pleoapa pe care rămân lipite lacrimi

prea mult pentru cuvinte.

hârtia
îmbibată în sânge
plânge
cu lacrimi de cerneală
după seva care n-a mai fost
să curgă

iar eu
îmbibată de tine
mă usuc.
mă satur de mine
încuiată în albul unui ochi
care n-a plâns
niciodată
în cor cu tine.

prea mult pentru cuvinte -
mă tem că limba-mi va străpunge
ca o suliţă cerul
gurii (tale,
poate,
mai ştii?)
şi vor emigra papilele gustative
din imperiul iubirii

şi nu-mi voi aminti niciodată
cum este / a fost / ar fi
să te simt dulce.

prea puţin pentru cuvinte.
mai bine am bea o cană de ceai împreună
şi ne-am preface pentru încă o oră
că niciunul dintre noi nu-i mai important
decât celălalt.

introspecţie

de fapt,

ochiul
care se privea pe sine
privind

era emblema dintr-un spot publicitar
pentru picături de ochi
care curg
fiindcă s-au îndrăgostit
de propria culoare
şi aşa, pe furiş, pe cărările întortocheate ale obrazului,
o fură încet
ca pe un sărut

cu gust de tăcere.

origami

dragul meu Artist ambiţios,




tu încerci să mă îndoi
în forma mâinilor tale.

transpiri

şi, din transpiraţia ta,
îţi ţes în dar
o lacrimă
pe etamina cu ochi mic
a inimii mele.

dansezi cu timpul
şi nu-ţi dai seama
că eşti cu doi paşi înainte
în valsul ăsta al vindecării
(astăzi, de-a călcatul pe picioare).

oare
îşi mai găseşte locul
marşul meu funebru
în filmul tău
mut?

eu sunt o avalanşă de griuri
sufocată într-o pată neagră
de tempera
şi nu mă recunosc
în albul tău
ca de ochi care doare
de la prea multă zăpadă
aruncată-n silă, rece la întâmplare
de-amoru’ artei de a demonstra
că, da domne!, e iarnă.

mă modelezi
pe mine din hârtie
după mâinile tale ca marea
şi mă întreb:
cum a rămas
cu promisiunea
să mă înveţi meşteşugul simplu
de a mă îndoi şi dezdoi pe mine însămi
într-o formă nemaiinventată?




cu personalitate şi multă iubire,
Omul, nu capodopera.

... dulce-amară

îmi cresc ghiocei
din ombilic.

*

vocea terapeutului,
mai eficientă decât cafeaua.

ceasul amar, puţin prea crocant
între dinţii iubirii.

*

pâine de cartofi
cu seminţe de miracol -
50 de bani chfla.

*

mie tot îmi cresc ghiocei
din ombilic.

*

mucegai la preţ de diamant.
viaţă la preţ de moarte.
tu la preţ de eu.

parcă am mai scris odată
poezia asta -
am zgâriat-o pe spatele oglinzii
şi te-ai văzut nevoit
să-mi smulgi pleoapele din rădăcini
ca să văd, în sfârşit,
că hieroglifele cele vechi
nu însemnaseră de fapt niciodată nimic.

însemnaseră
totul
minus lumină
minus tine.

acum răsare soarele, lacom de ziuă,
şi tu faci umbră pământului din vocea mea
pe timp de cutremur.

*

6,2 grade pe scala richter

*



*

şi mie tot îmi cresc ghiocei încăpăţânaţi
din ombilic
când, în loc să mă bag sub masă,
eu mă gândesc la tine.

confuzia dinaintea primului ghiocel

o groapă
se întinde în faţa mea
leneşă, ghiftuită, înfofolită
într-o pătură groasă de zare.

stau în faţa gropii.
eu cu ochii goi
de parcă aş fi plâns pământ
ca să o umplu la loc -
degeaba.

cine a săpat-o, nu ştiu.
ştiu doar că ea este
mai bătrână decât mine
şi eu sunt mai sunt decât ea.

nu ştiu
dacă am să zbor
sau am să cad

dar sar.

am un să în inimă.
mă mănâncă aripa fantomă
care, de când eram mică, tot n-a aflat
că n-ar (mai) exista.

sar
cu ochii mei goi
închişi atât de strâns
încât acum au devenit plini
(nu numai de tine, dragul meu)

şi nu-mi pasă
dacă am să mor
sau am să mă nasc.

mă împinge un să
şi mie îmi pasă
doar
de săritura asta
cu gust de curcubeu
şi miros de clepsidră nouă, acum
cu petale de trandafir în loc de nisip.

când ne întâlnim în miez

mi se scurge oceanul cel mai adânc
printre oasele tectonice
până nu rămâne strop
de cutremur
în mine.

sentimentul interzis

vulcanul vomită pământul din care s-a născut
ca pe un prezervativ uzat, tocat
în bucăţi de piatră şi tocăniţă de vis pe jumătate digerată.

lava urlă la cer. decibelii
se răzvrătesc împotriva vântului
când pompei stă în loc
şi femeia care mătura într-o dimineaţă oarecare,
acum lustruieşte cu mătura sa toţi pantofii istoriei.

muntele taie cordonul ombilical
al pârâurilor care nu şi-au cerşit viaţa, ci sperau numai
să li se dea dezlegare la o lingură de moarte.
n-au avut norocul ăsta
şi inundaţia este alegere, nu destin.

iar eu, cu foc, încă încerc să sting apa
dar, tare mă tem, într-o zi cu ceaţă, voi realiza prea târziu
că am ars toate mările.

cică nu ştiu cui

ca pe un compas condamnat la perfecţiune,
te păstrez conştiincioasă în trusa de geometrie
a plămânilor
să-mi desenezi cercuri de aer
pe care le-aş respira
mai simetric. mai viu.

te oblig să zgârii foaia de hârtie
deşi urlă pădurea din rădăcini
pentru copacul ce nu şi-a dat acordul
să te iubească aşa, murdar de cerneală,
obsedat de propriul contur
fără să te intereseze
pătratele din caietul de matematică -

acum triunghiuri umede
pe care mi le-am decupat din inimă
şi ţi le-am dat pomană
pentru cea care nu mai am de gând să fiu.

metaforă fractală

(poveste într-o picătură)




autor şi co-autor
umăr la umăr.

ni se hârjonesc umbrele
şi din bucuria lor
strigată în şoaptă
se naşte
un mugure de lumină.

povestim
o viaţă întreagă
într-o picătură de ploaie

călătorind

între buricul unui nor
şi momentul
sărutului cu pământul.

o clipă.

ce-i trebuie mai mult
unui om

ca să completeze spaţiile goale
din albul ochiului său
cu plinul culorii

şi să completeze culoarea
cu vulnerabilitatea
spaţiilor goale?

nimicului

dragă nimicule,




mi te scurgi printre degete.
îmi furi melodia din puls
şi mi te sfarâmi în inimă
ca o tumoră din care cresc
ceea ce sunt cu adevărat:
în miezul materiei, o sămânţă de tine
care se crede iubire.

mă cred litotă.
un cuvânt
genial, încă nedescoperit,
împrăştiat ca norii pe tot cerul,
spânzurat de crengile copacilor iarna
sperând să uit puţin din mine
în fiecare mugure la primăvară.

dar tu eşti infinit mai mare decât mine
şi decât copacii în care mă ascund de tine, înflorind.
începi acolo unde ceva nu rimează
şi nu te sfârşeşti chiar dacă
cineva, ca o prismă prin care totul pare că are sens,
reinventează lumea.

dragă nimic, te urăsc
la flacără mică
o jumătate de oră şi visez
că am să fac dulceaţă din viaţă.

tu mă contrazici
cu ton atât de blând,
că nu te aud.
ma ameninţi
că îmi vei presăra stele în ochi
şi, cu un cuţit de lumină,
mă vei diseca pâna nu mai văd,
mă vei tăia până nu mai doare
şi te vei şterge de sângele meu
pe prosopul transparent al timpului. .

eu nu te cred, deşi am auzit că eşti de cuvânt.
dragă nimicule, tu mă ţii în braţe dinainte de a mă fi născut,
dar nu te cunosc şi nici nu îmi propun
să fac contact vizual cu tine
în vreme ce mă defineşti fără ruşine,
cu greşeli gramaticale,
însă întotdeauna cu sintaxă perfectă
chiar dacă numai tu îi înţelegi nuanţele.



cu sinceritate,
nimeni care este încă cineva.