi-ar fi de ajuns sǎ mǎ bronzez, sǎ înot în cerul senin
ca o stâncǎ încǎpǎţânatǎ sǎ
trǎiascǎ.

da, nimic altceva nu îmi trebuie.
doar sǎrutul ǎsta scurt, furat de pe buzele timpului
ca de noapte bunǎ, sǎ dorm puţin învelitǎ în mine însǎmi
de parcǎ nu ar fi nimic scris în nicio stea.

de parcǎ aş avea eu toatǎ cerneala la îndemânǎ
şi toatǎ hârtia din univers,
dar, pur şi simplu, mi-ar veni firesc sǎ îmi iau un rǎgaz
înainte de a scrie o poveste de vitejie
şi victorie
în cartea vieţii.