Tuesday, January 31, 2012

cǎlǎtoria iniţiaticǎ

de acolo,
din spatele vorbelor înghiţite
ca nişte sâmburi de adevǎr necopt,
ascunsǎ dupǎ sutele de metri
ca un copil speriat,
de unde eram eu o umbrǎ de mine
în lumina ta
şi te ţineam la distanţǎ ca sǎ simt
cǎ însemn şi eu ceva, mǎcar
un fir de iarbǎ în lumea asta,
deşi tu de fapt erai doar o idee,
o brizǎ uşoarǎ de existenţǎ
izvorâtǎ din mine -

am ajuns aici,
unde ne mǎsurǎm concret
cu minutele şi centimetri,
aici unde glasurile ni se împletesc
şi curg ca un râu
pânǎ se vor face una
cu pacea.
aici avem fiecare luminǎ proprie.
ne dǎm voie sǎ mai silabisim o clipǎ,
pânǎ când prindem destul curaj
sǎ nu rǎmânǎ nimeni în umbra niciunui copac
oricât de fructifer ar fi el.
iatǎ, suntem!
douǎ zile demne de cer.

şi ce dacǎ am stat mult pe gânduri
ca într-un balansoar confortabil,
şi ce dacǎ eu cobor treptele cu binişorul
în loc sǎ mǎ arunc în prǎpastia încrederii?
s-a scris mult în viaţa mea.
s-au scris nuvele tragice
şi comedii la care se considera blasfemie sǎ râzi,
s-au scris pe interiorul organelor mele interne
romane întregi
despre câte o singurǎ îmbrǎţişare pǎstratǎ sub cheie.

şi ce dacǎ?

învǎţ cuvinte noi
în fiecare zi.
avem copaci fructiferi în vieţile noastre
şi ce dacǎ uneori
ne odihnim la umbra aceluiaşi
soare?
şi ce dacǎ greşim
câte un apostrof în ortografia bunului simţ?

mai e o grǎmadǎ de scris

şi chiar îmi face plǎcere
sǎ împǎrţim creionul
o bucatǎ din drum.

nici nu ştii ce capodoperǎ iese
când scrii cu douǎ inimi pe aceeaşi foaie!

dirijorul interior

dǎ tonul
nici nu mai ştim cine.

el aplaudǎ
şi, din când în când,
aproape nevǎzut,
îşi expune degetul mijlociu
în muzeul sentimentelor mele.

ea râde
ca şi cum la circul vieţii
tocmai ar fi apǎrut, în avanpremierǎ
mondialǎ, cel mai haios numǎr
dintre toate
în poezia mea cea mai tristǎ.

eu mǎ bag în seamǎ
cu o vocalizǎ nereuşitǎ
de dragul de a învia morţii
prin curajul meu
prostesc,
lipsit de sens.
sunt o inimǎ insulǎ într-un ocean de linişte
lipsit pânǎ şi de lipsǎ de sens.

aşa, sǎ ne fie limpede
cǎ suntem toţi meniţi
sǎ curgem unul într-altul,
unul dintr-altul,
sǎ ameţim unul pe valurile celuilalt.

hai, ca sǎ ne fie mai uşor,
sǎ zicem cǎ şi luna-i
o picǎturǎ de luminǎ!

*

nu.

nu aşa
se joacǎ remi emoţional
în lumea celor mari.

nu sunt de acord
cu aberaţia asta
de chitare dezacordate
şi trǎiri nerespirate pânǎ mor.

*

trebuie sǎ cântǎm

pentru cǎ aşa
e mai bine.

dacǎ suntem tulburi
în adâncimea noastrǎ,

fie!

*

el ne stoarce
tuturor
suc de portocalǎ
dintr-un apus.

ei tac
ca nişte spectatori fascinaţi
care ştiu cǎ rolul lor
nu face parte din filmul
nostru.

eu
îmi suflec mânecile
şi, cu vocea palidǎ
ca de eclipsǎ,
te invit
la un duet.

tu
îmi eşti aproape
ca o zi seninǎ
dupǎ iarna grea.

şi îmi este cel mai drag dar
sǎ îţi spun tu.

nu fata cu vise de împrumut.
nu prinţesa de la care se furǎ cu ochii închişi.
nu fiica soarelui şi nu antiteza nopţii.
tu.
un caleidoscop pe care abia aştept sǎ îl descopǎr.

*

da.

dirijorul interior
dǎ tonul.

ne armonizǎm
ca şi cum niciodatǎ nu m-aş fi dezacordat,
ca şi cum ai fi ştiut dintotdeauna sǎ cânţi
sensibilǎ într-o haitǎ de nori sǎlbatici.

*

acum pot sǎ mǎ vǎd în oglindǎ:
doamne, eu eram cel mai curat oftat, fǎrǎ pic de aburi!
pentru ce m-oi fi împiedicat toatǎ viaţa
de aerul pe care îl respiram, temându-mǎ
cǎ aş putea îmbolnǎvi pe cineva

cu preamultul meu?

Saturday, January 28, 2012

cuib pentru puiul înfrigurat

mǎ îmbrǎţişezi cu ramurile tale
sǎ nu cad
de atâta lipsǎ de zbor
cǎci aripile mele sunt încǎ însetate de gravitaţie
şi vocea mea, fragilǎ
ca din porţelan fin de fricǎ
din care se gǎseşte atât de greu, încât mi-e şi ruşine
sǎ recunosc
cǎ am o expoziţie întreagǎ
neexpusǎ, plinǎ de praf
şi de tine.

pui paie
sǎ mǎ umpli
de adǎpost,
sǎ am şi eu
un acasǎ
unde îmi bate inima
armonios

şi puf,
desprinzi puf din tine însuţi
ca sǎ stau confortabil
şi sǎ cunosc vântul numai ca pe o glumǎ
pânǎ mǎ fac mare, sǎ îl pot
înfrunta
de una singurǎ
sau poate alǎturi de ouǎle cǎrora le voi fi dat eu
naştere.

dar iatǎ cǎ încǎ freamǎt.
doar ştii cǎ nu sunt pasǎre migratoare
şi frigul mǎ asediazǎ.
amuţesc
de şoapta premonitorie a iernii.
aproape mǎ sinucid de groaza morţii.
în faţa ta, tremur
de se cutremurǎ cerul odatǎ cu mine,
dar nu aş alege ţarile calde
nici dacǎ aş putea

şi iatǎ
cǎ, în loc sǎ te molipseşti
de gheaţa din inima mea
de care mi-au murit atâtea mame înainte,
tu îmi rǎmâi aproape.
îmi aduci pietricele
sǎ ştiu cǎ aici este un refugiu sigur, ceva ce va dǎinui
în ciuda câtorva anotimpuri furioase.
când eu tresar, tu adaugi pǎmânt
sǎ-mi ţii de cald
mult, şi mai mult, cel mai mult,
îmi ţii de cald cu tine însuţi
sǎ-mi aminteşti cǎ iarna e doar un joc
de lumini orbitoare şi tǎceri asurzitoare.

un joc pe care tu mǎ vei ajuta sǎ îl câştig.

iar astǎzi, ziua mea de doliu
şi coşmar care se crede adevǎr ultim despe mine,
nimic nu mi-e mai preţios şi mai drag
decât clipa asta
în care aşezi pietriş şi pǎmânt şi chiar propriul tǎu puf
în cuibul meu
ca pentru un pui înfrigurat
lângǎ care eşti dispus sǎ petreci ierni întregi
de pasǎre care nu migreazǎ.

mǎ simt mai bogatǎ
pentru cǎ mi-ai dǎruit
clipa asta
când simţi cât mǎ cutremur
şi îmi rǎspunzi
cu echilibru.

frienemy

s-a rupt o bucatǎ din cer

fǎrâmicioasǎ
ca pâinea de slabǎ calitate
a doua zi dupǎ
fabricare, iubire şi alte evenimente
care ar fi trebuit sǎ fie
sǎrbǎtorite.

tu te-ai desprins
din firimitura mea de fericire
ca scama de seninǎtate
dintr-o fâşie de ceaţǎ
protejatǎ prin lege

şi ninge, ninge în ţara inimii mele.
ai tras apa dupǎ minunea cea mai mare
care mi s-a întâmplat vreodatǎ
ca primul fulg de nea
pe vârful limbii mele
de copil speriat
care îşi permite, totuşi, sǎ mai dea dovadǎ de curaj
încǎ o datǎ.

iatǎ
cǎ, deşi mie mi se face frig de tine, tu eşti
ceva
mai catifelat decât catifeaua,
o lacrimǎ frumoasǎ care râde
din colţul ochiului meu maidanez

şi, doamne, te-ai speria şi tu
dacǎ ai şti cât te pot iubi
pentru felul nemaiauzit
în care câştigi meciul ǎsta de şah numit viaţǎ
fǎrǎ sǎ îmi dai vreodatǎ şah mat,
felul tǎu cǎlduros de a fi
ninsoare în insula secretǎ a sufletului meu
fǎrǎ sǎ îţi doreşti ca degetele sǎ îmi degere vreodatǎ pe stilou.

da, s-a rupt o bucatǎ din cer
mare cât raiul
şi eu, ca proasta, ţi-o dau ţie
de parcǎ mi-aş permite.

Thursday, January 26, 2012

jocul cu cuburi

suntem zeii cu tălpi murdare.

cuvintrele nespuse
ni se zbat sub piele
ca nişte binecuvântări
aproape nedorite

şi sângele
dansează în venele noastre
când se crapă
de ziuă
în mine
sau în tine

şi uneori ne sincronizăm
perfect.

avem prea multe feţe
noi doi
şi îndrăznim să privim
prea puţine dintre ele

dar, ca într-un joc de cuburi,
ne punem împreună
într-o imagine cu sens.

ne iubim într-un singur fel
ca şi cum am fi un diamant
care se încăpăţânează
să strălucească pe o singură faţetă.

strălucim

şi nimeni nu ne frânge
pe noi, un echilibru cromatic

chiar dacă puii de vorbă tăcută
s-au cuibărit între noi.

chiar dacă
ni se mai murdăresc tălpile
uneori,

noi suntem zei
în stilul nostru.

Wednesday, January 25, 2012

lacrimile lui Jupiter

nu şi tu, astronomul meu drag!

nu mă numi Jupiter
cu jumătate de gură
şi firimituri de ironie
între dinţi -

tu nu vezi
că mă desprind
din mine însămi?

te rog, şopteşte-mi acum
că îmi stau bine inelele
pe care singură ştiu să le ţes
încontinuu
din praf cosmic
şi să le port ca pe nişte bijuterii unicat.

te rog, aminteşte-ţi
cu voce tare
că dăruiesc atâtea luni luminii,
ca într-un dans cu universul

şi te mai rog, recunoaşte tu
că sunt specială
cu marea pată roşie
ca o furtună de zâmbete.

nu fi şi tu
un ecou palid al inchiziţiei
care mi-a poruncit să mă învârt în jurul
unei planete mai mici decât mine,
să mă port ca o stea căzătoare
şi să îngenunchez în faţa nopţii.

nu mă complimenta şi tu ca toţi ceilalţi
cu obrajii umflaţi de adevăr nespus,
că am într-adevăr gravitaţie şmecheră
şi pot păcăli cerul să se facă una cu mine
şi să trăim fericiţi împreună.

nu-mi trebuie mie
sateliţii cu care-şi fac umbră
altele;

eu sunt femeia Jupiter
şi ţin sistemul solar pe umeri
cu toate rănile lui
şi cu toate bucuriile.

te rog, doar spune-mi cu voce tare
că îţi place să mă priveşti
prin telescop din când în când,

că sunt şi eu
demnă
de emisfera ta.

oare nu ştii?

pe tine te iubesc cel mai mult
dintre toţi astronomii

şi cred că tu
ştii să mă descoperi
cel mai frumos.

Monday, January 23, 2012

copilul tace.

când un vulcan erupe în inima mea
şi mă arde pe rugul respingerii
de vie, din interior, iar din afară tu vezi
doar că îngenunchez în formă de cenuşă
ca şi cum aş fi o actriţă care îşi joacă singură
efectele speciale;

când mor
atât de lent încât pare că renasc
de o mie una de ori
ca şi cum s-ar fi supărat doamna karma
că i-am furat iubitul ochi al furtunii
şi ar fi făcut o glumă proastă cu dumnezeu
pe seama mea;

când mă spăl de păcate
cu inundaţie după inundaţie
încât mă înec în propria uscăciune
şi mă sufoc de prea multă respiraţie -

copilul plânge.

mă înnod ca un fetus.
te zgârii pe umeri
cu îmbrăţişările mele de la second-hand
ca şi cum te-aş fi iertat
când eu de fapt fierb
şi te dizolv în mine
ca pe mama sugarului care a uitat să fie
orice altceva decât mama sugarului.

te iau cu mine în iad
şi te ridic înapoi
ca marea când îşi aminteşte că are nişte poliţe de plătit lunii
şi se revoltă cu valurile ei
mici dar învolburate ca naiba.

copilul ţipă, ţipă
până i se fac plămânii confetti.

*

dar când plouă lapte
din sânul cel bun
al cerului

şi norii se lasă în jos,
pufoşi la atingere
şi egali, atât de egali
cu scâncetul meu;

când mă acoperi cu o pătură de soare
exact cât simt nevoia,
mă umpli de anotimpuri frumoase
şi pline de sens
împărtăşit
şi mă înveţi să mă joc cu zăpada
până se face om
cu inima caldă -

copilul tace.

încă nu s-au inventat cuvinte
suficient de moi, nu am
cuvinte mătăsoase, cuvinte atât de
încăpătoare
încât să se potrivească
unui asemenea
miracol.

când ne scăldăm împreună
într-un râu de munte
şi din noi izvorăşte
armonie,

nu există niciun ecou
care să poată reda fidel
această binecuvântare.

*

copilul tace.

mama adoarme
ca şi cum nu ar fi fost iubită
până dincolo de cer
şi înapoi în buricul pământului.

Sunday, January 22, 2012

certificat de garanţie

îmi cumpăr un inel
de logodnă cu pacea.

sparg puşculiţa în faţa ta
ca un jurământ
că îţi voi da voie să mă botezi
întru religia ramurilor de măslin
şi împăcării cu focul.

tu mă cunoşti
şi ştii că nu am fost niciodată gheţar.
doar mă dau drept moartă în faţa ta
să nu te sperii de pulsul meu
exagerat de viu,

să nu fugi de mine
ca toţi ceilalţi
pe care i-am ajutat să câştige
maraton după maraton
prin simpla mea prezenţă la linia de start.

îmi semnez numele în sânge
alături de al tău, scris cu lumină
ce îmi pătează caietul inimii
pe care l-aş fi vrut impecabil.

îţi promit şi mă angajez
să îmi mai permit
folosirea ceţii pe post de sugativă
numai un timp anume, timpul ăsta
care nu-mi aparţine, timpul
petrecut la petrecerea cuiva
cu o idee despre distracţie
diametral opusă realităţii mele
interioare.

strig.
uite-mă cum îndrăznesc
să te strig pe nume
într-o poezie,
să îţi scriu cu peniţa vieţii mele
pe foaia eternităţii:

hai să ne jucăm
de-a pusul cărţilor pe masă
când se face noapte
şi orice dans este permis,

hai să te iubesc
ca şi cum
mi-aş aminti cine sunt
şi m-aş ierta pentru păcatul capital
de a mă fi născut!

hai să ne amintim împreună,
permanent
ca doi vechi prieteni cu alzheimer
care fac cunoştinţă cu aceeaşi bucurie în fiecare zi,
să ne amintim împreună că
pot renaşte.


eu voi renaşte

şi tu mă vei primi
în braţele tale vii
şi pieptul tău nu va fi intimidat
de pulsul meu ca un uragan

şi nimeni nu ne va privi stelele
neinvitat.

vom avea emisfera noastră de cer
în care să nu ne clădim rai
şi să nu mâncăm mere.

voi învăţa să fiu.

oare îţi dai seama
câtă pace încape în mine?

mă voi împleti cu mine însămi
ca două fire de croşetat
în mâinile tale
şi voi deveni una
cu viaţa.

doar atât am nevoie,
un certificat de garanţie şifonat
pe care să-l port în buzunar
mereu,
o logodnă cu pacea

şi permisiunea să îmi fiu mie însămi armă
cât timp în jurul meu e încă război,
să îmi las aura murdară
luni şi ani de-a rândul
cât timp stelele mele încă strălucesc prea tare
şi par furate din rai.

cel mai frumos cadou pe care mi-l faci este timpul
să mă obişnuiesc cu ideea
că, într-adevăr, mă voi mărita cu liniştea
şi pot, da, chiar eu
mă pot împrieteni cu leii
şi, da, pot primi lumina soarelui în mine
fără să mă ard.

Monday, January 16, 2012

lecţia dinăuntru


să fie lumină
în mine!


în camera asta pe umerii căreia soarele
şi-a lăsat amprenta ca pe nişte pereţi
între care eu exist,

mă cunosc
dincolo de ceea ce am învăţat
despre mine însămi
de la lecţiile de balet interior
pe care le-am frecventat toată viaţa cu atâta
conştiinciozitate.

astăzi nu sunt copilul
pe care tu l-ai ţinut în braţe
până l-ai ghiftuit cu o urare de bun-venit
de s-a vindecat de furtună
pe cât posibil.

astăzi nu sunt demonul
care te-a iubit de ţi s-a luat pielea
şi nu ai mai simţit
textura exagerat de fină a sincerităţii mele.

astăzi nu sunt fetiţa înfrigurată
care nu avea nevoie decât
de permisiunea să trăiască
în pântecul aceluiaşi univers ca şi ceilalţi.

astăzi îmi simt
fiecare mişcare din corp, fiecare poziţie.
mi-am desfăcut ultimul nod din gât
şi e momentul să îmi sărbătoresc liniştea

fiind un val şi în acelaşi timp marea întreagă,
fiind cerul şi pescăruşul rătăcit în acelaşi timp.

astăzi sunt eu stâlp
şi perete
şi acoperiş
şi pământ.

mă cuprinde bucuria de a nu mă bucura
ca o prietenă veche
ce m-a cunoscut intreaga viaţă
şi abia astăzi a prins curajul
să mă întrebe, cu vocea luminoasă,
cum mă numesc şi cu ce nu îmi ocup zilele
în camera asta infinită
dinăuntrul meu
unde învăţ aritmetica vindecării
singură, în doi, poate în grup, într-un infinit
de oameni.

şi am fost
lumină palidă, timidă,
plină de culori mai efervescente decât trebuia,
lumină care arde, lumină la care se citeşte prea repede
şi se pierde esenţa, lumină frumoasă-
şi am văzut eu că sunt
lumină.

Friday, January 13, 2012

apropiere

ne întâlnim
ca andrelele
în împletitura asta de viaţă.

îmi trece frigul
când tu mă primeşti

de parcă timpul uleios
nu şi-ar lăsa amprenta
pe prietenia noastră,

de parcă
nu ai fi tu din argint
şi eu din fier ieftin,

de parcă
am fi dintr-o dată împreună
în mlaştina emoţiilor
şi nu te-ar deranja
să te murdăreşti
înotând alături de mine.

mă ţii la piept
de parcă eu ţi-aş fi
amuletă dragă
şi nu un simplu ac
mofturos, fără valoare
pe care îl atrage orice magnet.

mă laşi să cresc
prin tine
încă un ochi, încă un rând.
îmi dai voie să exist
în sincron cu tine
chiar după ce s-a dat stingerea
şi dincolo de ceea ce dictează tradiţia.

mă păstrezi şi te păstrez
ascunşi dincolo de istorie,
în buzunarul încăpător al unei artiste
care zâmbeşte larg,
se joacă cu noi, ne răstoarnă

şi tu ştii cum se cade
întotdeauna în picioare,
întotdeauna împreună.

Thursday, January 12, 2012

altceva

există altceva
în cuvintele pe care nu le aud,
în felul tău stupid de tandru în care rămâi într-una din camerele inimii mele
şi îmi dai voie să păstrez o bucăţică din tine, să aibă grijă de mine
în zilele ploioase când altfel mi-ar fi prea lene să-mi fac o ciocolată caldă
şi să-mi pun cântecul preferat.

există altceva
în mine -
ca o dâră suavă de lumină
în ochii celei care a învăţat de mică mitul
cică, dacă nu te uiţi direct în soare, totu’-i
degeaba.

iată că tu de fapt
mă inviţi doar la un experiment
cu vocea ta caldă:
dăruiesc spaţiu
ca succesiunea firească a anotipurilor dintr-o îmbrăţişare
şi primesc o nouă nuanţă din culoarea adevărului, nemaivăzută.
învăţ să îmi dansez iubirea
ca pe o floare
care îmi creşte nonşalantă în vaza pieptului.

categoric,
există şi altceva în tine
decât bunul samaritean care îmi salvează fiecare suspin de la înec
şi decât saint bernardul beat care, când mă găseşte în munţi,
mă muşcă de unde mă doare mai tare.

categoric,
există şi altceva de făcut
decât nodul ăsta gordian în gât
la gândul că mă ard
şi nu sunt phoenix.

ba chiar asta vroiam să zic

sunt mucul de ţigară
care îşi face siesta
între două fire de iarbă proaspătă.

nu ai dreptate
nici cât stropul de foc
de la o brichetă pe terminate
şi nu mă cunoşti
nici cât un deşert în mijlocul oceanului.

eu sunt coşmarul pădurarului
şi cea care îndrăzneşte să ia stelele în zeflemea
şi fructul de sticlă realizat cu multă migală
pentru un copil flămând.

mă ard din interior, să nu se vadă
cum curg picăturile murdare de ploaie
grele de ruşine pe burlanul ochilor.

mă acopăr
cu păr, căciulă, vise, clişee,
dimineţi în care mint că sunt eroină
şi nopţi când mă prefac că e romantic
ca luna să-mi fie singura confidentă
şi cu orice altceva,
pun orice umbrelă uzată
doar să nu mă vadă nimeni
cum plâng. să nu se ofere nimeni
să îmi cureţe noroiul de pe obraji.

mă cunosc de dinainte de timp,
de când spaţiul era pentru copii mai mari decât mine,
de când nu purtam nume şi nu ştiam
ce înseamnă să te naşti şi să fii om -

nu-mi spune tu acum
că fulgerele care m-au trăsnit
erau numai un cântec.
hai, nu-mi veni cu poveşti
cum că simplul fapt de a continua să respir
ar însemna că cenuşa din plămânii mei
e doar o pictură abstractă a cuiva
care n-avea ce face într-o zi prea senină.

eu mă ştiu pe mine
şi îmi ştiu toate pietrele funerare.

paralele dulci

tu mă vindeci
cu mâinile tale binecuvântate
de măcelar

şi eu te ascult
ca un copil mângâiat de somn
când mama îngână cântecul lui preferat
ca din greşeală.

poate că tu
ştii să minţi
cu graţia cea mai fină a artei
şi faci bancuri
mai profunde decât cea mai sfântă carte

sau poate că eu
ştiu să pun muştele
de pe cadavrul fericirii mele
în chihlimbar
şi să aud melodia liniştitoare
din mijlocul zgomotului.

oricum ar fi, culeg fructele
minutelor de cristal
pe care îmi permit să le împărtăşesc cu tine
dintre mii de fire de nisip.

Tuesday, January 10, 2012

nu exista!

îngeri.
înoată îngeri în marea sufletului meu.
îngeri, o mulţime de îngeri
zboară uşori
mult mai departe
decât ceea ce este pentru mine linia orizontului.
îngeri pe care aproape îi înec cu valurile mele învolburate.
îngeri frumoşi la care este păcat să mă rog

eu, o noapte de vară,
m-am născut ţipând
din pântecul unui apus.
am sfâşiat soarele.
eu mă sfârşesc
când se trezeşte lumina
şi se şterge la ochi, leneşă,
cu o batistă de ceaţă.

când eu nu sunt,
rămâne roua -
amintire vagă
a unei clipe triste în care ai crescut puţin,
un frig mic în măduva oaselor
doar cât un chef neastâmpărat de a dansa
împreună.
toţi îngerii împreună.

iar eu, dincolo de firul roşu
al unui telefon care nu sună niciodată,
încă sunt
cufundată într-o baltă de cuvinte nerostite
ca îngheţăta
topită
pentru că ai fost copil obraznic
şi nu ţi s-a dat voie să o guşti.

Saturday, January 7, 2012

jocul cu zǎpadǎ

mǎ îmbrac într-o rochie din promoroacǎ..

joci? întreb în limbajul semnelor,
iar când îmi faci un înger de zǎpadǎ
sǎ-mi ţinǎ de urât, mǎ mir

cum ştii sǎ-mi fii aşa drag
când cele şapte lacǎte ale buzelor mele
nu au lǎsat niciun cuvânt sǎ se strecoare
obraznic prin crǎpǎtura uşii.

dar viaţa mea
e clǎditǎ sǎ nu ţinǎ
la cǎldurǎ:

când îndrǎznesc
şi mǎ apropii
cu un zâmbet auriu
cusut pe faţǎ
special pentru tine,

mǎ înnod
ca şi cum ar fi un sacrilegiu
sǎ fim, pur şi simplu.

mi se topeşte îngeraşul de zǎpadǎ.

pânǎ şi lacrimile
mi le fierb
ca pe o poţiune magicǎ.

rǎmân goalǎ
eu cu ruşinea mea de copac
care îşi dǎ seama iarna
cǎ nu ţi-a dǎruit niciun fruct, niciodatǎ;
poate doar câte o cireaşǎ de sticlǎ
de la buticul de peste drum.

dar tot nu schimb
niciun gest din scenariu,
de parcǎ pânǎ şi tâlcul poveştii
ar fi îngheţat în mine.

cu ochii sclipitori de respingere
şi respiraţia pǎtatǎ de vânt,

mai întreb o datǎ
pe oricine are încǎ bunǎvoinţa
sǎ mǎ asculte:

joci?

legea compensaţiei, abolitǎ

sunt floarea de colţ
pe care nu o culegi:

reginǎ între buruieni
dar buruianǎ între regine.

îţi cos din vrǎji strǎvechi
un şal de cer,
sǎ-ţi poarte noroc
uitarea ca un talisman.

sǎ mǎ porţi undeva
ca pe o trusǎ de prim ajutor
ca şi cum tu ai fi pǎmântul,
ca şi cum cel mai înalt munte
ţi-ar fi ţie buzunar -

eu mǎ expun
într-un luminiş,
poate într-o zi mǎ vei vedea,
poate într-o zi îţi va plǎcea
şi muzica sevei mele
vie între rocile tale
şi caldǎ între vulcanii tǎi.

stau
nemişcatǎ
şi îţi aştept briza
ca pe o zi de sǎrbǎtoare -

sǎ uit amarul toamnei,
ce iarnǎ grea ducem între noi
ca un rǎzboi rece
şi cât de banal aş muri
dacǎ nu aş putea alege
sǎ te iubesc. sǎ înfloresc în faţa ta
când toate celelalte flori
se usucǎ.

Friday, January 6, 2012

prinsǎ la borcanul cu cianurǎ

mi se crapǎ vocea
ca luna plinǎ în spatele unui nor.

vorbeam treburi de om mare.
chestiuni gri
metalizat
care îmi zgândǎresc sufletul,
sǎ simt şi eu cǎ trǎiesc.

dar nu. ar fi prea simplu
pentru o maestrǎ
în a dezgropa morţii
care nu au murit.

mǎ ling pe buze
de atâta puroi,
cǎci pe cerul meu
fiecare stea este o ranǎ.

îmi amintesc viitorul
privit prin ochelari de soare
şi ştiu
cǎ la un moment dat va exista
o eclipsǎ în viaţa mea
când plasticul ieftin nu-mi va fi de ajuns
şi poate am sǎ orbesc,
va fi o eclipsǎ mare cât sǎ mǎ cufunde în noapte

iar eu sunt deja al naibii de obositǎ.
deja mǎ tenteazǎ posibilitatea
de a dormi pânǎ dupǎ-amiaza vieţii.
ideea de a nu mǎ mai trezi
sǎ vǎd cǎ, de fapt, coşmarul era
un vis frumos înainte de a face ochi.

nu asta aveam în plan.
avem sǎ discutǎm lucruri
mai mǎrunte
de adult care nu plânge

dar nu, uite cǎ eu mǎ îndoi
ca o afurisitǎ de salcie plângǎtoare
care suportǎ toate fulgerele,
pǎstreazǎ tunetele în ea, nespuse
şi ţine secret furtuna -

lacomǎ de singurǎtate.

dar tu mǎ asculţi, mǎ vezi, îmi atingi sufletul supurant
cu vârful de deget al unei mângâieri
ca şi cum viziunle mele de profet reprimat
şi-ar putea gǎsi cuvinte potrivite în limba ta
chiar dacǎ eu încǎ nu mi-am ispǎşit
exilul din mine însǎmi.

sunt un copil prins la borcanul cu cianurǎ

şi nu aş putea fi mai bogatǎ
decât în clipa asta
când tǎcem împreunǎ.

Thursday, January 5, 2012

cǎldurǎ

venim amândoi
unul spre celǎlalt

ca şi cum distanţa
ar fi numai o
şansǎ,

un dor de a trǎi
care tocmai îşi întâlneşte
naşterea.

suntem frumoşi aşa

ca douǎ pete de culoare
care se ating
într-un singur punct
culminant
pe pânza uriaşǎ
a universului:

detaşaţi.

te simt
viu
lângǎ mine -

soarele
care, fǎrǎ prea mare tam-tam,
îşi îmbrǎţişeazǎ sistemul solar

mǎ simt
prezentǎ
lângǎ tine -

un pluto
care îşi reclamǎ
locul pe cer
şi în inima cuiva drag.

aşa mǎ bucur
cǎ suntem!

un joc de cǎlduri.

Monday, January 2, 2012

bilet de despǎrţire

nu
mǎ cǎuta
pe buzele crǎpate
ale unui fulg de nea
care pluteşte fericit
ca un sǎrut de noapte bunǎ pe fruntea cerului
şi habar n-are cǎ se aflǎ în
cǎdere.

te rog
nici sǎ nu îmi faci cu mâna
de la fereastra unui zgârie-nori
în care locuieşti de când te-ai nǎscut
şi ale cǎrui trepte nu le-ai urcat niciodatǎ.

n-are rost
sǎ mai participǎm
la balul ǎsta mascat al existenţei împreunǎ
costumaţi în primǎvarǎ.

eu sunt creanga de copac
în timp ce se scuturǎ de ultima frunzǎ moartǎ.
fulgerul care a devenit cel mai faimos toboşar
pentru cǎ nu credea în curcubee.
eu sunt gustul care îţi rǎmâne
dupǎ ce te-a luat gura pe dinainte
şi ai înjurat omul care-ţi este cel mai drag
din lume.

nu mǎ mai lua acasǎ.
nu mǎ mai minţi cu lumina ştirbǎ a soarelui.
nu mǎ mai ocoli când rǎceşti
de la adierea aripilor pe care ai refuzat sǎ mi le împrumuţi.
nu te târgui cu mine la preţul de zbor lin împreunǎ.
nu mǎ mângâia cu un cuvânt şi nu mǎ gâdila cu o privire.
nu mǎ cunoaşte acum, cǎ-i sezon de vânǎtoare
şi decât sǎ te iert, prefer sǎ îmi încerc norocul
la agǎţatul de vânǎtori.

nu mǎ iubi acum
când sunt un bilet de despǎrţire
care mai are un pic
şi se rupe.

Sunday, January 1, 2012

pur şi simplu

te iubesc
nu ar trebui sǎ fie
zâmbetul satisfǎcut
al pescarului
când îşi mǎsoarǎ captura
pentru ultima datǎ.

nu fluturii din stomac
sau o cinǎ cu delicatese,.
nu un cuţit
care taie cu precizie
peşti, chiar şi diamante,
dar mai ales ceea
ce a fost odatǎ
viu.

te iubesc
este o electrocutare blândǎ
alǎturi de care trǎieşti
şi cǎreia îi dai voie sǎ trǎiascǎ
înǎuntrul tǎu
ca unei inimi noi.

o geodǎ de viaţǎ
pe care nu simţi nevoia
sǎ o şlefuieşti
cu vârful ascuţit
al vorbelor.

este în regulǎ
sǎ existe

în bancuri de pǎstrǎvi,
în peşteri neexplorate,
ca un mic vulcan
pe fundul oceanului.

o luminǎ
dǎtǎtoare de ochi.