Mă voi întoarce altă specie.

 

Din coconul în care am devenit
mai puțin și mai tremur decât eram,
voi zbura.

Data viitoare când mă veți vedea
voi fi ceva diferit, ceva netezit,
o specie de soare,
un cântec de verde și de rouă proaspăt formată
împrăștiat în toate punctele cardinale,
între degetele de la picioare,
în plexul solar al unei găuri albe.

Aștept
timp de nouă vieți și o încercare prea mare,
timp de șapte generații de înfiorare.
Aștept
zorii din inimă, să mă poziționez în unghiul potrivit
față de tot ce crește viața în mine.

Și când mă voi ridica
din iarna în care m-am înfășurat întreagă
într-un sfert de minut de absență,
mă voi întoarce un eu cu rădăcini mai solide,
un alt regn de suflet, un ecou de big bang
nemaiauzit, abia acum primit.

O încăpere spațioasă se deschide
milimetru cu milimetru, ființa mea,
și va fi loc de toți și de toate,
va fi timp de respirații încete și adânci împreună
cât nu a mai fost înainte de a privi cu ochii ăștia
această creatură lipicioasă de lumină din mine. 

21 iunie

Tu îmi ești 

ziua cea mai iubită de soare.
Ziua iubită de soare chiar printr-o perdea groasă de ploaie
și printre dinții mei care știu limbajul tunetelor.

Iar prin trecutul rece care îmi curge uneori
pe șira spinării când ceva din întâlnirea noastră
seamănă a noiembrie și a furtuni care m-au luat cândva pe sus,
tot îți simt razele pe piele. Vocile noastre
se împletesc ca un curcubeu. Ne înțelegem
rănile și puterea dincolo de alb.

Cred în tine și crezi în mine
ca o religie care se creează din propriile măruntaie de mit.
Focul din noi este blând. Frigul din noi este fertil.
Formăm un trib. O familie de inimi
destul de spațioase să putem cuprinde în iubirea noastră
intreaga lume, pas cu pas.

E destul timp. E destulă lumină. 

Sunt o bombă atomică.

Fierb norii 

cu natura ființei mele
presată, înghesuită într-un univers
cât o celulă de prea iubire.

Unii se fac bucăți
înainte să îi atingă
sensul cuvintelor
pe care le-am suflat în aer
ca pe niște pufi de păpădie.

Alții, la mile distanță, insule
cu milă în inima lor de piatră
pentru care compasiunea
ar fi vulcan și ar stinge tot oceanul,
își negociază nisipul cu valurile,
ridică vocea ca pe spumă
și se prefac că nu aud explozia.

Ei folosesc cuvinte greșite. Citesc istoria
numai din cărțile scrise de învingători.
Ei cred într-un univers de zahăr topit,
într-un dumnezeu caramelizat, arbitru
nedrept - dar de-a dreapta lor.

Sunt oameni de care mi s-a lipit destinul uneori,
gumă mestecată atât de adânc încât am închis ochii,
am compus o simfonie a gusturilor demult apuse
și nu am vrut să aud cât de amari sunt.

Iubirea cu care explodez îmi nimicește castelele de hârtie
și mă tem să nu otrăvesc din greșeală
florile fragile de adevăr în drumul meu,
fructele încrederii încă necoapte,
când strig vorbe de vindecare
într-o încercare să acopăr zgomotul
rănilor lor uitate, pe care le confundă
cu flăcările ce îmi ard mie în carne.

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

Tu

te-ai topit
într-un cuvant
și eu m-am dizolvat
într-un pas
într-o pădure
care atârna de acel cuvânt
și toată viața
care a trăit sau va trăi
se hrănește cu atmosfera
din acea pădure
totul involuntar
instinctiv

și cuvântul nu era
nimic altceva
decât o oglindă
ținută ferm în mâini
iubitoare.