templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

totul

dragostea ta cu linguriţa
de trei ori pe zi şi un sărut
pe steaua mea norocoasă
chiar în clipa când clipesc

s-a adunat.
a ajuns un lac
adânc de soare.
o mare de tine
la care să spere
râul chircit din mine.

vorbim în multe limbi de-odată.
ne înţelegem ca un curcubeu
când i se împacă albul din culori.
mă vindec fără să vreau
când îţi laşi amprenta pe timbrul meu vocal
fără să îmi atingi buzele nici măcar
cu cheia sol, să-ncerci să le deschizi.

încerci blând, numai când te rog
să îmi spargi casa tăcerii.
iei o fundă şi o înnozi cu îndemânare
peste o tonă de timp şi-un vapor de păsare,
o uimire de lumini pe papilele mele gustative
când te aud cum îmi pronunţi numele

şi se schimbă ceva în mine
fără să ştiu de ce, doar pentru că eşti
aici, la ora asta când numai bufniţele
ne bârfesc ... timide, aşa, cam o dată la trei ore,
când mă sperii că m-ar fi putut auzi dumnezeu
că am avut tupeul, pentru o scamă de secundă,.
să iubesc din nou.

doamna

frumoasă ca nopţile fără lună, ea trece
cu umeri goi şi inima plină, trece -
o adiere care îţi atinge, timidă, doar vârfurile degetelor
şi s-a dus.
dar rămâne
o mireasmă de iarbă umezită-n rouă
în amprenta-ţi de primăvară.
ea te-a vindecat de a desena frunzele cu galben
şi iubirea cu săgeţi.
într-o clipă cât o cofă cu apă rece, ea te-a învăţat
să te odihneşti verde de poezie
pe orice foaie subţire de toamnă, fără să cazi
şi parcă
vocea ta
altădată palidă
astăzi a devenit mai mult decât un ecou.

acord de linişti

tăcem.





fiecare cu nodul lui de lumină în gât.



mie îmi străluceşte omuşorul
în aşteptarea ta
pe asfaltul fierbinte al vieţii mele,
să alergăm împreună în picioarele goale
până ne dezlipim de noi înşine
şi devenim una cu soarele.

tu păstrezi în privire
licărirea dinaintea primului tunet
care, deşi departe, îşi află ecoul
în oasele tale
mici, între care mă adăpostesc
până când ne împrietenim amândoi
cu furtuna.





tăcem
şi parcă din liniştile noastre
iese un concert mai viu
decât din toate cuvintele tuturor limbilor
puse la un loc, transpirate
în pălăria unui magician, încercând din greu
să răsară, să zbiere, să clocotească
şi să se facă
o firimitură de dragoste pentru mierlele înfometate din noi.

mărunţiş

îmi golesc buzunarele
prea uşor în faţa
brizei de toamnă

de parcă nu ar conta

moneda arămie de 5 bani
în culoarea frunzelor care cad,

bancnota mototolită
de copac care nu şi-a trăit
viaţa până la ultimul inel,

bucuria mea măsurată în milimetri
pe un segment de aproape-curbă

şi inima ta, luna ce-mi dăruieşti:
a cărei mărime nu o înţeleg, dar o beau
dintre degetul mare şi cel arătător
şi mă plâng de gustul distanţei

înghiţind strălucirea prea repede,
ca şi cum nici n-ar fi existat
pentru mine în mijlocul întunericului.
ca şi cum nu m-ar îmbrăţişa dinăuntru
în fiecare clipă.

poate nu-i o idee aşa bună
să mă ofilesc ca o nebună
de la cea mai pală reflecţie a toamnei
în oglinda spartă a sufletului doamnei

şi să rimez
doar cu ceea ce crede lumea
că am

când eu sunt
de fapt bogată
într-un ţinut al viselor mărunte
împlinite în stil regesc.

ce a ieşit

iubita mea,


îţi las biletul ăsta
caligrafiat în grabă
pe un post-it mototolit

să-ţi atrag
atenţia / bunăvoinţa / ura / privirea

că te pierzi:

în vise
care există doar de dragul de a fi visate.

în coji de portocală
mai parfumate decât fructul
pe care l-au conţinut
(sau aşa îţi place ţie să crezi
când te speli pe dinţi
exagerat de des).

în flăcări
certate
cu propriul foc.

în tine te pierzi, draga mea,
ca o prismă
care, de bucuria curcubeului, se rătăceşte în ea însăşi.

întinde-ţi razele puţin mai drepte când îmbrăţişezi cerul!

să ştie zeii
cu cine au de-a face.

haide, te las, că deja am întârziat
nepermis de mult
(să plec sau să-ţi scriu
te iubesc pe frunte
cât încă dormi).


bună dimineaţa!

uman.

o vulpe şi-a săpat vizuină în lacrimile mele

dar uneori, când plouă torenţial, câte un copil orfan
care nu crede că are nimic de pierdut
o trage de coadă, afară
din ochii mei, pe obrazul subţire a gheţii

şi o mângâie
chiar şi fără mâini, de parcă cerul nu s-ar crăpa în patru deasupra lor.
de parcă bucăţile de alb rupt care îi copleşesc
ar fi viitoare flori de cireş, nu întrupări ale Recelui cel mai rece.

mirarea vânătorilor: o vulpe şi-a făcut acasă
din vocea blândă a unui copil
care habar n-a avut despre dinţii ei ascuţiţi
sau despre cât de mult avea el de pierdut.

vindecare

strǎlucirea ta
furǎ tabloul durerii
din expoziţia corpului meu
şi îl înlocuieşte
cu o copie fidelǎ
dupǎ prietenia lui pablo.

tu filtrezi lumina
prin însǎşi fiinţa ta
şi mǎ hrǎneşti
cu îmbucǎturi mici de rǎsǎrit
de fiecare datǎ când mi se face fricǎ
de apusul sufocant din mine.












Credit pictura - "Friendship" de Pablo Picasso

suspin de recunoştinţă

bucuria leagănă pânzele.
barca nu se mişcă
pe marea asta a mea
cu valuri învolburate
pe care nu le las să curgă.

nu încape în nicio metaforă
felul tacit
în care tu mă sprijini
şi eu îţi mulţumesc.

invitaţie la autenticitate

astăzi mă gândesc la noi
ca la un spectacol de umbre.

îmbinăm
partea din lumina mea de care mă ruşinez
cu acel întuneric din tine care mi se asortează
şi îmblânzim
raza de întuneric care mă spintecă
cu acea picătură din lumina ta care umple paharul ochilor.

copiii râd pe pământul dinăuntrul nostru.
e bine. atât de bine
când ne punem împreună
în puzzle-ul mişcător al vieţii
ca două piese care, deşi nu vor rămâne de-a pururi una într-alta,
în momentul ăsta dau esenţă unei capodopere de pictură.

hai. hai cu mine
să construim din noi înşine
o constelaţie, să creştem împreună
până devenim o zodie nouă
în care nu credea nimeni
şi să prezicem viitorul
pe care nimănui nu îi va veni să creadă
că îl trăieşte.

îmi dai voie
să prind rădăcini
destul de adânc
în tine.

şi uite-aşa, ca un dans echilibrat
al anotimpurilor
între amintire şi uitare -

noi înflorim într-o îmbrăţişare.





Foto: Oana Nedelcu

iluminare împreună

astăzi
sunt binevenită în grădina ta
chiar dacă îmi cresc spini
pe tulpina inimii.

tu aştepţi,
grǎdinarul meu drag;
mǎ îmbrǎţişezi oricum sunt,
ca apa care curge
printre fisurile unei pietre.

tu înţelegi
că ia timp, mult timp împreună
până am curajul
să mă dezbrac de iarnă
şi să îmi port din nou lumina în ochi.

tu rămâi cu mine.
brusc, eu îmi las mugurii
să se vadă.

inima mea îţi înfloreşte în palmă
şi îndrăznesc să miros a trandafir
alături de tine.

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu
mă
usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?